Shareholders' tort claim rejected for lack of direct damage absent injury to company patrimony.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la 22.12.2014 sub nr. x/88/2014, reclamantele A. şi B. i-au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., pentru ca, în temeiul art. 1357 C. civ., să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 600.000 euro, reprezentând contravaloarea a 14 imobile (11 apartamente, o garsonieră şi 2 spaţii comerciale) aflate pe raza localităţilor Tulcea, Galaţi şi Sulina imobile care se găseau în patrimoniul S.C E. S.R.L şi care au fost înstrăinate în anul 1998 în mod fraudulos, fără acordul celor două asociate reclamante, de pârâtul asociat D., către S.C E. S.R.L, înfiinţată în anul 1998 pe numele soţiei sale C.

Pârâţii C. şi D. au invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că pretenţiile reclamantelor vizează drepturile care li s-ar cuveni în calitate de foste asociate ale S.C. E. S.R.L., drepturi care, în principiu, ar putea fi valorificate în procedura prevăzută de Legea nr. 31/1990. Pârâţii au invocat şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1959.

La data de 02.04.2015, reclamantele A. şi B. au depus la dosar cerere prin care au solicitat chemarea în judecată a altei persoane, respectiv a societăţii S.C. E. S.R.L., prin lichidator judiciar F., întrucât societatea poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantele, fiind prejudiciată prin acţiunea ilicită a pârâţilor.

Prin cererea depusă la data de 20.04.2016, pârâţii au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport cu soluţia pronunţată pe latura civilă în Dosarul penal nr. x/327/2014 al Judecătoriei Tulcea, excepţie la care au renunţat la termenul de judecată din 09.08.2016.

La termenul de judecată din 01.06.2016, reclamantele au renunţat la soluţionarea cererii de chemare în judecată a altei persoane şi au majorat cuantumul obiectului cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 204 alin. (2) C. proc. civ., de la 600.000 euro, la 740.567 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 1224 din 09.08.2016, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a luat act de renunţarea la excepţia prescripţiei şi la excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, ca nefondată.

Tribunalul a admis acţiunea şi i-a obligat pe pârâţii C. şi D. la plata sumei totale de 740.567 euro cu titlu de despăgubiri, către reclamante, din care 375.810 euro reprezentând prejudiciul adus reclamantei A. şi 364.757 euro prejudiciu adus reclamantei B., conform raportului de expertiză tehnică efectuat la 11.11.2015 de expertul G., precum şi la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii, criticând hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând excepţiile prescripţiei şi a lipsei calităţii lor procesuale pasive, iar pe fond au apreciat că soluţia tribunalului este netemeinică, deoarece, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii delictuale pentru suma de 740.567 euro.

Prin Decizia civilă nr. 159/C din 19 decembrie 2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâţi, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a respins acţiunea formulată de reclamante, ca nefondată, menţinând dispoziţiile sentinţei cu privire la excepţii.

Împotriva Deciziei nr. 159/C din data de 19 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă au declarat recurs reclamantele A. şi B., respectiv, pârâţii C. şi D.

Reclamantele au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat următoarele:

Prin acţiune s-a solicitat obligarea paraţilor, în temeiul art. 1357 C. civ., la plata despăgubirilor pentru fraudarea intereselor reclamantelor, prejudiciu produs prin fapta ilicită de a înstrăina 14 imobile din patrimoniul societăţii S.C. E. S.R.L.

În realitate, a existat un concurs de fapte ilicite, prima referitoare la înstrăinarea în mod fraudulos a întregului patrimoniu al S.C. E. S.R.L. în 1998, către S.C. E. S.R.L., iar cea de-a doua constând în omisiunea cu ştiinţă de a aduce la cunoştinţa lichidatorului societăţii E., administrată de C., a faptului că bunurile nu erau proprietatea societăţii, întrucât contractele de vânzare-cumpărare au fost anulate prin decizia instanţei penale.

Chiar dacă unele contracte de vânzare cumpărare au fost menţinute de către instanţe, având în vedere buna-credinţă a terţilor adjudecatari, în schimb contravaloarea acestora ar fi trebuit să fie adusă în societate de către intimaţi.

