Tort liability of public authorities for failure to designate archaeological protection zone and omission in urbanism certificate triggering joint and several liability under Civil Code Article 1003

După deliberare, asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea precizată înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. x/57/2008, urmare a declinării de competenţă dispusă de Curtea de Apel Alba Iulia prin sentinţa nr. 55/F/C. civ. din 31 martie 2008, reclamanta S.C. A. S.R.L. Deva a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Judeţean Hunedoara şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, pentru a fi obligaţi la emiterea unui act prin care să se dispună plata sumei estimate de 824.951 RON, respectiv 1.237.426,51 RON.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că din culpa pârâţilor a suferit un prejudiciu în cuantumul arătat, iar actele a căror emitere a solicitat-o prin petit sunt acte administrative individuale, pe care autorităţile sunt obligate să le emită în aplicarea legii.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa nr. 2951/CA/2008, Tribunalul Hunedoara a respins acţiunea în contencios administrativ introdusă de reclamantă împotriva pârâţilor Consiliului Judeţean Hunedoara şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara.

Ulterior, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 21.04.2009, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Judeţean Hunedoara şi Direcţia judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara pentru a fi obligaţi, în solidar, la repararea prejudiciului de 2.132.133,48 RON, sumă majorată în urma precizării cererii la 2.568.810,26 RON, cauzat prin nerespectarea obligaţiilor legale care reveneau celor două autorităţi în legătură cu includerea terenului situat în extravilanul Comunei Rapoltu Mare, proprietate privată, în zona de protecţie a sitului arheologic Uroi şi informarea proprietarilor acestuia asupra sarcinii arheologice care îl grevează.

În drept, au fost invocate prevederile art. 998-999 din C. civ., reclamanta precizând că prejudiciul solicitat constă în pierderea finanţării SAPARD (354.441 RON), cheltuieli cu investiţia (142.295,21 RON), imposibilitatea restituirii creditului bancar restant ( 175.488,8 RON), comisioane bancare (4.719,83 RON), dobânzi plătite (6.236,98 RON), dobânzi şi comisioane restante (2.884,99 RON), dobândă restantă (125,04 RON), creanţă credit restant (60.611,63 RON), beneficiu nerealizat (1.085.330 RON), daune morale (300.000 RON).

În motivarea cererii sale, în esenţă, reclamanta a arătat că a demarat pe terenul menţionat, înscris în CF x, nr. cad. x, executarea unui proiect "Ciupercărie pentru cultura în sistem intensiv a ciupercilor Pleurotus ", obţinând în acest sens certificatul de urbanism nr. x din 1.06.2006 şi autorizaţia de construire nr. x din 6.02.2007 de la pârâtul Consiliul Judeţean, finanţare SAPARD şi un credit ipotecar bancar. A demarat executarea lucrărilor de construcţie, însă prin somaţia nr. x/2007 emisă de cea de-a doua pârâtă a fost avertizată că terenul în cauză, fiind situat în zona sitului arheologic Uroi, nu poate fi săpat, continuarea lucrărilor fiind posibilă doar după scoaterea sa din circuitul arheologic. A finanţat lucrările de cercetare arheologică, în sumă de 90.000 RON, dar acest lucru a modificat rentabilitatea proiectului, conducând la stoparea acestuia.

Subliniind că în cauză nu este vorba despre o descoperire arheologică întâmplătoare, reclamanta a indicat în concret normele legale a căror nesocotire o impută pârâtelor: art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, în privinţa pârâtei 2, referitoare la obligaţia de a informa proprietarii terenurilor despre sarcinile arheologice ce le grevează, respectiv art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 în privinţa pârâtului 1, cu referire la obligaţia acestuia de a face menţiune despre includerea terenului în zona de protecţie a sitului arheologic.

Prin sentinţa civilă nr. 1834/CA din 19 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/97/2009/a1, a fost respinsă acţiunea formulată şi precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Deva împotriva pârâţilor Consiliului Judeţean Hunedoara şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, reţinându-se că, prin încheierea interlocutorie din 17.03.2011, au fost respinse excepţiile autorităţii de lucru judecat, a lipsei calităţii procesuale pasive, a inadmisibilităţii acţiunii, a prescripţiei dreptului la acţiune şi a tardivităţii acţiunii, invocate de pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara, pentru motivele expuse în considerentele încheierii de şedinţă.

Pe fondul cauzei, s-a menţionat că, prin certificatul de urbanism nr. x din 01.06.2006, Consiliul Judeţean Hunedoara a certificat pentru terenul situat în extravilanul comunei Rapoltu Mare, înscris în CF nr. x, regimul juridic, economic şi tehnic în conformitate cu care pot fi efectuate lucrări specifice în domeniul agricol, şi anume proiectul tehnic "Ciupercărie pentru cultura în sistem intensiv a ciupercilor Pleurotus." Certificatul nu conţine menţiuni referitoare la regimul arheologic al terenului.

În urma obţinerii finanţării SAPARD, reclamanta a obţinut autorizaţia de construire nr. x din 06.02.2007 emisă de Consiliul Judeţean Hunedoara, iar Primarul comunei Rapoltu Mare a emis autorizaţia de construire nr. x din 26.04.2007 pentru extinderea alimentării cu apă şi branşamentul pentru obiectivul de investiţii. Nici autorizaţiile de construire nu conţin vreo referire la regimul arheologic al terenului.

Lucrările de construire au fost stopate în urma somaţiei nr. x din 11.07.2007 emisă de Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, care a atenţionat reclamanta că terenul pe care urmează a fi construită ciupercăria este situat în zona sitului arheologic Uroi, iar continuarea lucrărilor este posibilă doar după scoaterea terenului din circuitul arheologic. Ca urmare, reclamanta a sistat proiectul şi investiţia, apreciind că această situaţie i-a cauzat importante prejudicii, estimate la suma precizată în acţiune.

Prima instanţă a apreciat că dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 422/2001 nu au aplicabilitate în speţa de faţă, dat fiind că terenul extravilan pe care urma să se execute construcţia nu este nici monument istoric şi nici sit arheologic, rezultând, din susţinerile pârâtei, din somaţia trimisă reclamantei, din raportul de săpătură arheologică, că acesta se află în zona de protecţie a sitului arheologic Măgura Uroiului din judeţul Hunedoara.

Conform dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 422/2001, în vigoare la data emiterii certificatului de urbanism (1.06.2006), până la instituirea zonei de protecţie a fiecărui monument istoric potrivit art. 8 se consideră zona de protecţie suprafaţa delimitată cu o raza de 100 m în localităţi urbane, 200 m în localităţi rurale şi 500 m în afară localităţilor, măsurată de la limita exterioară, de jur-împrejurul monumentului istoric.

S-a apreciat că, deşi zona de protecţie a sitului respectiv nu era marcată vizibil, din punct de vedere legal ea se întinde de jur împrejurul sitului pe o rază de 500 m de la limita exterioară a acestuia, iar aceste dispoziţii legale trebuiau cunoscute de reprezentanţii legali ai reclamantei, care nu pot invoca necunoaşterea legii. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, din adresa nr. x din 10.03.2008 a Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane, rezultă, la pct. 3, că în momentul deplasării în teren erau vizibile artefacte de natură arheologică, care, potrivit art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000, trebuiau anunţate de către proprietar unităţii administrative aparţinătoare.

Din adresa nr. x/1998 rezultă că Oficiul judeţean pentru patrimoniul cultural a instituit zona de protecţie pentru monumentele istorice din judeţul Hunedoara.

Examinând PUG aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 12/2000 al Consiliului local Rapoltu şi planul de amplasare în zonă a ciupercăriei, se observă că terenul afectat proiectului de ciupercărie se află în imediata apropiere a două zone haşurate pe PUG ca fiind zone arheologice, respectiv în nord cea mai apropiată zona 1 epoca romană şi feudală, iar în E-SE zona 4 epoca bronzului, potrivit legendei - filele 120, 121/I. Coroborând harta geologică cu planul de încadrare în zonă întocmit de proiectantul contractat de reclamantă, ţinând seama de scara de 1:5000 stabilită de proiectant, se constată că de la limita terenului afectat ciupercăriei până la limita exterioară a sitului sunt aproximativ 200 m, iar până în zona mediană a sitului (intersecţia celor două drumuri de ţară evidenţiată clar pe harta geologică) este o distanţă de aproximativ 400 m, ambele distanţe fiind sub limita minimă de 500 m prevăzută de lege.

Coroborând această constatare cu împrejurarea rezultată din raportul de săpătură arheologică, din care reiese că reclamanta nu a prezentat un studiu geologic, precum şi cu faptul că acest studiu nu s-a depus nici la dosar, instanţa a conchis că reclamantei îi era cunoscută amplasarea terenului într-o zonă de protecţie arheologică, acesta fiind şi motivul pentru care nu a efectuat un studiu geologic la întocmirea documentaţiei aferente obţinerii certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire, urmărind eludarea legii. În plus, deşi avea posibilitatea să continue demersurile pentru descărcarea arheologică a terenului, a preferat să sisteze lucrările, invocând faptul că acesta ar fi devenit nerentabil. Or, nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obţine despăgubiri de la terţi.

Prin Decizia nr. 88 din 2 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, s-a respins apelul declarat de reclamanta împotriva sentinţei civile nr. 1834/CA din 19 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Hunedoara.

În fundamentarea acestei decizii, instanţa de apel a arătat că acţiunea dedusă judecăţii presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ.. Reclamanta a identificat faptul juridic ilicit de cercetat ca fiind dat de emiterea, cu nerespectarea dispoziţiilor legale, a documentelor de aprobare a începerii investiţiei, certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire. Fiind vorba despre acte juridice administrative în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, emise de autorităţile publice pârâte în legătură cu investiţia reclamantei, verificarea caracterului ilicit şi vătămător al acestora, dar şi repararea eventualei pagube pricinuite, este rezervată de legiuitor unei proceduri speciale reglementate prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, stabilirea caracterului ilicit al unui asemenea act, indiferent de motivul ilicităţii acestuia, chiar pentru emiterea sa abuzivă, nu poate avea loc pe calea dreptului comun, prin eludarea dispoziţiilor speciale menţionate.

În lipsa constatării, în aceste condiţii, a caracterului ilicit şi vătămător al emiterii cu nerespectarea legii a actelor administrative menţionate, condiţia faptului juridic ilicit, din conţinutul răspunderii civile delictuale de drept comun reglementate de art. 998-999 C. civ., pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, a fost apreciată ca nedovedită şi, deci, neîntemeiată, fără a mai fi necesară examinarea celorlalte condiţii din conţinutul răspunderii civile delictuale.

Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia nr. 916 din 11.03.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, cu consecinţa casării hotărârii din apel şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerentele hotărârii sale, Înalta Curte a amintit contextul în care a fost promovată actuala acţiune în răspundere civilă delictuală a reclamantei, respectiv ulterior soluţionării prin respingere a unei alte acţiuni a acesteia, în contencios administrativ, îndreptată împotriva aceloraşi pârâţi, prin care se solicitase obligarea lor la emiterea unui act de plată a prejudiciului cauzat ca urmare a imposibilităţii derulării proiectului, acţiune întemeiată în drept pe prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 2951/CA/2008, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a respins acţiunea în contencios administrativ, reţinându-se că procedura instituită prin Legea nr. 554/2004 poate fi folosită numai atunci când este vorba de existenţa unui act administrativ prin care o persoană a fost vătămată într-un drept recunoscut de lege şi, pentru identitate de raţiune, în cazul refuzul organului administrativ de a răspunde la o cerere, care trebuie să vizeze tot un act administrativ.

Acţiunea având ca obiect emiterea unui act prin care să se dispună plata unor sume de bani cu titlu de prejudiciu are caracter pur patrimonial, nefiind precedată de o acţiune în contencios administrativ pentru anularea vreunui act administrativ sau constatarea refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri în termenul legal, motiv pentru care s-a apreciat că refuzul pârâţilor de a emite un act prin care să se dispună plata sumei totale de 2.062.377,51 RON nu este cenzurabil pe calea contenciosului administrativ, în judecarea litigiilor relative la aplicarea răspunderii delictuale fiind incidente normele dreptului comun.

De asemenea, s-a arătat că, în faţa instanţei de fond, intimatul-pârât Consiliul Judeţean Hunedoara a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, dat fiind că aceeaşi cauză a fost soluţionată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/57/2008, prin pronunţarea sentinţei nr. 2951/CA/2008, irevocabilă, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe argumentul că reclamanta nu a obţinut în prealabil o hotărâre judecătorească de anulare a certificatului de urbanism nr. x/2006 şi a autorizaţiei de construire nr. x/2007.

Or, prin încheierea din 17.03.2011, pronunţată de instanţa de fond, au fost respinse excepţiile invocate, reţinându-se - cu referire la excepţia autorităţii de lucru judecat - că nu există identitate de cauză, deoarece acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/57/2008 are ca temei de drept Legea nr. 554/2004, iar acţiunea dedusă judecăţii se întemeiază pe prevederile art. 998-999 C. civ.. În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, s-a reţinut că acţiunea în răspundere civilă delictuală pe temeiul art. 998 - 999 C. civ. presupune verificarea elementelor pe care le implică o atare răspundere, iar lipsa unei sentinţe de anulare a actului administrativ sau de constatare a refuzului se putea invoca doar într-un litigiu de drept administrativ întemeiat pe Legea nr. 554/2004.

În cauză, încheierea din 17.03.2011 nu a fost atacată cu apel, astfel că cele statuate prin aceasta au intrat în puterea lucrului judecat. În pofida acestui fapt, soluţionarea apelului s-a realizat prin prisma excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, cu consecinţa necercetării fondului cauzei.