În situaţia în care aceste contracte de vânzare-cumpărare au fost menţinute, iar intimaţii nu au adus în patrimoniul E. contravaloarea acestora, prin fapta lor ilicită au adus prejudicii reclamantelor.

Întrucât efectele nulităţii se produc retroactiv, chiar din momentul încheierii actului juridic, reintrarea imobilelor în patrimoniul S.C. E. S.R.L. constituie o consecinţă legală a declarării nulităţii contractelor încheiate de D., în calitate de reprezentant legal al societăţii amintite, cu S.C. E. S.R.L., administrată de soţia acestuia, C.

Recurentele reclamante susţin că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu au fost diligente o lungă perioadă de timp după pronunţarea Deciziei penale nr. 635/2005 şi nu au urmărit executarea prevederilor acestei hotărâri, deşi la dosar există dovezi cu privire la numeroasele procese civile şi penale care s-au desfăşurat pe parcursul a 19 ani.

De asemenea, susţin că în mod greşit Curtea de apel reţine că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, neidentificând prejudiciul şi dreptul subiectiv încălcat. În cadrul răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când este contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective, sau cel puţin a intereselor legitime ale altor persoane.

Curtea de apel motivează în sensul că pierderea calităţii de asociat creează un nou drept al reclamantelor, acela de a primi un echivalent al cotei părţi din patrimoniul societăţii, sau o parte din activul net, proporţional cu cota parte din capitalul social. Or, în 1999 când au fost excluse din societate, recurentele nu mai puteau obţine o sumă echivalentă a cotelor părţi, întrucât în 1998 D. înstrăinase deja toate imobilele.

Mai arată recurentele că, la data excluderii, societatea nu înregistra debite, astfel încât, dacă aceste bunuri imobile ar fi existat în patrimoniu societăţii, recurentele ar fi fost îndreptăţite, potrivit art. 224 din Legea nr. 31/1990, să-şi valorifice drepturile. Imobilele readuse în patrimoniul S.C. E. S.R.L., urmare a acţiunilor formulate de către lichidator, au servit la stingerea datoriilor pe care societatea le-a înregistrat cu mult după excluderea recurentelor (conform adresei lichidatorului, acestei datorii au luat naştere în perioada 2003-2008) şi care au fost cauzate de atitudinea culpabilă a intimatului D., care a urmărit crearea unei stări de insolvenţă.

Reţinând că activitatea frauduloasă a unuia dintre asociaţi nu conduce la reţinerea unei responsabilităţi în afara prevederilor Legii nr. 31/1990 sau ale Legii nr. 85/2006, instanţa de apel pierde din vedere faptul că doar jumătate din numărul imobilelor care au constituit patrimoniul social al societăţii E. a fost recuperat de către lichidator, imobile care servesc în continuare la plata datoriilor acumulate de societate, iar lichidatorul le-a comunicat că, în situaţia în care va rămâne o valoare reziduală, acestea nu sunt îndreptăţite să primească vreo sumă de bani.

Dreptul subiectiv încălcat, neidentificat de instanţa de apel, constă în dreptul recurentelor la partea proporţională din patrimoniul social. Prin fapta ilicită a intimaţilor recurentele au fost puse în imposibilitatea de a-şi recupera valoarea părţilor sociale.

Deşi instanţa de apel reţine în mod corect existenţa unei înţelegeri frauduloase cu pârâta C. în vederea înstrăinării cu rea-credinţă a celor 14 imobile, de care apoi C. a dispus contrar obligaţiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, totuşi instanţa nu a putut descoperi care a fost dreptul subiectiv încălcat.

În continuarea, recurentele reclamante fac trimitere la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat în cauza penală, care dovedesc intenţia frauduloasă a pârâţilor şi faptul că au prejudiciat în mod intenţionat pe recurentele reclamante.

Recurenţii pârâţi C. şi D. au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat următoarele:

În mod greşit instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. În speţa, se analizează prejudiciul presupus produs de cei doi pârâţi prin înstrăinarea unor bunuri din patrimoniul societăţi S.C. H. S.R.L. la data de 02.07.1998. Pentru această faptă, cele două reclamante au formulat plângere penală doar faţă de pârâtul D., soluţionată prin Decizia nr. 635 din 25.10.2005 de Curtea de Apel Constanţa, în sensul încetării procesului penal, datorită intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Rezultă că, în ceea ce o priveşte pe pârâta C., faţă de care nu s-a formulat nicio plângere penală în legătura cu presupusa faptă ilicită din 27.02.1998, prescripţia a intervenit în termenul general de prescripţie de 3 ani, adică la 27.02.2001, iar faţă de pârâtul D., o eventuală pretenţie putea fi formulată în termenul de 3 ani de la soluţionarea cauzei penale, adică până la 25.10.2008.

Cauza reală a procesului de faţă, pentru care reclamantele solicită repararea pagubei, nu este reprezentată de fapta care formează obiectul plângerii penale din Dosarul nr. x/P/2014 (adică, de presupusa înşelăciune din unul 2008), ci de înstrăinarea în anul 1998 a bunurilor din patrimoniul societăţii în care reclamantele au fost asociate.

Aşadar, instanţa de apel nu poate aprecia plângerea penală formulată la 25.02.2009 pentru presupusa faptă de înşelăciune săvârşită în anul 2008 ca fiind act întrerupător al termenului de prescripţie pentru prejudiciul solicitat pentru fapta ilicită din 27.02.1998, deoarece la data formulării acestei plângeri termenele de prescripţie în privinţa ambilor pârâţi erau deja împlinite, iar, pe de altă parte, această plângere are o altă cauză juridică decât faptă ilicită pe care se bazează prezentul dosar.

Examinând decizia civilă recurată prin prisma motivelor de recurs invocate şi având în vedere dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantele A. şi B., se constată că, potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, S.C. E. S.R.L. Tulcea a fost înfiinţată în anul 1994 de reclamantele A., B. şi pârâtul D., iar în urma majorării capitalului social conform actului adiţional autentificat sub nr. x din 29.03.1995 la Notariatul de stat Tulcea, părţile sociale au fost repartizate astfel: 34 părţi sociale A. şi câte 33 părţi sociale D. şi B.

Prin sentinţa civilă nr. 65 din 09.02.1999 a Tribunalului Tulcea au fost admise cererile reciproce ale tuturor asociaţilor S.C. E. S.R.L. şi s-a dispus excluderea din această societate a numitelor A. şi I., respectiv a lui D., s-a luat măsura dizolvării S.C. E. S.R.L. şi a fost numit un lichidator în vederea efectuării lichidării societăţii.

Anterior, la data de 27.02.1998, între S.C. E. S.R.L., reprezentată de pârâtul D. şi S.C. E. S.R.L., reprezentată de C., soţia pârâtului (asociată în această societate alături de J.) au intervenit 14 contracte de vânzare-cumpărare vizând imobile aparţinând S.C. E. S.R.L. ce au fost dobândite de S.C. E. S.R.L. la preţuri reprezentând valoarea contabilă, pe care societatea cumpărătoare urma să le achite într-un an de la data contractării.

Reclamantele din prezenta cauză au formulat plângere penală împotriva numiţilor D. şi C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 266 alin. (2) şi art. 269 alin. (1), raportate la art. 145 din Legea nr. 31/1990 (pentru C., sub forma complicităţii) arătând că, fără consimţământul lor şi contrar intereselor societăţii, D. a vândut imobilele ce aparţineau S.C. E. către firma soţiei sale C., la suma totală de 40.000.000 RON, deşi valoarea lor de piaţă era de 1,3 miliarde RON.

Prin Decizia penală nr. 73 din 22.03.2005, Tribunalul Tulcea, în apel, l-a condamnat pe D. la pedeapsa de un an închisoare, cu suspendarea executării pedepsei, pentru comiterea infracţiunii de gestiune frauduloasă şi a dispus anularea celor 14 contracte de vânzare-cumpărare încheiate la 27.02.1998, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunilor (adică revenirea bunurilor în patrimoniul S.C. E. S.R.L.); prin Decizia penală nr. 635/P din 25.10.2005, Curtea de Apel Constanţa a admis recursurile S.C. E. şi D. şi, casând Decizia penală nr. 73/2005 a Tribunalului Tulcea, a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului D., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii, adică şi cele referitoare la anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi restabilirea situaţiei anterioare.