Instanţa de apel nu a efectuat, astfel, o devoluare totală şi completă a cauzei, în limitele apelului cu care a fost învestită, deoarece a reţinut că, în absenţa verificării caracterului ilicit şi vătămător al celor două acte administrative (certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire) este " de prisos verificarea modului în care prima instanţă a apreciat asupra îndeplinirii de către cele două pârâte a obligaţiilor legale invocate de reclamantă şi care ar fi condus la emiterea actelor administrative în mod abuziv".

Astfel, considerentele deciziei recurate converg spre concluzia că instanţa de apel, în mod implicit, a considerat că acţiunea reclamantei este afectată de un fine de neprimire, respingând apelul fără a proceda, în temeiul art. 295 C. proc. civ., la verificarea stabilirii situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, în limitele cererii de apel.

Contestaţie în anulare formulată de Consiliul Judeţean Hunedoara împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Decizia nr. 3903 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. x/97/2009/a1.

Întrucât prin încheierea civilă nr. x din 16 septembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în Dosar nr. x/12014 s-a admis cererea de strămutare a Dosarului nr. x/97/2009/a1 al Curţii de Apel Alba Iulia, formulată de S.C. A. S.R.L. şi s-a dispus strămutarea acestei cauze la Curtea de Apel Braşov, cu păstrarea actelor de procedură, rejudecarea pricinii a fost continuată în faţa acestei din urmă instanţe de apel.

Curtea de Apel Braşov a pronunţat Decizia civilă nr. 1177 din 5.10.2015, prin care a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1834 din 19.05.2011 a Tribunalului Hunedoara, apreciind că, din punct de vedere al motivării, hotărârea primei instanţe respectă dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că raţionamentul expus de apelantă în dovedirea existenţei condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale a intimaţilor nu are corespondent nici în starea de fapt conturată de probele administrate în cauză, nici în normele legale incidente.

Certificatul de urbanism nr. x din 1.06.2006 a fost emis de intimatul Consiliul Judeţean Hunedoara pe baza documentelor deţinute la acea dată, iar ulterior a fost emisă autorizaţia de construire nr. x din 6.02.2007 de către Consiliul Judeţean Hunedoara, precum şi autorizaţia de construire extindere alimentare cu apă şi branşament nr. x din 26.04.2007 de Primăria Rapoltu Mare.

După demararea lucrărilor de executare în baza autorizaţiilor obţinute s-a constatat existenţa în zonă a unor vestigii, situaţie ce a fost adusă la cunoştinţa intimatei Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, care a emis somaţia nr. x din 11.07.2007, prin care s-a dispus oprirea lucrărilor până la obţinerea certificatului de descărcare arheologică emis de Ministerul Culturii şi Cultelor prin Comisia Naţională de Arheologie.

În aceste împrejurări, între aceste părţi, respectiv S.C. A. S.R.L. şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara s-a purtat o corespondenţă, soluţia propusă de intimata Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara fiind scoaterea terenului din circuitul arheologic. Acest demers presupunea efectuarea, pe costul apelantei, a unor studii ce s-ar fi finalizat cu încetarea restricţiilor impuse şi posibilitatea continuării investiţiei iniţiate de apelantă.

Toate aceste demersuri ar fi costat, astfel cum a precizat intimata Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, aproximativ 90.000 de RON, sumă relativ modică în raport cu valoarea investiţiei şi cu presupusul beneficiu realizat (indicat de apelantă la suma de 1.085.330 RON).

Instanţa de apel a concluzionat, însă, că, în speţă, nu este îndeplinită niciuna din condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a celor doi intimaţi, deoarece, la momentul emiterii certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire, în baza cărora apelanta a început realizarea investiţiei, intimatul Consiliul Judeţean Hunedoara a avut în vedere datele existente la acel moment cu privire la terenul pe care urma să se efectueze investiţia.

Depistarea pe teren, cu ocazia efectuării săpăturii preventive, a unor structuri şi artefacte aparţinând diferitelor epoci din preistoria şi istoria veche a României nu poate fi însă imputat nici emitentului autorizaţiei de construire - Consiliul Judeţean Hunedoara, nici autorităţii responsabile cu asigurarea protecţiei monumentelor istorice sau naturale - Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, şi nici apelantei.

Potrivit art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000, privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, apelanta avea obligaţia să anunţe autorităţile despre descoperirea vestigiilor şi să sisteze orice lucrare până la lămurirea situaţiei cu privire la aspectele descoperite. De asemenea, mai exista posibilitatea de a se efectua demersurile necesare pentru scoaterea terenului din circuitul arheologic, costul acestor demersuri fiind unul modic în raport cu valoarea investiţiei şi cu beneficiul vizat a fi obţinut.

În acest context, s-a apreciat că soluţia pronunţată de instanţa de fond este corectă, neputând fi angajată răspunderea civilă delictuală a intimaţilor, care şi-au exercitat atribuţiile legale în mod corespunzător, atât la momentul emiterii certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire de către Consiliul Judeţean Hunedoara, cât şi la momentul emiterii somaţiei privind sistarea lucrărilor efectuate de apelantă, somaţie emisă de Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara.

Prin Decizia nr. 685 din 23 martie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I civilă, s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În argumentarea acestei soluţii, s-a arătat că fapta ilicită imputată de reclamantă pârâţilor a constat în nerespectarea de către fiecare dintre aceştia a normelor legale ce instituiau în sarcina lor, potrivit competenţelor proprii, obligaţii specifice de protecţie a patrimoniului cultural. Cu referire la pârâta Direcţia Judeţeană, norma legală indicată ca fiind încălcată a fost art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, referitor la obligaţia de a informa proprietarii terenurilor despre sarcinile arheologice ce le grevează, iar, în privinţa pârâtului Consiliul Judeţean Hunedoara, prevederea legală indicată a fost art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, cu referire la obligaţia acestuia de a face menţiune despre includerea terenului în zona de protecţie a sitului arheologic.

S-a reţinut că reclamanta a susţinut că fapta ilicită a pârâtului Consiliul Judeţean Hunedoara a constat în certificarea dreptului de construire pe terenul situat în extravilanul comunei Rapoltu Mare, cu încălcarea regimului juridic al monumentelor istorice şi a normelor legale indicate, iar la originea acestei fapte ilicite se află nesocotirea obligaţiilor legale arătate ce reveneau deopotrivă pârâtei Direcţia Judeţeană şi Consiliului Judeţean Hunedoara până la momentul emiterii certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire.

Totodată, s-a reţinut că, argumentându-şi decizia, curtea de apel motivează raportându-se la o stare de fapt străină cauzei, ce nu se regăseşte nici în situaţia de fapt avută în vedere la pronunţarea hotărârii tribunalului, caz în care, în mod necesar, hotărârea de apel ar fi trebuit să prezinte motivele ce justifică modificarea stării de fapt şi, implicit - cel puţin sub acest aspect - a considerentelor sentinţei supuse controlului judiciar, dar nici în descrierea faptelor prezentate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată ori prin numeroasele note scrise depuse de aceasta la dosar, şi nici în apărările pârâţilor realizate pe parcursul judecăţii.

Astfel, instanţa de apel a identificat în mod eronat circumstanţele sistării proiectului al cărui titular este reclamanta, ca fiind date de descoperirea, după demararea lucrărilor de executare în baza autorizaţiilor obţinute, a unor vestigii, împrejurare de fapt pe care a apreciat-o ca nefiind imputabilă niciuneia din părţile litigante implicate, dar în raport de care a considerat că, în acord cu dispoziţiile art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000, năştea obligaţia în sarcina reclamantei de a anunţa autorităţile despre descoperirea acelor vestigii şi de a sista lucrările până la lămurirea situaţiei.

Instanţa de recurs a statuat însă că, ceea ce s-a reclamat prin cererea de chemare în judecată nu a fost un caz legat de o descoperire arheologică întâmplătoare, astfel cum, de altfel, a subliniat în mod constant reclamanta pe parcursul desfăşurării litigiului, iar poziţiile părţilor litigante, prin apărările şi probele administrate, nu au vizat o astfel de ipoteză.

S-a constatat că, reţinând această situaţie de fapt şi analizând conduitele părţilor implicate, în raport de normele legale care reglementează cazul descoperirii arheologice întâmplătoare conform art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000, curtea de apel a exercitat un control judiciar asupra unei hotărâri care se raportase la o cu totul altă stare de fapt, ignorând sau denaturând cauza reală a sistării proiectului investiţional, care a fost comunicată reclamantei prin somaţia nr. x din 11.07.2007 emisă de pârâta Direcţia Judeţeană, respectiv executarea unor lucrări de excavare la obiectivul "Ciupercărie " din zona sitului arheologic de la Uroi, sit aflat pe Lista Monumentelor istorice 2004, având Codul HD-I-a-A-032040, fără avizul Ministerului Culturii şi Cultelor.

Împrejurarea că reclamanta a fost ulterior supusă procedurii obţinerii unui certificat de descărcare de sarcină arheologică, reglementată de dispoziţiile art. 5 din O.G. nr. 43/2000, care a presupus efectuarea unei activităţi de cercetare arheologică preventivă şi care s-a soldat cu descoperirea de vestigii aparţinând diferitelor epoci din preistoria şi istoria veche a României, nici nu este de natură să califice această situaţie ca fiind aceea a unei descoperiri arheologice întâmplătoare, în sensul dispoziţiilor O.G. nr. 43/2000, dar nici nu justifica efectuarea de către instanţa de apel a cercetării judecătoreşti asupra unei situaţii de fapt neavută în vedere la pronunţarea hotărârii de primă instanţă, neinvocată prin cererea reclamantei sau prin apărările efectuate în cauză de către părţi. De altfel, momentul descoperirii de artefacte în subsolul terenului afectat de reclamantă realizării proiectului său investiţional este ulterior faptelor ilicite imputate pârâtelor şi care ar fi trebuit să facă obiectul cercetării judecătoreşti a instanţelor.

S-a mai reţinut că descoperirea de vestigii arheologice de importanţă istorică, ulterior supunerii reclamantei procedurii de obţinere a certificatului de descărcare de sarcină arheologică, constituie un element factual fără nicio consecinţă ori importanţă în datele de fapt ale cazului de răspundere civilă delictuală. Fapta ilicită imputată pârâţilor a vizat nerespectarea obligaţiilor legale ce reveneau acestora până la momentul emiterii certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire, obligaţii instituite pentru protejarea patrimoniului cultural naţional prin Legea nr. 422/2001 şi prin legislaţia adiacentă, reflectată în emiterea celor două acte administrative care au atestat dreptul reclamantei de a construi pe un teren situat în zona de protecţie a unui sit arheologic - monument istoric, în lipsa avizului Ministerului Culturii.

S-au constatat că sunt fondate criticile recurentei prin care s-a susţinut că, fără a analiza starea de fapt şi de drept dedusă judecăţii, instanţa de apel cu o motivare străină cauzei şi fără a examina raporturile juridice dintre părţi prin prisma susţinerilor reclamantei, a apărărilor şi probelor din dosar, a omis verificarea normelor legale invocate ca fiind încălcate de pârâţi, a aplicat dispoziţii legale neinvocate de părţi şi neincidente speţei (art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000 sau art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991), pronunţând o hotărâre nelegală.

Instanţa de recurs a mai reţinut că lipseşte deciziei atacate orice analiză referitoare la statutul juridic special al terenului afectat investiţiei demarate de recurenta-reclamantă şi la obligaţiile legale decurgând din acest statut care incumbau celor doi intimaţi-pârâţi, potrivit normelor legale invocate de parte atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin notele şi concluziile scrise depuse de aceasta, care nu conţin temeiuri juridice noi ale acţiunii, fundamentată, de altfel, pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., şi în care sunt menţionate toate obligaţiile a căror încălcare a fost imputată fiecăruia dintre cei doi pârâţi.

Totodată, s-a reţinut că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la obligaţiile legale stabilite, pe baza normelor legale invocate de către recurentă, intimaţilor şi a căror nesocotire a condus la certificarea greşită a dreptului său de construire, prin nesocotirea regimului juridic real al terenului şi prin încălcarea normelor legale în materia protecţiei patrimoniului cultural.

Astfel, susţinerilor reclamantei privitoare la nesocotirea de către pârâţi a obligaţiilor legale li s-a răspuns de către instanţa de apel prin considerentul potrivit căruia certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire în temeiul cărora reclamanta a început realizarea investiţiei au fost emise pe baza datelor deţinute de Consiliul Judeţean Hunedoara la acel moment cu privire la terenul în cauză. Or, cercetarea judecătorească a cauzei în raport de problematica litigiului ar fi trebuit să determine dacă documentaţia care a stat la baza eliberării certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire ar fi trebuit să conţină şi alte date privind situaţia juridică a terenului în cauză, atestat prin înscrisurile emanate de la pârâta Direcţia Judeţeană ori structura centrală - Ministerul Culturii ca fiind situat în zona de protecţie a sitului arheologic Măgura Uroiului, clasificat ca monument istoric prin includerea acestuia în baza art. 2 din O.G. nr. 27/1992 în Lista Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice (LMASI) din 1991-1992, lista LMASI pentru judeţul Hunedoara fiind comunicată Prefecturii judeţului Hunedoara cu adresa nr. x din 20.11.1991.