Între timp, şi S.C. E. S.R.L. a fost supusă procedurii de lichidare judiciară, ca urmare a dizolvării dispuse prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor nr. 1/2005. În cadrul acestei proceduri (deşi prin Decizia penală nr. 73 din 22.03.2005 a Tribunalului Tulcea, definitivă prin Decizia penală nr. 635/2005 a Curţii de Apel Constanţa se dispusese restabilirea situaţiei anterioare în privinţa vânzării celor 14 imobile care aparţinuseră S.C. E. S.R.L., ceea ce însemna reintrarea acestor bunuri în patrimoniul acestei societăţi), lichidatorul S.C. E. S.R.L. a procedat la vânzarea a 11 imobile, iar 3 imobile au rămas în patrimoniul S.C. E. S.R.L. (fiind repartizate asociatei C., ca activ net).

Ca urmare a demersurilor judiciare efectuate de S.C. E. S.R.L., prin lichidator şi de reclamante, dintre cele 14 imobile înstrăinate, au fost readuse în patrimoniul S.C. E. S.R.L. 7 imobile, iar în procedura de lichidare a S.C. E. S.R.L. s-a angajat răspunderea administratorului C. pentru pasivul neacoperit, din care cea mai mare creanţă o reprezintă aceea cu care S.C. E. S.R.L. a fost înscrisă la masa credală, respectiv 1.847.331 RON, echivalentul celorlalte imobile nerecuperate.

Prin acţiunea care formează obiectul prezentului litigiu, reclamantele au solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâţilor C. şi D. la plata sumei de 740.567 euro, reprezentând valoarea imobilelor care au fost vândute prin cele 14 contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1998, susţinând existenţa unui concurs de fapte ilicite, prima referitoare la înstrăinarea în mod fraudulos a întregului patrimoniu al S.C. E. S.R.L., către S.C. E. S.R.L., iar cea de-a doua constând în omisiunea cu ştiinţă de a aduce la cunoştinţa lichidatorului societăţii E., administrată de C., a faptului că bunurile nu erau proprietatea societăţii, întrucât contractele de vânzare-cumpărare au fost anulate prin decizia instanţei penale.

Analizând această pretenţie, instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, deoarece reclamantele nu pot invoca un drept propriu asupra imobilelor aduse ca aport în patrimoniul societăţii comerciale. Ca atare, nu există nici o obligaţie corelativă a pârâţilor de a le restitui reclamantelor contravaloarea acestor imobile.

Într-adevăr, regimul juridic al bunurilor care se află în patrimoniul societăţii comerciale este guvernat de reguli specifice materiei dreptului societar, relevant în cauză fiind principiul autonomiei patrimoniului societăţii. Potrivit acestei reguli de principiu, bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în patrimoniul societăţii, autonomia patrimoniului propriu al persoanei juridice acţionând în dublu sens: atât faţă de patrimoniul altor persoane juridice, cât şi faţă de patrimoniile persoanelor fizice şi/sau juridice care intră în colectivul său de asociaţi.

Acest principiu este consacrat legislativ de art. 65 din Legea nr. 31/1990, care prevede că bunurile aduse ca aport de asociaţi devin proprietatea societăţii, afară de cazul când s-a convenit altfel prin contractul de societate.

În schimbul acestor bunuri, asociaţii dobândesc părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni, după caz, în funcţie de tipul de societate. Acestea conferă titularilor anumite drepturi speciale: dreptul de a participa la luarea deciziilor în adunarea generală, dreptul de control asupra gestiunii societăţii, dreptul de informare asupra operaţiunilor societăţii, dreptul la dividende, etc.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, societăţile cu sediul pe teritoriul României sunt persoane juridice, ceea ce înseamnă că acestea trebuie să întrunească toate elementele definitorii ale personalităţii juridice, unul dintre aceste elemente fiind existenţa unui patrimoniu propriu, care nu se confundă cu patrimoniul asociaţilor şi nu poate fi urmărit de creditorii asociaţilor.

În mod corespunzător, pagubele pricinuite societăţii se cuantifică în patrimoniul propriu, iar dreptul la acţiunea în despăgubire, care însoţeşte dreptul de creanţă, se naşte tot în patrimoniul societăţii, nu în patrimoniile asociaţilor.