S-a mai reţinut că decizia atacată nu răspunde nici argumentelor suplimentare invocate de reclamantă în faţa instanţei de apel, întemeiate pe existenţa certificatului de urbanism nr. x din 10.07.2007 emis de aceeaşi autoritate - Consiliul Judeţean Hunedoara, cu referire la acelaşi teren şi pe baza aceleiaşi documentaţii urbanistice, care însă menţionează de data aceasta regimul juridic şi arheologic al terenului, evidenţiind includerea sa în zona de protecţie a sitului Uroi, aspect al cauzei rămas nedezlegat de către instanţe şi care a făcut obiectul controversei între părţi, în apărările formulate chiar de emitentul actului menţionat.

Prin Decizia civilă nr. 1585/Ap/2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Deva împotriva sentinţei civile nr. 1834/19.05.2011 a Tribunalului Hunedoara, pe care a schimbat-o în sensul că: a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Hunedoara şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara; a obligat în solidar pârâtele la plata daunelor produse reclamantei în cuantum de 237.251,55 RON; a obligat intimatele la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată efectuate în apel şi recurs, în cuantum de 43.060,15 RON.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Braşov a reţinut că reclamanta a solicitat repararea prejudiciului produs de către pârâţi prin nerespectarea obligaţiilor legale referitoare la includerea terenului din extravilanul comunei Rapoltu Mare în zona de protecţie a sitului arheologic Uroi şi la informarea proprietarilor asupra sarcinii arheologice care îl grevează, cuprinse în dispoziţiile art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele de aplicare a Legii nr. 51/1990 şi ale art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001.

În ceea ce priveşte fapta ilicită imputată Consiliului Judeţean de certificare a dreptului de construire pe terenul situat în extravilanul comunei Rapoltu Mare, conform art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 s-a reţinut că acesta a emis certificatul de urbanism nr. x din 01.06.2006, pe baza documentaţiei deţinute la acea dată, din care rezultă că pentru terenul situat în extravilanul comunei Rapoltu Mare, înscris în CF nr. x M, regimul juridic, economic şi tehnic permite efectuarea de lucrări specifice în domeniul agricol, respectiv proiectul tehnic "Ciupercărie pentru cultură în sisteme intensiv a ciupercilor Pleurotus".

Ulterior, pârâtul Consiliul Judeţean a emis autorizaţia de construire nr. x din 06.02.2007, prin care a autorizat executarea lucrărilor de construire a ciupercăriei pe terenul respectiv.

După demararea lucrărilor, Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara a emis somaţia nr. x din 11.06.2007, prin care s-a dispus oprirea lucrărilor până la obţinerea certificatului de descărcare arheologică, motivat de faptul că obiectivul se află în zona Sitului arheologic de la Uroi, sit arheologic aflat pe Lista Monumentelor Istorice 2004, având codul LMI 2004 HD-I-a-A-03204.

Reclamanta a iniţiat demersurile necesare în vederea obţinerii acestui certificat de descărcare arheologică, însă, potrivit Raportului de săpătură arheologică preventivă nr. 4122 din 12.09.2007, în urma efectuării săpăturii preventive au apărut structuri şi artefacte din preistoria şi istoria veche a României, fapt pentru care s-a propus continuarea cercetărilor arheologice.

La data de 19 iulie 2007, pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara a emis certificatul de urbanism nr. 84, în care se certifică faptul că imobilul pe care urma să se efectueze investiţia este situat în zona Sitului arheologic de la Uroi, aflat pe Lista monumentelor istorice 2004, potrivit Anexei la Ordinul nr. 2314/2004 al M. C. civ.

Prin urmare, pârâtul Consiliul Judeţean a emis nelegal certificatul de urbanism nr. x din 1 iunie 2006, fără a indica în cuprinsul acestui act faptul că imobilul este situat în zona sitului arheologic Uroi.

Apărările pârâtei, în sensul că, potrivit adresei nr. x/2009 a Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, în momentul deplasării pe teren a echipei de arheologi erau vizibile artefacte arheologice, astfel că, în fapt, este vorba despre o descoperire arheologică întâmplătoare, că în extrasul de CF nu era indicată obligaţia privind folosinţa monumentului istoric şi că Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara şi-a îndeplinit obligaţia de cadastrare a monumentelor istorice, fapt pentru care apelanta nu şi-a putut îndeplini obligaţia de cuprindere în Planul de Amenajare a Teritoriului Judeţean a monumentelor istorice, a fost înlăturată de instanţa de apel.

Totodată, pârâta a mai susţinut că nici PUG-ul Rapoltu Mare din 2000, nici Avizul primarului comunei Rapoltu Mare nr. 520/2006 nu fac referire la existenţa unei servituţi, reclamantul avea obligaţia anunţării Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara cazul descoperirii de artefacte şi în Ordinul MCC se indică oraşul Simeria, nu comuna Rapoltu Mare.

Aceste apărări s-au apreciat a fi nefondate, reţinându-se că ceea ce a dus la oprirea lucrărilor nu este o descoperire arheologică întâmplătoare, ci situarea imobilului în perimetrul Sitului Arheologic Uroi, iar faptul că ulterior s-au descoperit artefacte nu putea conduce la sistarea anterioară a lucrărilor.

Procedura clasării unui imobil aflat pe Lista monumentelor istorice nu este obligatorie, iar pârâtul se putea apăra doar în situaţia în care în certificatul de urbanism nr. x din 01.06.2006 prevedea regimul juridic al terenului. De altfel, parcurgerea acestei proceduri nu garantează scoaterea imobilului de sub servitute, faţă de împrejurarea că închiderea a fost determinată de existenţa descoperirilor anterioare.

S-a mai reţinut că faptul că alte instituţii, precum Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, Consiliul Local al comunei Rapoltu Mare nu şi-au îndeplinit obligaţiile impuse de lege nu are relevanţă, în condiţiile în care pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara avea obligaţia cuprinderii în Planul de Amenajare a Teritoriului Judeţean a tuturor monumentelor istorice.

Art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 se referă la înscrierea în certificatul de urbanism a "informaţiilor cunoscute", informaţia că imobilul respectiv este situat în zona de protecţie a Sitului arheologic de la Uroi trebuia cunoscută chiar de pârât şi valorificată prin cuprinderea ei în Planul de Amenajare a Teritoriului Judeţean.

Astfel, instanţa de apel a constatat că pârâtul a săvârşit fapta ilicită imputată, cu vinovăţie, în materie delictuală aceasta putând îmbrăca forma celei mai uşoare culpe şi că prin aceasta a produs un prejudiciu reclamantei.

În privinţa pârâtei Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, fapta ilicită imputată acesteia s-a reţinut a fi încălcarea art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 referitoare la obligaţia de a informa proprietarii terenurilor despre sarcinile arheologice care le grevează şi, respectiv, de înştiinţare a proprietarilor terenurilor asupra regimului juridic special al acestora.

De asemenea, art. 9 din Legea nr. 422/2001 impune obligaţia ca pentru fiecare monument istoric să se instituie o zonă de protecţie delimitată pe baza reperelor topo geografice prin care se asigură conservarea integrală şi punerea în valoare a monumentului.

Cum, în cauză, actul normativ care clasifică situl arheologic ca fiind monument istoric indică la adresă doar "Măgura x", s-a apreciat că trebuia identificat faptic acest sit şi după identificare fiind posibilă aplicarea dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 422/2001, care indică o zonă de protecţie de 500 m de la limita exterioară, de jur-împrejurul monumentului istoric, fiind evident că, în lipsa indicării limitei exterioare, nu se putea stabili zona de protecţie a sitului arheologic.

Deşi pârâta s-a apărat susţinând că şi-a îndeplinit obligaţiile legale, prin adresa nr. x din 13.01.1998 s-a acordat aviz favorabil pentru Planul de Amenajare a Teritoriului Judeţean Hunedoara şi s-a recomandat ca pentru stabilirea fiecărei zone de protecţie să fie consultat Muzeul din Deva, or, Muzeul din Deva a semnalat încă din 12.04.2000 faptul că "pentru delimitarea exactă a zonei de protecţie la monumentele din zona este necesară cercetarea de teren şi documentarea, fapt pentru care consideră oportun încheierea unui contract - protocol".

În ceea ce priveşte, însă, prejudiciul produs, s-a constatat că reclamanta a indicat faptul că a pierdut finanţarea SAPARD, a efectuat cheltuieli cu investiţia, a efectuat un împrumut care trebuie restituit împreună cu dobânzi şi comisioane şi că nu a realizat beneficiul urmărit, or, faţă de faptele ilicite reţinute, nu se puteau produce alte daune decât cele în legătură cu efectuarea investiţiilor şi cu suportarea costurilor creditului.

S-a mai reţinut că în lipsa faptelor ilicite, în condiţiile în care pârâţii şi-ar fi îndeplinit obligaţiile legale, oricum investiţia nu s-ar fi realizat aşa cum a fost planificată, ceea ce ar fi dus la evitarea unor cheltuieli, însă, în aceste condiţii nu s-ar fi putut obţine o finanţare SAPARD pentru respectiva investiţie şi nu ar fi putut fi realizat niciun beneficiu din aceasta.

În ceea ce priveşte creditul contractat, s-a constatat că sumele respective de bani au intrat în patrimoniul reclamantei astfel că în mod firesc aceasta trebuie să restituie respectivul împrumut.

S-a mai constatat şi faptul că din raportul de expertiză contabilă efectuat în faţa primei instanţe rezultă că reclamanta a efectuat cheltuieli pentru investiţia ce urma să fie efectuată, în cuantum de 231.855,26 RON, şi că a avut de suportat dobânzi şi comisioane de 539.629 RON sumă obţinută din valoarea de 112.406,68 RON indicată ca fiind prejudiciul rezultat ca urmare a autorizării creditului şi, suma de 107.010,39 RON creanţe credit restant, astfel că daunele materiale produse sunt în cuantum total de 237.251,55 RON.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate, s-a considerat că reclamanta nu a indicat prejudiciul moral produs pentru care se solicită reparaţie, astfel că acestea nu s-au acordat.

Prin Decizia nr. 860 din 16.05.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. Deva şi pârâţii Consiliul Judeţean Hunedoara şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara împotriva Deciziei civile nr. 1585/Ap din 9 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în speţă Curţii de Apel Braşov.

În considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că este corectă susţinerea recurenţilor potrivit cărora instanţa de apel, prin decizia pronunţată, nu respectă exigenţele dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care considerentele deciziei nu dezvoltă raţionamentul logico-juridic în baza căruia s-a concluzionat că acţiunea reclamantei este în parte întemeiată, iar pârâţii sunt obligaţi în solidar la plata daunelor produse acesteia.

Instanţa de apel, după precizarea că i s-au solicitat reclamantei lămuriri cu privire la prejudiciul produs, că, potrivit îndrumărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, s-a completat probatoriul administrat, descrie succesiunea actelor administrative emise de pârâţi, faptele ilicite imputate de reclamantă acestora, concluzionând că pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara a emis nelegal certificatul de urbanism nr. x din 1 iunie 2006, fără a indica faptul că imobilul este situat în zona Sitului arheologic Uroi, iar, în privinţa pârâtei Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara a reţinut omisiunea identificării faptice a perimetrului sitului, în funcţie de care urma să se stabilească zona de producţie. Aceasta arată că susţinerile reclamantei referitoare la prejudiciul suferit - urmare a faptelor ilicite săvârşite de pârâţi - prin pierderea finanţării SAPARD, efectuarea cheltuielilor cu investiţia, efectuarea unui credit bancar care a generat dobânzi, comisioane, precum şi a beneficiului nerealizat şi cauzarea unor prejudicii morale, justifică admiterea doar în parte a pretenţiilor, pentru că, chiar şi în lipsa faptelor ilicite, investiţia nu s-ar fi putut realiza în condiţiile planificate.

În acest context, Înalta Curte a observat că este fondată critica recurentei-reclamante, în sensul că instanţa de apel nu analizează în mod concret susţinerile şi apărările formulate în cauză. Considerentele deciziei nu cuprind nicio referire la dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi nicio analiză corespunzătoare a condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale a pârâţilor. Reclamanta a precizat în mod concret atât cuantumul, cât şi justificarea sumelor reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a săvârşirii faptelor ilicite împrumutate pârâţilor, astfel că decizia instanţei de apel trebuia să cuprindă motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat apărările pârâţilor sau concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză.

În cauză, prin Decizia de casare nr. 685 din 23 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a stabilit, în conformitate cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că în rejudecare instanţa de apel va efectua cercetarea judecătorească în conformitate cu dezlegările date prin această decizie şi prin verificarea criticilor din apelul cu care a fost învestită, iar soluţionarea cauzei trebuie raportată la problematica litigiului, conturată prin cererea de chemare în judecată şi apărările formulate de părţi, cu respectarea dispoziţiilor art. 292 şi art. 295 C. proc. civ.

Or, prin decizia recurată, instanţa de apel a omis examinarea cauzei în funcţie de reperele stabilite prin decizia de casare menţionată şi în baza unei motivări sumare, insuficient argumentate a admis în parte acţiunea reclamantei, fără a preciza în mod concret şi fără a analiza probele în baza cărora a concluzionat că celelalte pretenţii ale reclamantei sunt nefondate. Este, de asemenea, inexactă susţinerea instanţei de apel potrivit căreia reclamanta nu a indicat prejudiciul moral produs, criticile din apel demonstrând contrariul, argumentele şi cuantificarea daunelor morale fiind reluate de reclamantă şi prin concluziile scrise, care indică şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie. În privinţa obligării pârâţilor în solidar la plata despăgubirilor acordate reclamantei, decizia nu cuprinde şi argumentul care a determinat soluţia.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivat din încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi art. 1084 C. civ., invocat de reclamantă, constând în aplicarea greşită a normelor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, care, prin încălcarea obligaţiilor legale ce le reveneau, au creat aparenţa legalităţii cadrului necesar demarării proiectului investiţional, s-a arătat că aceste critici vizează aspecte de fond a căror analiză nu este posibilă în condiţiile în care decizia recurată nesocoteşte dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod.

În privinţa recursului formulat de pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara, Înalta Curte a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., constând în încălcarea dispoziţiilor art. 159 C. proc. civ., prin motivarea potrivit căreia certificatul de urbanism nr. x/2006 a fost emis nelegal, deoarece competenţa analizării legalităţii actelor administrative revine instanţei de contencios administrativ, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi nu celei învestite cu soluţionarea unei acţiuni de drept comun.

Prin invocarea acestui motiv de recurs, recurentul repune în discuţie excepţia inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală, cu motivarea că examinarea modului de îndeplinire a dispoziţiilor legale cu ocazia emiterii unor acte administrative revine exclusiv instanţei de contencios administrativ. Atât excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cât şi excepţia autorităţii de lucru judecat invocate de pârât în primul ciclu procesual au fost respinse prin încheierea din 17.03.2011, în considerarea faptului că acţiunea în răspundere civilă delictuală formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 998-999 C. civ. implică verificarea condiţiilor prevăzute în mod expres de aceste dispoziţii legale.

Întrucât această încheiere nu a fost atacată, a intrat în puterea lucrului judecat, astfel cum rezultă din Decizia nr. 916 din 11 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care s-a admis recursul declarat de reclamantă şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât această critică nu mai poate face obiectul analizei în recurs, fiind o problemă dezlegată irevocabil.

Nelegalitatea deciziei derivată din încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a vizat interpretarea probelor, a actelor emise în cauză şi a dispoziţiilor legale pretins aplicate greşit prin hotărârea recurată, astfel încât s-a considerat că nu se încadrează în ipoteza reglementată de dispoziţia legală invocată, situaţie în care nu se va putea reţine ca fiind fondat acest motiv.

Prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul critică aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, analiza care, astfel cum s-a precizat în examinarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu este posibilă, deoarece vizează aspecte de fond insuficient cercetate prin decizia recurată.

Aceste argumente sunt valabile şi în privinţa recursului formulat de pârât, precum şi a criticilor formulate de pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, care, de asemenea, a contestat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 998-999 C. civ. şi nerespectarea obligaţiilor care îi revenea conform art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001. Sub acest aspect, pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara arată că, deşi prin Decizia de casare nr. 685 din 23 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a dispus analizarea cauzei potrivit dispoziţiilor legale invocate şi aspectelor dezlegate prin hotărârea primei instanţe, prin decizia recurată instanţa de apel nu a respectat aceste dispoziţii, concluzionând eronat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, fără a efectua o analiză corespunzătoare a acestora.

Pentru identitate de raţiune, aceste motive de nelegalitate nu au fost analizate, deoarece instanţa de apel, nerespectând dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., respectiv dezlegările date de instanţa de recurs prin cele două decizii de casare, în rejudecare a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce atrage şi incidenţa art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., în sensul că a soluţionat cauza fără a cerceta efectiv fondul, situaţie în care soluţia ce se impune este admiterea recursurilor formulate de reclamantă şi pârâţi, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a se conforma dezlegărilor în drept stabilite prin deciziile de casare anterioare, care au determinat casarea, ocazie cu care se va dispune şi în privinţa cheltuielilor de judecată, în conformitate cu soluţia adoptată şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1910/Ap din data de 14 noiembrie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia I civilă a admis, în parte, apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Deva împotriva sentinţei civile nr. 1834 din 19.05.2011 a Tribunalului Hunedoara, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Hunedoara şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, a obligat pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara să plătească reclamantei suma de 103.278,58 RON, cu titlu prejudiciu material, a obligat pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara să plătească reclamantei suma de 240.983,26 RON, cu titlu prejudiciu material, a respins cererea de acordare a beneficiului nerealizat şi a daunelor morale şi a obligat intimaţii la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată efectuate în toate ciclurile procesuale, în cuantum total de 45.440, din care 13.632 RON, intimata Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara şi 31.808 RON intimatul Consiliul Judeţean Hunedoara.

Procedând la rejudecarea apelului, Curtea de Apel Braşov a reţinut următoarele:

Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că instanţa de apel, raportat la art. 998 - 999 C. civ., urmează să analizeze condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale a pârâţilor, să arate motivele de fapt şi de drept pentru care operează antrenarea răspunderii, respectiv raţiunile pentru care sunt înlăturate apărările pârâţilor sau concluziile rapoartelor de expertiză contabilă, care este temeiul solidarităţii pârâţilor, judecata capătului de cerere vizând daunelor morale şi cuantificarea acestora raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Încheierea din 17.03.2011 este intrată în puterea lucrului judecat, astfel că excepţia inadmisibilităţii şi excepţia autorităţii de lucru judecat nu mai pot fi reiterate.

În cauză, pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara a încălcat obligaţia legală de delimitare faptică sau scriptică a monumentului istoric în zona de protecţie unde a fost amplasată lucrarea. Potrivit art. 4 din Ordinul nr. 2684 din 18.06.2003 privind aprobarea Metodologiei de întocmire a obligaţiei privind folosinţa monumentului istoric şi a conţinutului acesteia, Direcţia Judeţeană era ţinută să întocmească obligaţia de folosinţă a imobilului după o prealabilă cercetare la faţa locului. Conform art. 9 din aceeaşi metodologie, în cazul ansamblurilor şi siturilor monument istoric obligaţia privind folosinţa monumentului istoric se întocmeşte pentru fiecare proprietar sau titular al dreptului de administrare asupra imobilelor aflate în perimetrul acestora. Or, întocmirea obligaţiei de folosinţă ar fi semnalat proximitatea zonei de protecţie, astfel încât aceasta să poată fi inclusă în planul de amenajare a teritoriului, respectiv în planurile urbanistice. Potrivit art. 8 din metodologie, pentru monumentele istorice din domeniul public sau privat al statului sau al UAT un exemplar al obligaţiei de folosinţă a monumentului istoric va fi înmânată acestora. În acord cu art. 6 alin. (5) din metodologie, documentul - obligaţie de folosinţă - stabileşte condiţiile de utilizare şi exploatare a monumentului istoric, cu rubricatura de localizare administrativă - amplasament ce impune completarea cu datele privind delimitarea zonei de protecţie.

În speţă, nu poate fi primită apărarea pârâtei, în sensul că zona pentru care a fost emis certificatul de urbanism şi autorizaţia de construcţie nu este sit arheologic, întrucât raţiunea obligaţiei de folosinţă este aceea de evidenţiere şi a zonei de protecţie, oprirea lucrărilor fiind determinată tocmai de împrejurarea că imobilul se află în zona de protecţie. Nu a exhibat pârâta Direcţia Judeţeană documentul obligaţie de folosinţă şi nu a finalizat procedura de clasare a monumentului istoric prin înscrierea acestei sarcini în cartea funciară a imobilului, respectiv instituirea zonei de protecţie a acestuia, respectiv cadastrul monumentelor istorice, în acord cu art. 28 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 coroborat cu art. 8 din aceeaşi lege.

Situl arheologic Măgura x este individualizat în Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2314/2004, listă în care sunt cuprinse şi bunurile imobile clasificate în LMASI din 1991-1992, de la momentul publicării Listei Monumentelor Istorice în Monitorul Oficial nr. 646/2004, fiind prezumat că pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara a avut cunoştinţă despre existenţa acestui sit arheologic cel mai târziu la momentul publicării în Monitorul Oficial a acestei liste. Aceasta, în condiţiile în care anterior pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara a fost informat despre conţinutul Listei Monumentelor Istorice prin adresele nr. 529/2004 şi 422/2007 emise de către Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara.

Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva - instituţie subordonată Consiliului Judeţean Hunedoara a identificat şi măsurat situl arheologic în anul 2005, moment de la care Consiliul Local Rapoltu Mare avea obligaţia de a delimita prin însemne distinctive zona, de a elabora documentaţia pentru delimitarea zonelor pe baza căreia se instituie o zonă de protecţie a monumentului, zonă care trebuie inclusă în planurile urbanistice şi în regulamentele aferente, conform art. 46 din Legea nr. 422/2001.

Nu se poate exonera de răspundere pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara, în raport de art. 47 din Legea nr. 422/2001, întrucât îi revenea obligaţia de a coopera cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, care a instituit zona de protecţie pentru monumentele istorice din judeţul Hunedoara încă din anul 1998, neputând fi ignorate dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 422/2001, de a facilita pe aceasta cale comunicarea dintre Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara şi Consiliul Local Rapoltu Mare şi de a sprijini şi îndruma activitatea Consiliului Local Rapoltu Mare.

Neprocedând în consecinţă, Consiliul Judeţean Hunedoara a eliberat autorizaţia de construcţie pentru imobilul aflat în zona de protecţie fără avizul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, prin încălcarea art. 23 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 şi, la eliberarea certificatului de urbanism, fără menţionarea regimului juridic al imobilelor aflate în zone cu patrimoniu arheologic reperat. Potrivit art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, la regimul juridic al certificatului de urbanism trebuie menţionată includerea imobilului în listele monumentelor istorice şi în zona de protecţie a acestora.

Ca atare, fapta culpabilă a Direcţiei Judeţene constă în neîntocmirea obligaţiei de folosinţă şi nefinalizarea procedurii de clasare a monumentului istoric prin înscrierea acestei sarcini în cartea funciară a imobilului, iar fapta culpabilă a Consiliului Judeţean Hunedoara în încălcarea atribuţiilor prevăzute la art. 47, respectiv art. 23 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 şi la eliberarea certificatului de urbanism fără menţionarea regimului juridic al imobilelor aflate în zone cu patrimoniu arheologic reperat.

În materia răspunderii civile delictuale, art. 1003 C. civ. prevede că, dacă delictul este imputabil mai multor persoane, acestea sunt ţinute solidar pentru despăgubire. Acest text de lege devine eficient numai când se stabileşte că paguba rezultă din unul şi acelaşi fapt prejudiciabil, săvârşit de mai multe persoane care au acţionat în baza unei înţelegeri comune (unicitate de rezoluţiune delictuală). În caz contrar, dacă paguba rezultă din fapte deosebite, iar între făptuitori nu a existat înţelegerea la care s-a făcut referire, responsabilitatea se împarte, încât autorul fiecărui delict va fi obligat numai la repararea prejudiciului cauzat prin propriul fapt juridic ilicit (obligaţii divizibile).

În speţă, delictele sunt diferite, paguba nu rezultă din unul şi acelaşi fapt prejudiciabil, cei doi pârâţi nu au acţionat în temeiul unei unice rezoluţii delictuale, astfel încât fiecare pârât va fi ţinut doar la repararea prejudiciului cauzat prin propriul fapt juridic ilicit. Exonerarea de răspundere a pârâtului Consiliul Judeţean Hunedoara sub motivul că pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara nu a întocmit obligaţie de folosinţă şi nu a finalizat procedura de clasare a monumentului istoric prin înscrierea acestei sarcini în cartea funciară a imobilului, având drept consecinţă un act de carte funciară informativ, nu se susţine, întrucât pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara răspunde pentru propria fapta ilicită.

Certificarea de către Consiliul Judeţean Hunedoara a dreptului de construire pe terenul în cauză cu încălcarea regimului juridic al monumentelor istorice şi a legislaţiei aplicabile în materie, faptă săvârşită cu vinovăţie, deoarece avea cunoştinţă despre situaţia juridică a terenului, şi împrejurarea că Planul de Amenajare a Teritoriului Judeţului Hunedoara aprobat prin Hotărârea Consiliului Judeţean Hunedoara nr. 40/1999 nu cuprinde menţiunea referitoarea la terenul în cauză confirmă culpa acestuia şi nu o exclude.

Nu operează în speţă nici cauza de excludere privitoare la fapta reclamantei, întrucât parcurgerea procedurii de clasare nu garantează scoaterea imobilului de sub servitute, iar somarea reclamantei de a opri lucrările la proiect a avut loc ulterior momentului la care s-au emis certificatul de urbanism şi autorizaţia de construcţie.

Faptele delictuale al pârâţilor, care au constat în neîntocmirea obligaţiei de folosinţă şi nefinalizarea procedurii de clasare a monumentului istoric prin înscrierea acestei sarcini în cartea funciară a imobilului, încălcarea atribuţiilor prevăzute la art. 47 şi art. 23 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 şi eliberarea certificatului de urbanism fără menţionarea regimului juridic al imobilelor aflate în zone cu patrimoniu arheologic reperat, au cauzat stoparea proiectului SAPARD, pentru care fusese declarată eligibilă reclamanta, prejudiciul constând în cheltuielile efectuate cu investiţia şi împrumutul BCR, care trebuia restituit împreună cu dobânzi şi comisioane.

În împrejurarea în care pârâţii şi-ar fi îndeplinit obligaţiile ce le reveneau, proiectul SAPARD nu ar mai fi fost accesat, cheltuielile cu investiţia nu s-ar fi efectuat şi nici nu ar fi fost accesat creditul x, care a reprezentat partea de cofinanţare ce-i revenea reclamantei, împrumut care trebuie restituit.

În cauză, suma de 354.441 RON nu constituie prejudiciu, întrucât a constituit un ajutor financiar nerambursabil, care nu a mai fost încasat efectiv de reclamantă, întrucât s-au oprit lucrările, iar proiectul SAPARD a fost stopat. Mecanismul de funcţionare a proiectului SAPARD presupune decontarea lucrărilor efectuate şi recepţionate făcută pe banii solicitantului, astfel că doar sumele intrate în patrimoniul reclamantei şi care se regăsesc la capitolul "cheltuieli cu investiţia" "reprezintă prejudiciu direct, întrucât doar prin Noul C. civ. s-a instituit obligaţia reparării pierderii unei şanse prin dispoziţiile art. 1385 alin. (4)". Prin pierderea unei şanse se înţelege pierderea de către o persoană a posibilităţii de a realiza un câştig sau, după caz, de a evita o pagubă, ceea ce poate avea ca rezultat cauzarea unui prejudiciu pentru acea persoană.