În aceste coordonate, societatea păgubită S.C. E. S.R.L. şi-a valorificat dreptul la restituirea imobilelor în cadrul procesului penal, în care s-a dispus anularea celor 14 contracte de vânzare-cumpărare şi restabilirea situaţiei anterioare. Înstrăinarea bunurilor în cadrul procedurii de lichidare a S.C. E. S.R.L. a impus noi demersuri pentru readucerea în patrimoniul societăţii S.C. E. S.R.L. a bunurilor înstrăinate, în concret (potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel şi necontestată de recurentele reclamante), fiind recuperate în natură 7 imobile. Pentru celelalte imobile, S.C. E. S.R.L., prin lichidator, a obţinut, în procedura de lichidare a S.C. E. S.R.L., angajarea răspunderii administratorului C., societatea păgubită fiind înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor societăţii în lichidare S.C. E. S.R.L. cu suma de 1.847.331 RON.

Argumentele invocate de reclamante, în sensul că bunurile readuse în patrimoniul societăţii au servit la stingerea datoriilor acumulate după excluderea lor, în perioada 2003-2008, astfel încât nu ar mai putea recupera în cadrul procedurii de lichidare a S.C. E. S.R.L. suma corespunzătoare părţilor sociale ce le reveneau, precum şi faptul că această situaţie este cauzată de atitudinea culpabilă a intimatului D., care a urmărit crearea unei stări de insolvenţă, aduc în discuţie eventuala răspundere a pârâtului D. faţă de societate, pentru alte fapte (acumularea unor datorii în sarcina societăţii în scopul falimentării acesteia, în perioada 2003-2008), care nu fac obiectul prezentului litigiu.

Aşa cum recurentele reclamante au subliniat şi în memoriul de recurs, faptele pentru care s-a formulat prezenta acţiune în răspundere delictuală constau în înstrăinarea frauduloasă a celor 14 imobile în anul 1998 şi în omisiunea cu ştiinţă de a aduce la cunoştinţa lichidatorului societăţii E., administrată de C., a faptului că bunurile nu erau proprietatea societăţii. Or, aşa cum s-a arătat, prejudiciul cauzat prin aceste fapte culpabile s-a localizat în patrimoniul societăţii, nu în patrimoniile reclamantelor, iar societatea păgubită S.C. E. S.R.L. a urmat căile legale pentru recuperarea prejudiciului.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că eventuala răspundere patrimonială a administratorului pentru activitate frauduloasă în dauna societăţii poate fi atrasă numai în condiţiile prevăzute de Legile nr. 31/1990 şi nr. 85/2006.

Susţinând că dreptul subiectiv ce le-a fost încălcat constă în dreptul de a li se restitui partea proporţională din patrimoniul social, recurentele ignoră regulile speciale care guvernează dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale, reguli potrivit cărora, în cadrul procedurii de lichidare, ceea ce se împarte între asociaţi sau foştii asociaţi este activului net, rezultat în urma scăderii pasivului, asociaţii sau foştii asociaţi neavând o acţiune directă, nici împotriva societăţii şi nici împotriva celorlalţi asociaţi, care să le permită să obţină vreo sumă de bani în contul aportului la capitalul social, înainte de finalizarea operaţiunii de lichidare.

Împrejurarea că lichidatorul le-a comunicat reclamantelor faptul că, în situaţia în care va rămâne o valoare reziduală, acestea nu sunt îndreptăţite să primească vreo sumă de bani, nu este de natură a justifica o acţiune în răspundere delictuală, pe calea dreptului comun, împotriva pârâţilor, ci reclamantele au la îndemână pârghiile legale de contestare a măsurilor dispuse în procedura de lichidare a societăţii în cadrul căreia au avut calitatea de asociate.