Raportul de expertiză contabilă administrat în faţa instanţei de fond a stabilit că reclamanta a efectuat cheltuieli cu investiţia în cuantum de 231.855,26 RON, iar suma reprezentând prejudiciu rezultat urmare autorizării creditului este în cuantum de 112.406,68 RON, rezultând un total de 344.261,94 RON.

Întrucât paguba rezultă din fapte diferite, repararea prejudiciului de către fiecare dintre pârâţi se va face prin raportare la propriul fapt juridic ilicit (obligaţii divizibile).

În privinţa beneficiului nerealizat de reclamantă consecinţă a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşită de către pârâţi, raportul de expertiză agricol administrat în faţa instanţei de fond îl cuantifică la valoarea de 1.557.655 RON, cu motivarea că, prin contractul încheiat cu Agenţia SAPARD, reclamantul era ţinut la realizarea unui profit anual de minimum 5% timp de 5 ani după finalizarea proiectului şi realizarea în termen a investiţiei.

Respectarea clauzelor contractului încheiat cu SAPARD de către reclamantă nu face obiectul judecăţii, iar câştigul nerealizat (lucrum cessans) trebuie să fie cert atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi în ceea ce priveşte posibilitatea de evaluare a acestuia, condiţie care, în speţă, nu este îndeplinită, întrucât reclamanta s-a limitat la o simplă indicare a sumei pretinse şi a unei modalităţi proprii de calcul a acesteia, fără a se raporta la elemente obiective care să permită determinarea în concret a unor daune produse în patrimoniul său, de natura contractelor de distribuţie încheiate cu beneficiarii producţiei de ciuperci din specia Pleurotus.

A investit reclamanta instanţa cu o cerere de acordare a daunelor morale în cuantum de 300.000 RON, reprezentând prejudiciu de imagine adus societăţii S.C. A. S.R.L. Deva, litigiul fiind intens mediatizat prin presă şi televiziune, asociaţii resimţind presiune psihică.

Dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a persoanei, sănătatea şi integritatea corporală, la sentimentele de afecţiune, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare. Este adevărat că, deşi aceste atribute sunt în general proprii persoanelor fizice, unele dintre ele pot fi atribuite şi persoanelor juridice, însă, în aceste cazuri, legiuitorul a recunoscut în mod expres posibilitatea acordării daunelor morale persoanei juridice - de exemplu pentru fapte de concurenţă neloială (art. 9 din Legea nr. 11/1991). De asemenea, persoana juridică poate invoca nesocotirea dreptului la denumire, sediu, emblemă, marcă de fabrică.

Prin urmare, raportat la datele concrete ale speţei, posibilitatea acordării daunelor morale nu poate fi extinsă artificial pentru a putea analiza îndeplinirea cumulativă a cerinţelor impuse de art. 998-999 C. civ., întrucât reclamanta - persoană juridică nu poate pretinde un prejudiciu psihic sau vreo suferinţă fizică provocată. Nu se reclamă în speţă încălcarea dreptului la denumire, sediu, emblemă, marcă de fabrică ori săvârşirea unor fapte de concurenţă neloaială, societatea nu era consacrată ca un nume de referinţă în producţia şi distribuţia de ciuperci Pleurotus la nivel naţional ori internaţional pentru ca expunerea mediatică a litigiului să aducă atingere imaginii reclamantei în ochii potenţialilor clienţi.

În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului, pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara va fi ţinută la repararea unei părţi procentuale reprezentând 30% din totalul de 344.261,94 RON, respectiv 103.278,58 RON, prejudiciu cauzat prin propriile fapte ilicite, iar pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara la suma de 240.983,26 RON, reprezentând 70% din valoarea totală, raportat la propriile fapte delictuale.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., dată fiind culpa procesuală a pârâţilor şi caracterul divizibil al obligaţiilor ce le revin, curtea a obligat pe aceştia să plătească cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale, în cuantum de 45.440 RON în favoarea reclamantei, din care Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara suma de 13.632 RON, iar Consiliul Judeţean Hunedoara suma de 31.808 RON.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. Deva, pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara şi pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara.

1. Recurenta-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în parte a Deciziei civile nr. 1910/Ap/2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov şi a sentinţei nr. 1834/CA/2011, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, cu consecinţa admiterii acţiunii în ceea ce priveşte daunele materiale şi morale în integralitatea acestora, astfel cum au fost formulate şi precizate, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată din fond, apel, recurs în toate ciclurile procesuale.

În motivarea recursului, cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, deşi aparent hotărârea recurată tinde la verificarea şi analizarea cererii de despăgubiri formulate, motivarea acesteia este străină poziţiei procesuale a părţii reclamante, nu analizează în concret prejudiciul produs şi cuantificarea acestuia prin raportare la întreaga probaţiune administrată în cauză şi, în mod special, a celor două rapoarte de expertiză cu completările aferente, menţinând compunerea prejudiciului stabilită prin decizia casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la cheltuielile legate cu investiţia şi creditul BCR, modificând cuantumul sumei doar cu privire la aceste aspecte.

Aşadar, trecând peste concluziile rapoartelor de expertiză şi fără a motiva care sunt considerentele pentru care instanţa nu acordă eficienţa probatorie cuvenită opiniei experţilor judiciari, instanţa de apel limitează prejudiciul încercat de către recurenta-reclamantă doar la daunele legate de efectuarea investiţiei şi suportarea costurilor creditului.

A susţinut că, în speţă, faptul că a demarat investiţia, iar ulterior a fost nevoită să renunţe la aceasta pentru cauze existente la momentul iniţial este rezultatul conduitei culpabile a intimaţilor, care şi-au încălcat flagrant obligaţiile prevăzute de lege în materia protecţiei patrimoniului cultural, cauzându-i o serie de prejudicii evaluate la data formulării acţiunii, constând în: pierderea finanţării nerambursabile SAPARD; cheltuieli efectuate cu investiţia; prejudicii rezultate din imposibilitatea restituirii creditului obţinut în vederea realizării proiectului - credit bancar restant; comisioane şi dobânzi plătite către bancă; dobânzi şi comisioane restante la creditul acordat; dobânzi la împrumuturile obţinute de la asociaţi; cu titlu de beneficiu nerealizat; cu titlu de daune morale.

În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, a învederat că acesta a fost calculat în funcţie de ofertele prealabile existente la data demarării proiectului, precum şi de perioada de valabilitate a contractului cu Agenţia SAPARD.

Prin mijloacele de probă administrate s-a demonstrat că daunele materiale suferite de recurentă se ridică la 2.268.810,26 RON, constând în: 1.557.655 RON cu titlu de beneficiu nerealizat, conform expertizei tehnice; 354.441 RON reprezentând pierderea finanţării SAPARD, conform completării la raportul de expertiză contabilă întocmit de expert contabil C.; 112.406,68 RON reprezentând prejudicii cauzate ca rezultat al contractării creditului de la BCR, conform pct. 2 din raportul de expertiză contabilă, majorate cu încă 12.452,32 RON prin răspunsul la obiecţiuni; 231.855,26 RON reprezentând cheltuieli efectuate cu investiţia, conform pct. 3 al raportului de expertiză contabilă

Expertul judiciar contabil a stabilit, prin raportare la conţinutul şi condiţiile de acordare a finanţării nerambursabile SAPARD, concretizate prin contractul încheiat în acest sens, că suma de 354.441 RON reprezintă un prejudiciu încercat de către recurenta-reclamantă. Or, instanţa de apel reţine că aceasta sumă nu a mai fost încasată de parte deoarece s-au oprit lucrările, proiectul SAPARD fiind stopat, însă înlătură concluziile expertului fără a proceda la motivarea raţionamentului contrar celor expuse de către recurenta-reclamantă şi de către expertul cauzei şi fără a avea în vedere aspectele privind conduita culpabilă a intimaţilor, care au avut drept consecinţă şi întreruperea proiectului SAPARD.

În cauză, conform contractului cadru încheiat cu APDRP, finanţarea nerambursabilă a fost acordată exclusiv pentru punerea în aplicare a Proiectului "Ciupercărie pentru cultivarea intensivă a ciupercilor Pleurotus ", termenul limită de execuţie fiind 30.11.2008.

La data de 11.07.2007, intimata Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara a emis somaţia de sistare a lucrărilor măsură justificată prin inexistenţa avizului şi pentru că lucrările de construcţii se desfăşoară în zona de protecţie a sitului arheologic de la Măgura Uroiului.

Lucrările de cercetare arheologică s-au desfăşurat timp de 10 zile, cu 11 oameni, conform solicitării arheologilor de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, costul solicitat fiind de 27.750 RON. La finele celor 10 zile s-a solicitat suplimentarea numărului de lucrători cu încă 30 de persoane pentru aproximativ 15 zile, care ar fi însemnat o cheltuiala de circa 50.000 RON, la care s-ar fi adăugat costurile cu aducerea terenului la starea iniţială. Costurile aferente obţinerii certificatului de descărcare arheologică au fost estimate la suma de 90.000 RON, dacă lucrările arheologice ar fi fost finalizate în cele 15 zile.

În acest context, avându-se în vedere faptul că devizul investiţiei nu a inclus o cheltuială legată de descărcarea arheologică, studiul de fezabilitate fiind realizat pornind de la cheltuieli pentru avize şi acorduri prevăzute în certificatului de urbanism, obţinerea certificatului de descărcare arheologică ar fi afectat natura şi condiţiile de implementare a contractului încheiat cu Agenţia SAPARD, autoritatea contractantă nefiind de acord cu mutarea investiţiei pe un alt amplasament şi nici cu finanţarea valorii lucrărilor de cercetare arheologică, situaţie care a condus la rezilierea contractului de finanţare cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară contractării.

A precizat că art. 1084 C. civ. stabileşte că prejudiciul material cuprinde două elemente: pierderea suferită - damnum emergens şi beneficiul nerealizat - lucrum cessans. Chiar dacă acest text este prevăzut în materie contractuală, prin generalitatea sa acoperă întreaga răspundere civilă, inclusiv cea delictuală.

Recurenta-reclamantă a învederat că finalitatea daunelor interese constă în repararea integrală a prejudiciului cauzat, prin acordarea pierderilor efective şi a câştigului nerealizat.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că, prin adresa nr. x din 21.08.2007, recurenta-reclamantă a formulat către x, având în vedere somaţia de sistare a lucrărilor, solicitarea de a accepta modificarea datelor de efectuare a tragerilor. Oportunitatea deciziei de stopare a realizării obiectivului investiţional a fost luată de către asociaţi după analiza tuturor elementelor şi consultarea prealabilă a instituţiilor implicate şi care aveau atribuţii directe în susţinerea şi finanţarea proiectului investiţional.

În speţă, expertul agricol a precizat că prin contractul încheiat cu Agenţia SAPARD solicitantul este obligat să respecte pe toată durata contractului criteriile de eligibilitate şi selecţie înscrise în cererea de finanţare. Printre acestea se număra şi realizarea unui profit anual minim de 5% timp de 5 ani după finalizarea proiectului şi realizarea investiţiei. Expertul a determinat producţia ce se putea obţine pe perioada menţionată, valoarea de piaţă şi beneficiul net ce s-ar fi putut realiza.

În cazul de faţă, pierderea patrimonială suferită constă dintr-o diminuare a valorilor active din patrimoniu, iar beneficiul nerealizat constă din lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârşit fapta ilicită.

În acest context conduita culpabilă a celor doi intimaţi a condus la falsa reprezentare a recurentei în stabilirea strategiei de dezvoltare a societăţii, determinând implicarea în demararea unor proiecte de anvergură care s-au dovedit ulterior imposibil de realizat în condiţiile în care şansa şi oportunitatea ivită nu s-a mai putut valorifica. Societatea a fost implicată într-un prejudiciu material şi de imagine - litigiul fiind intens mediatizat - presă - televiziune - presiunea psihică fiind resimţită de către asociaţi atât în ceea ce priveşte luarea deciziei de stopare a investiţiei, cât şi a imposibilităţii soluţionării unei situaţii care a devenit un eşec dintr-un mare proiect investiţional.

Recurenta-reclamantă a susţinut că societatea a fost în imposibilitate de a mai desfăşura activitate în considerarea incidentelor de plată survenite şi fără a mai prezenta bonitatea necesară în vederea accesării de credite sau stabilirea de relaţii de afaceri. Aceste aspecte nu au fost analizate de către instanţa în analiza daunelor morale solicitate a fi acordate.

A precizat, totodată, că daunele morale se datorează în primul rând faptului că imposibilitatea de restituire a creditului are drept rezultat înscrierea societăţii recurente în Centrala Riscurilor Bancare, cu consecinţa lezării ireversibile a imaginii S.C. A. S.R.L. Deva. Mai mult, modul în care au procedat intimaţii a determinat şi o incertitudine în planificarea deciziilor care trebuie luate, pe lângă neliniştea şi neplăcerile evidente şi repetate încercate de membrii organelor de conducere ale societăţii. Cuantificarea acestor daune morale este imposibilă prin criterii matematice, însă estimarea pe care o consideră echitabilă, faţă de complexitatea cauzei şi consecinţele conduitei autorităţilor intimate, este de 300.000 RON.

Recurenta-reclamantă a arătat că este criticabilă hotărârea instanţei de apel şi relativ la modul de interpretare şi aplicare a art. 1003 C. civ. Susţinerea are la baza atât analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte recursurile formulate în cauză, cât şi împrejurarea că, în speţă, prejudiciul produs este rezultatul conduitei culpabile a intimaţilor rezultat din neîndeplinirea unor obligaţii care sunt convergente.

Din perspectiva criticii astfel dezvoltate sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectului modului de soluţionarea a cererii de despăgubiri hotărârea fiind lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor legale care guvernează răspunderea civilă delictuală sub aspectul modului de reparare a prejudiciului.

În situaţia de faţă, din anul 1999 - până în anul 2006, respectiv 2007 - data emiterii certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire - intimaţii au dat dovada de încălcarea gravă a legii şi nu au procedat la reactualizarea planului de amenajare a teritoriului şi a regulamentelor urbanistice, situaţie în care faptul prejudiciabil ilicit este evident, o atare atitudine fiind în mod clar departe de buna credinţă invocată, fiind în prezenţa unor instituţii ale statului chemate să asigure respectarea legii şi ordinea publică şi nu să se prevaleze de necunoaşterea acestora.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi modul greşit de aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.. Astfel, în speţă, modalitatea de soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este doar parţial justificată, impunându-se acordarea cheltuielilor integral efectuate pe parcursul celor 7 ani de instanţă - în cele 3 cicluri procesuale, constând în taxa de timbru, onorariu avocat, onorariu expertize, cu luare în considerare şi a cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac a recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - taxa de timbru, onorariu avocat, când s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

2. Recurentul-pârât Consiliul Judeţean Hunedoara a solicitat, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, cu consecinţa casării/modificării deciziei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii.

Sub acest aspect, a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor legale cuprinse în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 1430/2005 (în vigoare la acea dată), unde se prevede, la art. 31 alin. (3), că "În certificatul de urbanism se înscriu informaţiile cunoscute de emitent la data emiterii extrase din documentaţiile de urbanism şi din regulamentele de urbanism aferente, avizate şi aprobate potrivit legii, sau în lipsa acestora din Regulamentul general de Urbanism - RGU - aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 525/1996, republicată, privind regimul juridic, economic şi tehnic al imobilului - teren şi/sau construcţii".

Însă documentaţiile de urbanism nu se întocmesc de consiliul judeţean, ci de consiliile orăşeneşti şi comunale, în speţă fiind vorba de PUG al comunei Rapoltu Mare.

Potrivit extrasului de carte funciară de la acel moment, pentru imobilul în litigiu nu era înscrisă în cartea funciară obligaţia privind folosirea monumentului istoric, în conformitate cu O.M.C.C. nr. 2684/18 iunie 2003, deci nu exista nicio servitute de utilitate publică care ar fi îndrituit autoritatea emitentă a certificatului de urbanism să stabilească un regim special de autorizare.

Regimul juridic al imobilului, conform art. 31 lit. a). din Legea nr. 350/2001, caracterizează acest imobil din punct de vedere al proprietarului acestuia şi al servituţilor de utilitate publică care grevează imobilul, cuprinde, de asemenea, prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului, dacă acesta este înscris în Lista cuprinzând monumentele istorice din România.

Punctual, în sensul respectării acestor rigori legislative, recurentul-pârât a invocat faptul că nici extrasul de carte funciară pus la dispoziţie de reclamantă sau PUG al comunei Rapoltu Mare, potrivit aceluiaşi extras oferit de reclamantă, nu confirmă că terenul pentru care se solicita certificatul de urbanism era inclus în Lista monumentelor istorice.

În cauză, nu s-a comunicat până la data emiterii actelor apreciate nelegale vreun document oficial care să identifice faptic şi scriptic monumentele istorice ale zonei Măgura X.

Conform adresei nr. x din 23.01.2008 a Ministerului Culturii şi Cultelor - Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, pentru situl de la Uroi (oraş Simeria), " hotarul localităţii, sub Dealul Uroiului, s-a descoperit un mormânt de inhumaţie de epocă romană şi o vila rustică " pentru care " nu există delimitări topografice".

În plus, deşi bunul imobil s-a aflat pe Lista monumentelor istorice publicată în Monitorul Oficial al României din 2004, acest sit arheologic nu este localizat prin repere topografice, fiind incertă locaţia sa exactă, astfel încât nu s-a putut stabili în concret zona de protecţie.

În Lista monumentelor istorice actualizată şi în Lista monumentelor istorice dispărute, aprobată prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2314/2004, apare, la judeţul Hunedoara, nr. crt. 109, cod LMI 2004, HD-l-s-A-03204, situl arheologic de la Uroi, "la sat aparţinător Rapoltu Mare, oraş Simeria ", fără datare. Satul Rapoltu Mare este sat aparţinător comunei Rapoltu Mare şi nu oraşului Simeria. Oraşul Simeria nu are în componenţă satul Rapoltu Mare. Abia în anul 2010 se aprobă, prin Ordinul Ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 2361/2010, modificarea anexei nr. 1 la Ordinul Ministrului Culturii nr. 2314/2004. Anexa la acest ordin s-a publicat în Monitorul Oficial nr. 670 bis/1.10.2010. În această nouă listă la judeţul Hunedoara apare nr. crt. 118, cod LMI HD-l-s-A-03204 - situl arheologic de la Uroi, sat aparţinător Uroi, oraş Simeria; sat Rapoltu Mare, comuna Rapoltu Mare, fără datare. De această dată este corect, satul Uroi aparţine oraşului Simeria, satul Rapoltu Mare aparţine comunei Rapoltu Mare. Aşadar, abia în anul 2010 se localizează acest sit şi în satul Rapoltu Mare, dar nici de această dată nu există o delimitare topografică vizată de OCPI Hunedoara.

Potrivit prevederilor art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 43/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Culturii şi Cultelor şi serviciile sale deconcentrate aveau obligaţia să solicite OCPI Hunedoara documentele necesare, pe orice tip de suport, pentru realizarea Listei monumentelor istorice şi a Repertoriului arheologic naţional.

Consiliul Judeţean Hunedoara a solicitat, cu adresa nr. x din 30.05.2012, OCPI Hunedoara să precizeze dacă Ministerul Culturii şi Cultelor, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Hunedoara sau Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva au făcut cereri în vederea includerii în cadastrul de specialitate a zonelor protejate, însă răspunsurile primite nu confirmă existenţa unor astfel de demersuri.

De altfel, obligaţia de a realiza procedura de clasare a monumentelor istorice, finalizată prin înscrierea acestei sarcini în cartea funciară a imobilului, de a institui zona de protecţie pentru acestea, precum şi de a institui cadastrul monumentelor istorice aparţine Direcţiei Judeţene pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, cum stabilesc dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, coroborate cu cele ale art. 8 din aceeaşi lege.

Este de precizat că autorizaţia de construire a beneficiarului S.C. A. S.R.L. Deva s-a emis pe baza PUG - ului Rapoltu Mare, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al comunei Rapoltu Mare nr. 12/2000, imobilul în cauză nefiind situat în sit şi nici în zona de protecţie a acestuia. Conform prevederilor legale, această autorizaţie s-a eliberat în baza Avizului primarului Comunei Rapoltu Mare nr. 520/2006, care nu făcea referire la nicio servitute asupra imobilului.

Beneficiarul autorizaţiei de construire avea obligaţia înştiinţării Direcţiei Judeţene, precum şi pe emitentul autorizaţiei asupra oricăror descoperiri arheologice, fapt înscris în autorizaţie la lit. d) pct. 5 şi, desigur, asupra artefactelor care erau vizibile chiar la suprafaţă. Beneficiarul cunoştea acesta obligaţie legală, întrucât acest fapt l-a înscris şi în contractul de execuţie de lucrări nr. x din 18.04.2007 (art. 11).

Recurentul-pârât a mai arătat că un alt aspect din care rezultă incidenţa acestui motiv de recurs este analiza sumară a întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, prin prisma reexaminării acţiunii de fond şi în limitele apelului cu care instanţa a fost învestită, precum şi lipsa cercetării aspectelor invocate, în acest sens, în apărare şi în concordanţă cu probatoriul existent la dosar.

Din acest punct de vedere se constată motivarea incompletă pe care instanţa o aduce soluţiei date prin decizia recurată.

În cauză, instanţa de apel nu ţine cont de întrunirea tuturor condiţiilor legate de prejudiciu, şi anume ca el să fie cert, direct, să nu fi fost reparat de către un terţ. Astfel, în conformitate cu cap. 7 art. 7.1 din contractul de credit ipotecar pentru cofinanţarea ajutorului nerambursabil, pe care reclamanta l-a încheiat în 06.06.2007, aceasta s-a obligat la încheierea asigurării pentru riscul nefinalizării construcţiei şi, ca urmare, şi-ar fi putut acoperi partea din creditul acordat în situaţia în care construcţia a fost stopată.

În privinţa întrunirii condiţiei vinovăţiei, aceeaşi instanţa de apel nu motivează cum se aplică această condiţie în cazul invocării culpei unor instituţii - autorităţi ale administraţiei publice chemate în judecată în raport de faptele ilicite pretinse de către reclamantă. În situaţia acţiunii în justiţie introduse împotriva autorităţii publice, este vorba de o răspundere obiectivă, bazată pe ilegalitatea actului administrativ, ilegalitate care nu a fost constatată în cazul recurentului-pârât, aşadar nu este vorba de acte (autorizaţie de construire şi certificat de urbanism) ilegale.

De asemenea, instanţa nu menţionează în decizie despre oprirea voluntară a execuţiei lucrărilor, fapt care exonerează de culpă pârâţii din dosar, reclamanta asumându-şi riscul producerii prejudiciului. Însăşi împrejurarea certă, în sensul că din proprie iniţiativă reclamanta a sistat acest proiect, înlăturând posibilitatea de a acorda terenului în discuţie descărcarea arheologică (de altfel unica condiţie necesară continuării proiectului), autorizaţia de construire şi certificatul de urbanism păstrându-şi legalitatea până la încetarea valabilităţii lor, precum şi rezilierea de comun acord a contractului de finanţare SAPARD, în data de 26.09.2007, înlătură întrunirea condiţiei vinovăţiei. Nu se poate reţine culpa pârâtului atât timp cât însăşi reclamanta a contribuit în mod esenţial la producerea prejudiciului prin oprirea voluntară a lucrărilor şi renunţarea la continuarea proiectului său.

Recurentul-pârât a arătat că posibilitatea de a cuprinde în planurile de amenajare a teritoriului judeţului Hunedoara a monumentelor istorice şi a zonelor de protecţie este indisolubil conexată de realizarea în prealabil a procedurii de clasare, de inventariere şi evidenţiere a acestora, cu instituirea cadastrului monumentelor istorice, obligaţie care cade în sarcina Direcţiei Judeţene pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, conform Legii nr. 422/2001. Din aici rezultă că nici raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu nu este dovedit. Fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă.

Recurentul-pârât a susţinut că o altă critică a aplicării greşite a legii este cea legată de concluzia instanţei de apel de a nu reţine răspunderea solidară a pârâţilor din dosar, deşi faptul certificării şi emiterii autorizaţiei de construire este o consecinţă directă a nerespectării obligaţiilor care reveneau Direcţiei Judeţene pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, aceste fapte fiind în strânsă legătură, formând de fapt un delict comun, fiind incidentă aplicarea art. 1003 C. civ. În acest condiţii este lipsită de temei cuantificarea prejudiciului şi împărţirea procentuală aplicată de instanţa civilă.

Recurentul-pârât a invocat şi incidenţa motivului prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., învederând că motivarea instanţei de apel cuprinde unele menţiuni care nu sunt bazate pe probatoriu existent la dosar, iar alte argumente sunt fundamentate pe premize greşite.

În acest sens a făcut trimitere la adresele nr. x/2004 şi nr. x/2007 ce există la dosarul cauzei, la faptul că adresa nr. x/2004 nu s-a mai regăsit în arhiva sa, fapt confirmat prin adresa nr. x din 24.03.2014, şi a învederat că instanţa de apel a constatat, fără a avea un temei şi fără a motiva, că pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara a instituit zona de protecţie, fapt care nu s-a materializat nici până în prezent, neexistând o delimitare clară a acestor zone.

A susţinut că este lipsită de motivare şi cuantificarea prejudiciului la suma de 354.441 RON, precum şi împărţirea procentelor aplicate pentru a fi achitate de către pârâţii din dosar. De asemenea, instanţa de apel nu arată din ce este compusă suma de 231.885,26 RON, reprezentând cheltuieli cu investiţia, neprecizând care este titlu constatator al acestei creanţe, ce fel de cheltuieli ar fi cuprinse în cuantumul acestei sume. Se arată doar că aceste sume rezultă din raportul de expertiză, fără a se ţine cont că unele facturi care compun această sumă sunt datate mult ulterior stopării lucrărilor întreprinse de reclamantă - factura nr. x din 02 din 30.11.2007. Raportul de expertiză contabilă nu cuprinde ce fel de cheltuieli au fost efectuate de reclamantă cu investiţia, ci doar precizează că această sumă rezultă din verificarea balanţelor de verificare contabilă pe anii 2006, 2007, 2008, 2009 şi trim. I al anului 2010, care cuprind rulaje şi solduri la nivelul unui întreg exerciţiu financiar. Prin acest raport nu s-a probat cheltuielile efectuate stric pentru această investiţie, ci totalul cheltuielilor rezultate urmare a activităţii reclamantei, sume care puteau să cuprindă şi alte cheltuieli care nu o nicio legătură cu investiţia propriu - zisă.