Prin urmare, este întemeiată concluzia instanţei de apel, în sensul că, în lipsa încălcării efective a unui drept al reclamantelor A. şi B., doar temerea de o posibilă lipsă a satisfacerii dreptului de a obţine de la S.C. E. S.R.L. sume/active corespunzător cotelor din capitalul social al acestora prin raportare la patrimoniul ce era alcătuit şi din imobile înstrăinate de D. cu concursul lui C. nu justifică stabilirea unei obligaţii de despăgubiri în sarcina acestor pârâţi.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenţii pârâţi C. şi D., întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia au criticat modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, Înalta Curte reţine că prescripţia, ca sancţiune juridică, are ca efect înlăturarea răspunderii civile, prin stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul prevăzut de lege. Ceea ce se stinge prin prescripţie este dreptul de a obţine condamnarea subiectului pasiv al raportului juridic de constrângere, care nu mai poate fi tras la răspundere după împlinirea termenului de prescripţie, fără a afecta însă dreptul subiectiv substanţial, care continuă să supravieţuiască în varianta sa imperfectă (subiectul pasiv continuând să rămână ţinut de obligaţia care-i incumbă şi pe care o poate executa de bună-voie).

Deşi distincte, între dreptul subiectiv civil şi dreptul material la acţiune (care se stinge prin prescripţie) există o strânsă legătură, în sensul că acesta din urmă este garanţia şi mijlocul de ocrotire a dreptului subiectiv ori de câte ori acesta este nesocotit, încălcat sau contestat.

Dreptul subiectiv afirmat prin acţiunea pendinte este un drept de creanţă întemeiat pe instituţia răspunderii civile delictuale, reclamantele solicitând constrângerea pârâţilor de a plăti o sumă de bani reprezentând cotele părţi din patrimoniul S.C. E. S.R.L. corespunzătoare numărului de părţi sociale pe care reclamantele le-au deţinut în această societate.

Astfel cum s-a reţinut deja în analiza recursului declarat de reclamante, acestea nu pot invoca un drept propriu asupra imobilelor aflate în patrimoniul societăţii, astfel încât, nu există nici o obligaţie corelativă a pârâţilor de a le restitui reclamantelor contravaloarea acestor imobile.

Analiza existenţei dreptului subiectiv în patrimoniu reclamantelor este prioritară în raport cu verificarea incidenţei sancţiunii prescripţiei extinctive. Datorită strânsei legături, concretizate într-un raport de subordonare între dreptul subiectiv civil şi dreptul materiale la acţiune, în lipsa dreptului subiectiv nu se poate vorbi nici de un drept material la acţiune, care derivă din primul şi are caracter accesoriu.

Premisa efectului sancţionator al prescripţiei extinctive constă în existenţa posibilităţii de a acţiona pentru ocrotirea unui drept subiectiv, dar pentru a exista o astfel de posibilitate, trebuie ca dreptul la acţiune în sens material să se nască. Data naşterii dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, acesta fiind, de regulă, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Or, lipsa dreptului subiectiv face imposibilă determinarea momentului naşterii unui drept la acţiune şi, implicit a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Este adevărat că, în materia răspunderii civile delictuale, momentul începerii cursului prescripţiei, prin excepţie de la regulă, nu este acela al naşterii dreptului material la acţiune, ci momentul în care victima a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul nr. 167/1958). Însă, această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive în materia răspunderii civile delictuale (instituită în scopul ocrotirii intereselor victimei, care ar putea să nu cunoască existenţa pagubei sau pe cel chemat să răspundă şi, deci, să nu poată acţiona) nu exclude ci, dimpotrivă, presupune preexistenţa dreptului subiectiv la reparaţie şi a dreptul la acţiune în răspundere civilă, drepturi care se nasc la data cauzării prejudiciului şi numai exerciţiul lor depinde de cunoaşterea de către titular (cel vătămat) a existenţei pagubei şi a autorului acesteia. De aceea, şi în materia analizată, analiza incidenţei sancţiunii prescripţiei extinctive este subsecventă verificării existenţei dreptului material la acţiune.

Cum, în speţă, s-a reţinut că reclamantele nu justifică în patrimoniul lor un drept subiectiv la despăgubire cu privire la cele 14 imobile şi, în consecinţă, nici un drept material la acţiune, Înalta Curte constată că soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei, menţinută de instanţa de apel este corectă.

Reţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat atât de reclamante, cât şi de pârâţi, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză au fost respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele A. şi B. şi de pârâţii C. şi D. împotriva Deciziei nr. 159/C din data de 19 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2018.