Decizia instanţei de apel nu este motivată nici sub aspectul obligării pârâţilor la plata procentelor de 70%, respectiv 30% din această sumă. Nu se specifică şi nu este motivată concluzia care a condus la convingerea instanţei de apel că pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara este obligat la plata unui procent de 70% din totalul prejudiciului, atât timp cât emiterea celor două acte administrative a fost consecinţa directă a neîndeplinirii obligaţiilor ce reveneau în sarcina Direcţiei Judeţene pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara de a întocmi cadastrul monumentelor istorice şi de a finaliza procedura de clasare prin includerea obligaţiei de folosinţă în cartea funciară.

3. Recurenta-pârâtă Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara a solicitat admiterea recursului, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului formulat, cu cheltuieli de judecată.

A arătat, sub un prim aspect, că nelegalitatea hotărârii derivă din incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în situaţia în care instanţa de apel a dat dovadă de lipsă de consecvenţă în motivarea culpei care se reţine în sarcina acestei părţi. Deşi se susţine că recurenta-pârâtă a încălcat obligaţia legală de delimitare faptică sau scriptică a monumentului istoric în zona de protecţie a căruia a fost amplasată lucrarea, câteva paragrafe mai jos se precizează că obligaţia de a elabora documentaţia pentru delimitarea zonelor pe baza căreia se instituie zona de protecţie a monumentului, zonă care trebuie inclusă în planurile urbanistice şi în regulamentele aferente, aparţine Consiliului Local Rapoltu Mare.

Mai mult decât atât, hotărârea nu cuprinde motivele de drept pe care se sprijină. Deşi se arată că recurenta-pârâtă a încălcat obligaţia legală de delimitare faptică sau scriptică a monumentului istoric, din hotărâre nu reiese care este temeiul legal care impune o astfel de obligaţie în sarcina părţii. Temeiurile de drept care însoţesc afirmaţia anterioară sunt cele legate de îndatorirea emiterii obligaţiei de folosinţă, operaţiune care nu are nicio legătură cu delimitarea faptică sau scriptică a monumentului, din aceasta perspectivă hotărârea fiind lipsită de arătarea motivelor de drept care o întemeiază.

Nu în ultimul rând, nu se arată în hotărârea atacată care este temeiul de drept care impune în sarcina recurentei-pârâte obligaţia de a înscrie sarcina rezultată din calitatea de monument istoric a bunului în cartea funciară, astfel încât instanţa de control să poată realiza efectiv controlul de legalitate a hotărârii.

Referitor la aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că identificarea şi măsurarea sitului arheologic Măgura Uroiului s-a făcut în anul 2005 de către Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, instituţie subordonată ierarhic pârâtului Consiliul Judeţean Hunedoara. Odată realizată identificarea şi măsurarea sitului, autorităţile publice locale aveau obligaţia, conform art. 18 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, să marcheze prin însemne distinctive zona, costul acestor însemne urmând a fi suportat de către acestea. De asemenea, aceleaşi autorităţi aveau sarcina să asigure elaborarea documentaţiei pentru delimitarea zonelor de protecţie pe baza căreia să se instituie o zona de protecţie a monumentului, zonă care trebuia inclusă în planurile urbanistice şi în regulamentele aferente, conform art. 9 din aceeaşi lege. În acelaşi sens, a invocat dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a III-a - zone protejate şi art. 22 din O.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, acte normative care stabilesc obligaţii în sarcina autorităţile publice locale.

A susţinut, aşadar, că delimitarea monumentului istoric şi a zonei de protecţie trebuia făcută de autorităţile locale cu atât mai mult cu cât zona arheologică Măgura x era evidenţiată în PUG - ul localităţii Rapoltu Mare încă din anul 2000, PUG aprobat prin Hotărârea nr. 12 a Consiliului Local din anul 2000, iar clasarea ca monument istoric a sitului Măgura Uroiului a fost făcută din anul 1991-1992. În baza documentaţiilor de urbanism nr. 148/1998 faza PATJ aprobat prin Hotărârea Consiliului Judeţean Hunedoara nr. 40/1999, nr. 43/1997 faza PUG aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al Comunei Rapoltu Mare nr. 12/2000, Consiliul Judeţean Hunedoara a emis certificatul de urbanism nr. x din 19.07.2007 în favoarea S.C. B., în care se arată că terenul aparţinând S.C. A. S.R.L. Deva este situat în zona sitului arheologic de la Uroi, ceea ce denotă cu certitudine eroarea comisă de către acesta la emiterea certificatului de urbanism nr. x din 01.06.2006 în favoarea S.C. A. S.R.L. Deva. Acest din urmă certificat nu cuprinde nicio menţiune cu privire la regimul juridic al aceluiaşi teren, deşi eliberarea sa s-a făcut pe acelaşi temei, ca şi la certificatul S.C. B. S.R.L.

Ca atare, este nelegală hotărârea instanţei de apel sub aspectul reţinerii culpei recurentei-pârâte la producerea prejudiciului în patrimoniul recurentei-reclamante prin nedelimitarea monumentului istoric, întrucât nu există niciun text de lege care să instituie în sarcina acestei părţi obligaţia de a identifica şi delimita faptic situl, obligaţie legală pe care să o fi încălcat. Atribuţiile recurentei-pârâte sunt doar de avizare a unor studii, cum rezultă din Dispoziţia MCC nr. 4300/X N/03.05.2005 şi Dispoziţia nr. 5596 -VN/01.08.2007 pentru completarea Dispoziţiei nr. 4.300 - VN/03.1 1.2005 privind unele îmbunătăţiri în domeniul avizării. Aceste studii sunt iniţiate şi finanţate de către autorităţile administraţiei publice locale pe al căror teritoriu se găsesc obiectivele arheologice. Or, toate aceste prevederi legale au fost invocate în faţă instanţei de apel, însă aceasta a înţeles să le ignore, să nu le analizeze şi să nu arate de ce le-a înlăturat ca apărări.

În cauză, hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii şi prin prisma faptului că se reţine ca fiind culpa recurentei-pârâte neemiterea documentului obligaţia de folosinţă. Aceasta sarcină, de a emite documentul numit obligaţie de folosinţă, este instituită prin art. 17 din Legea nr. 422/2001, or situl Măgura Uroiului a dobândit regim juridic de monument istoric prin includerea/clasificarea acestuia în Lista Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice (LMASI) din 1991-1992, aprobată în anul 1992 de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice (CNMASI). Toate bunurile imobile înscrise în LMASI din 1991-1992 au fost clasate simultan prin Hotărârea nr. 2/1992 privind clasificarea monumentelor istorice, emisă de CNMASI în temeiul Decretului CLSN nr. 91/1990. Prin urmare, prevederile legale adoptate şi incidente după 9 ani de la clasarea sitului ca fiind monument istoric nu pot constitui temei legal pentru reţinerea culpei recurentei-pârâte, întrucât la momentul clasării - anul 1992 - nu exista obligaţia emiterii documentului intitulat obligaţie de folosinţă.

În speţă, hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii şi în considerarea faptului că se reţine că fapta culpabilă a recurentei-pârâte este şi aceea că nu a finalizat procedura de clasare a monumentului istoric prin înscrierea acestei sarcini în cartea funciară a imobilului. Pe de o parte, la momentul clasării, adică 1992, nu era prevăzută o astfel de obligaţie în sarcina părţii, iar, pe de altă parte, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 prevede fără echivoc "calitatea de monument istoric a bunului imobil respectiv se înscrie de către proprietar, fără taxă, în Cartea funciară, în termen de 30 de zile de la data publicării ordinului de clasare în Monitorul Oficial al României, Partea I". Prin urmare, nu exista niciun temei legal care să impună în sarcina recurentei-pârâte înscrierea în cartea funciară a calităţii de monument istoric, dimpotrivă legea este foarte clară, nelăsând loc de interpretare cu privire la persoanele cărora le incumba aceasta sarcină.

Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii este acela că, fiind învestită cu o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru a fi în prezenţa sa. S-a invocat lipsa îndeplinirii condiţiei privind legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit.

S-a susţinut, de asemenea, că recurenta-reclamantă şi-ar fi putut continua investiţia în situaţia în care ar fi finalizat demersurile în vederea obţinerii certificatului de descărcare de sarcina arheologică, respectiv acel act administrativ prin care se anulează regimul de protecţie instituit anterior asupra terenului în care a fost evidenţiat patrimoniul arheologic.

În urma somaţiei recurentei-pârâte înregistrată sub nr. x/2007, recurenta-reclamantă, prin adresa nr. 817/12.07.2007, a arătat că înţelege să dea curs solicitării de a sista lucrările şi chiar a solicitat, prin adresa nr. x din 13.07.2007, avizul recurentei-pârâte pentru descărcarea de sarcina arheologică. Urmare acestei solicitări, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva a întocmit, în data de 16.07.2007, un Raport de evaluare teoretică privind situaţia terenului ce va fi afectat de construirea unei hale de producţie pentru ciuperci, raport care propune ca lucrările de construcţie a halei să se desfăşoare după realizarea unei săpături preventive de către specialiştii MCDR Deva pentru salvarea vestigiilor istorico-arheologice ce pot apărea în zona respectivă. Aceste săpături s-au realizat, încheindu-se prin întocmirea, în data de 12.09.2007, a unui Raport de săpătură arheologică preventivă, care propunea continuarea cercetărilor arheologice preventive prin practicarea a încă trei unităţi de săpătură de tip " magistrală " care să secţioneze terenul afectat pe toată lungimea lui, în considerarea faptului că obţinerea informaţiei în urma acestor cercetări era vitală în formularea unei propuneri obiective în vederea eliberării certificatului de descărcare de sarcina arheologică pentru zona identificată. Din motive de ordin economic însă, recurenta-reclamantă a ales să nu continue săpăturile necesare pentru a putea obţine anularea regimului de protecţie instituit asupra terenului, motivând că aceste cheltuieli modifică rentabilitatea proiectului. Aceste susţineri nu sunt reale, întrucât din aceeaşi adresă reiese că, conform proiectului de cercetare preventivă, "eliberarea terenului de sarcina arheologică solicită devizul estimat anexat de 12.078 RON". Or, această sumă de 12.078 RON necesară pentru ca recurenta-reclamantă să-şi poată continua investiţia este o suma infimă raportat la prejudiciul susţinut a-i fi cauzat.

Prin urmare, faptul care a dus la eventuale prejudicii a fost hotărârea de a se stopa investiţia fără a duce la bun sfârşit demersurile de descărcare de sarcina arheologică a terenului în discuţie. În măsura în care s-ar fi obţinut certificatul de descărcare de sarcina arheologică, abia atunci recurenta-reclamantă s-ar fi putut adresa instanţelor cu o cerere întemeiată în vederea reparării eventualului prejudiciu constând din cheltuielile suplimentare efectuate pentru a obţine anularea regimului juridic al terenului, dovedind prejudiciul produs pentru a-şi putea continua investiţia sau chiar imposibilitatea continuării investiţiei, în ipoteza în care nu s-ar fi obţinut certificatul de descărcare de sarcina arheologică.

În cauză, instanţa de apel nu a făcut niciun fel de analiza a acestei condiţii, care este de esenţa atragerii răspunderii civile delictuale, încălcând astfel cele dispuse de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare.

Prin întâmpinările depuse în cauză, recurenţii au solicitat respingerea recursurilor declarate de către părţile adverse. Recurenta-reclamantă a invocat, totodată, excepţia nulităţii recursurilor formulate de către recurenţii-pârâţi, învederând că motivele de recurs au legătură cu aspecte legate de probele care au fost administrate, de modul de interpretare a acestora şi, prin urmare, privesc aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursurilor declarate de către pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara şi pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speţă, Înalta Curte constată că recurenţii-pârâţi s-au conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., indicând motivele de nelegalitate pe care îşi întemeiază recursul. Aceştia au formulat critici care vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., urmând ca motivele care se rezumă la analiza probelor administrate, irelevante, de altfel, în reţinerea vreunui motiv de nelegalitate din art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., să fie înlăturate. Recurenţii-pârâţi au susţinut atât nemotivarea deciziei recurate sub anumite aspecte de drept ori prezentarea, în considerente,de către instanţa de apel, a unor motive contradictorii, cât şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză.

Având în vedere că recursurile recurenţilor-pârâţi pot fi analizate în cadrul restrictiv al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte urmează, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ., să respinge excepţia nulităţii invocată de către recurenta-reclamantă.

Asupra recursurilor formulate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Printr-un prim motiv de recurs formulat, recurenta-reclamantă a arătat, cu trimitere la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că instanţa de apel nu analizează în concret prejudiciul produs şi cuantificarea acestuia prin raportare la probatoriul administrat (cu referire la cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză). A susţinut că nu s-a argumentat de ce nu s-a dat eficienţă probatorie opiniei experţilor judiciari la determinarea compunerii prejudiciului şi a valorii acestuia, instanţa de apel limitându-se doar la a modifica valoarea cheltuielilor legate de investiţia societăţii şi creditul BCR contractat.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când " aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., "hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că instanţa de apel, având în vedere considerentele instanţei de casare cât priveşte aplicarea art. 998-999 C. civ., a procedat la analizarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana părţilor pârâte şi la stabilirea cuantumului şi compunerii prejudiciului reclamat de către S.C. A. S.R.L. Deva.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că, în împrejurarea în care pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale ce le reveneau, faptele culpabile ale acestora au determinat producerea unui prejudiciu reclamantei reprezentat de cheltuielile cu investiţia (realizate prin proiectul SAPARD) şi de creditul BCR contractat. Aceasta a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în fond, care a stabilit o valoare totală a prejudiciului de 344.261,94 RON, constând în 231.855,26 RON cheltuieli cu investiţia şi 112.406,68 RON prejudiciu rezultat urmare autorizării creditului.

În privinţa beneficiului nerealizat solicitat, determinat prin expertiza agricolă efectuată la fond la suma de 1.557.655 RON, instanţa de apel a considerat că nu poate fi acordat în condiţiile în care nu este certă existenţa sa şi posibilitatea de evaluare a acestuia.

Instanţa de apel a înlăturat, de asemenea, cererea de acordare a daunelor morale solicitate de către reclamantă, întrucât a considerat că această parte nu poate pretinde, în calitatea sa de persoană juridică, repararea unui prejudiciu psihic sau de natură fizică.

Aceeaşi instanţă de apel a apreciat că suma de 354.441 RON (ajutor financiar nerambursabil) nu se impune a fi achitată de către pârâţi în măsura în care nu a fost încasată efectiv de către reclamantă.

În considerarea celor arătate mai sus, Înalta Curte constată că în cauză au fost respectate prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel motivând în fapt şi în drept soluţia pronunţată, prezentând argumentele pentru care au fost admise cererile reclamantei şi înlăturate parte din probele administrate. Aceasta a examinat raporturile juridice dintre părţi prin prisma susţinerilor reclamantei, a apărărilor şi probelor din dosar, cu respectarea, totodată, a prevederilor art. 315 C. proc. civ.

Împrejurarea potrivit căreia instanţa de apel nu a acordat, cu titlu de prejudiciu, întreaga sumă solicitată de către recurenta-reclamantă sau cea rezultată din expertizele efectuate în cauză, incluzând aici şi daunele morale, nu se constituie într-un motiv de nelegalitate a hotărârii recurate din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci poate reprezenta, cel mult, o critică de netemeinicie, care excede însă prezentului recurs.

În speţă, prin recursul declarat, recurenta-reclamantă tinde şi la reanalizarea probatoriului administrat conform opiniei sale, învederând faptul că beneficiul nerealizat, suma nerambursată pierdută (finanţarea SAPARD), prejudiciul cauzat ca rezultat al contractării creditului BCR, neacordat de instanţa de apel potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expert C., au fost dovedite prin mijloacele de probă administrate.

Or, în aceste condiţii critica vizează greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat ce nu poate fi valorificată în această fază procesuală, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor fiind abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Înalta Curte constată, de altfel, că faţă de faptele ilicite reţinute a fi săvârşite de către pârâţi, nestabilirea zonei de protecţie pentru situl arheologic şi neîncunoştiinţarea proprietarilor asupra regimului juridic al acestui imobil, dar şi certificarea terenului în cauză ca fiind adecvat proiectului demarat de către reclamantă nu puteau produce alte prejudicii decât cele ce vizează efectuarea investiţiilor şi suportarea costurilor creditului.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu este fondată critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cât priveşte aplicarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea deciziei recurate relativ la modul de interpretare a art. 1003 C. civ., învederând că în mod greşit s-a constatat că prejudiciul produs este rezultatul unor delicte diferite.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1003 C. civ., "când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire".

C. civ. prevede, la art. 1003, unul dintre cazurile de solidaritate pasivă legală - cei care au cauzat, în comun, prin fapta lor ilicită, un prejudiciu, răspund solidar faţă de victimă.

În speţă, în mod greşit instanţa de apel a considerat că paguba pretinsă de către reclamantă nu rezultă din unul şi acelaşi fapt prejudiciabil şi că cei doi pârâţi nu au acţionat în temeiul unei unice rezoluţii delictuale.

În condiţiile în care se constată că fapta delictuală a pârâtei Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara a constat în nestabilirea zonei de protecţie a sitului arheologic, dat fiind că această parte a încălcat obligaţia legală de delimitare faptică şi scriptică a monumentului istoric în zona de protecţie unde a fost autorizată amplasarea lucrării de investiţie în cauză, implicit obligaţia legală de folosinţă, care, dacă ar fi fost întocmită, ar fi semnalat proximitatea zonei de protecţie, în timp ce fapta ilicită a pârâtului Consiliul Judeţean Hunedoara a fost generată de eliberarea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie fără indicarea regimului juridic al imobilului în litigiu pe baza datelor existente în cartea funciară la acel moment, respectiv de încălcarea prevederilor art. 23 alin. (3) şi art. 47 din Legea nr. 422/2001, rezultă că prejudiciul a fost cauzat reclamantei în comun de către pârâţi. Acest prejudiciu derivă din interdependenţa legăturilor obligaţionale legale ce revin pârâţilor faţă de titularul dreptului stabilit în condiţiile art. 998-999 C. civ.

Aşadar, din această perspectivă hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 1003 C. civ., ceea ce atrage, cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., incidenţa art. 312 alin. (1) C. proc. civ., în sensul admiterii recursului declarat de către recurenta-reclamantă, modificarea în parte a deciziei recurate, obligarea pârâţilor, în solidar, la repararea prejudiciului material în cuantum de 344.266.94 RON.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi aplicarea greşită a prevederilor art. 274 C. proc. civ., arătând, generic, că se impune acordarea integrală a cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, verificând considerentele deciziei instanţei de apel, reţine că aceasta a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată în toate ciclurile procesuale, în cuantum de 45.440 RON, dată fiind culpa lor procesuală. Reţinerea caracterului divizibil al obligaţiei principale a determinat şi stabilirea unui cuantum diferit al cheltuielilor de judecată datorate de către fiecare pârât, însă acest aspect nu generează dificultăţi de executare a hotărârii de faţă în condiţiile în care instanţa de recurs a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 1003 C. proc. civ.

În concluzie, această critică este nefondată.

2. În privinţa recursului declarat de către recurentul-pârât Consiliul Judeţean Hunedoara, Înalta Curte constată că s-au invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată nu este motivată în fapt şi în drept şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

În cauză, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a făcut o analiză sumară a întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale prin prisma reexaminării acţiunii de fond şi în limitele apelului cu care a fost învestită, fără a cerceta aspectele invocate în apărare în concordanţă cu probatoriul existent. Astfel, motivarea cuprinde unele menţiuni care nu sunt bazate pe probatoriu, iar alte argumente sunt fondate pe premise greşite. A învederat, totodată, că instanţa de apel nu a motivat cum se aplică condiţia vinovăţiei în cazul invocării culpei autorităţii administraţiei publice locale chemate în judecată în raport de faptele ilicite pretinse de către recurenta-reclamantă, că acesta nu menţionează în decizie despre cauzele de exonerare de răspundere (generate de oprirea voluntară a execuţiei lucrărilor de către recurenta-reclamantă). A susţinut că este lipsită de motivare cuantificarea prejudiciului la suma de 354.441 RON, că nu se arată în hotărâre din ce este compusă suma de 231.885,26 RON, reprezentând cheltuiala cu investiţia, precizându-se doar că rezultă din expertiză (deşi raportul nu cuprinde ce fel de cheltuieli au fost făcute) şi că decizia instanţei de apel nu este motivată nici sub aspectul obligării pârâţilor la plata prejudiciului în cote procentuale.

Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate argumentele invocate în susţinerea aplicării art. 307 pct. 7 C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Astfel cum s-a reţinut şi cu prilejul analizei recursului declarat de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că în cauză au fost respectate cerinţele prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.. La pronunţarea hotărârii instanţa de apel a avut în vedere întreg probatoriul administrat, acesta în condiţiile în care anterior cauza a parcurs încă trei cicluri procesuale, unde s-au dat dezlegări în fapt şi în drept; aceasta a dezvoltat considerente în limitele deduse judecăţii prin apel, cu respectarea art. 315 C. proc. civ.

În speţă, trimiterea pe care recurentul-pârât o face la greşita stabilire a situaţiei de fapt (cu referire la adresele invocate ori la conţinutul raportului de expertiză şi actele avute în vedere de expert la momentul redactării raportului) excede analizei în prezenta cale de atac.

În situaţia de faţă, instanţa de apel a detaliat în considerente, pe baza situaţiei de fapt deja reţinute, argumentele pentru care a apreciat că recurentul-pârât a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii cu vinovăţie. Or, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a autorităţii publice locale poate fi angajată ori de câte ori reprezentanţii acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

În cauză nu poate fi primită apărarea recurentului-pârât în sensul că nu s-a motivat hotărârea în raport de împrejurarea că vinovăţia acestei părţi nu poate fi constatată în lipsa desfiinţării actului administrativ pretins opus de către recurenta-reclamantă, întrucât, anterior, prin Decizia nr. 916 din 11 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, această instanţă a statuat cu putere de lucru judecat, analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că acţiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. presupune verificarea elementelor pe care le implică o atare răspundere, iar lipsa unei sentinţe de anulare a actului administrativ sau de constatare a refuzului se putea invoca doar într-un litigiu de drept administrativ întemeiat pe Legea nr. 554/2004.

Ca atare, lipsa unei astfel de motivări nu este de natură a conduce la schimbarea situaţiei pe fond, respectiv la modificarea hotărârii recurate, prin prezentul recurs fiind suplinite considerentele în acest sens.

Referitor la apărarea conform căreia instanţa de apel nu a analizat cauzele de exonerare de răspundere civilă delictuală a recurentului-pârât generate de fapta culpabilă a recurentei-reclamante, Înalta Curte observă că instanţa de apel a arătat în considerente că în cauză "nu operează în speţă nici cauza de excludere privitoare la fapta reclamantei", caz în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cât priveşte suma de 354.441 RON, Înalta Curte reţine că această daună nu a fost avută în vedere drept prejudiciu, sens în care este lipsită de interes o astfel de apărare.

De asemenea, în legătură cu stabilirea cuantumului investiţiei, Înalta Curte consideră că, susţinând o astfel de critică, recurentul-pârât formulează apărări de fond, incompatibile cu structura actuală a recursului.

În cauză, recurentul-pârât a invocat şi aplicarea greşită a art. 31 alin. (3) din Ordinul nr. 1430/2005, în sensul că documentaţiile de urbanism nu se întocmesc de consiliul judeţean, ci de consiliile orăşeneşti şi comunale, situaţie în raport de care nu poate fi reţinută fapta ilicită în persoana sa, şi că obligaţia de a realiza procedura de clasare a monumentelor istorice aparţine Direcţiei Judeţene pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara în conformitate cu art. 8 şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 422/2001. A învederat, totodată, că în speţă nu s-a probat legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, că sunt incidente dispoziţiile art. 1003 C. civ. şi că instanţa de apel nu a ţinut cont de obligativitatea întrunirii tuturor condiţiilor legate de prejudiciu, între care şi ca acesta să nu fi fost reparat de către terţ în raport de dispoziţiile art. 7.1 din contractul de credit ipotecar.

Din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este fondată doar critica ce vizează aplicarea greşită a legii cu privire la art. 1003 C. civ. pentru considerentele deja expuse la momentul analizei recursului formulat de către recurenta-reclamantă şi care nu se impun a fi reluate.

Înalta Curte mai reţine că instanţa de apel a constatat că recurentul-pârât Consiliul Judeţean Hunedoara nu a respectat prevederile Legii nr. 422/2001, în sensul că nu a cooperat cu recurenta-pârâtă Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara în vederea stabilirii regimului juridic aplicabil imobilului pentru care s-a eliberat certificatul de urbanism, respectiv autorizaţia de construire, statuând că nu se aplică în speţă dispoziţiile art. 47 din acest act normativ drept cauză de exonerare de răspundere civilă delictuală.

Această soluţie este legală, după cum urmează:

Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, certificatul de urbanism se emite de autorităţile abilitate să autorizeze lucrările de construcţii, determinate conform art. 4 din acelaşi act normativ.

În speţă, recurentul-pârât nu a contestat calitatea sa de emitent al actului juridic contestat, ci doar a arătat că documentaţiile de urbanism în baza căreia se eliberează acest act nu se întocmesc de consiliul judeţean, ci de consiliul local ori orăşenesc.

Potrivit art. 31 alin. (3) din Ordinul nr. 1430/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, în certificatul de urbanism se înscriu informaţiile cunoscute de emitent extrase din documentaţiile de urbanism aferente, avizate şi aprobate potrivit legii, sau în lipsa acestora din Regulamentul general de Urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996 privind regimul juridic, economic şi tehnic al imobilului.

Cât priveşte regimul juridic, certificatul de urbanism trebuie să cuprindă menţiuni privind includerea imobilului în listele monumentelor istorice ori în zona de protecţia acestora, după caz.

Legea nr. 422/2001 cuprinde dispoziţii ce reglementează atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul protejării monumentelor istorice, între aceste atribuţii fiind înscrisă şi cea care impune cooperarea cu organismele de specialitate şi cu instituţiile publice cu responsabilităţi în domeniul protejării monumentelor istorice.

Conform art. 48 din Legea nr. 422/2001, în vigoare la data emiterii certificatului de urbanism, consiliile judeţene aveau obligaţia de a coopera cu direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţean, comunicând toate informaţiile referitoare la monumentele istorice aflate pe teritoriul lor de competenţă şi de a elibera autorizaţii de construire pentru imobile aflate în zona de protecţie a monumentelor istorice numai pe baza şi în condiţiile avizului Ministerului Culturii şi Cultelor.

Potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, eliberarea autorizaţiilor de construire nu se putea face fără avizul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, organ înfiinţat conform legii.

În atare condiţii, eliberarea documentelor în cauză (certificatul de urbanism şi autorizaţiile de construire) impunea nu numai verificarea documentaţiilor de urbanism întocmite la nivel local, ci şi verificarea regimului juridic al imobilelor prin raportare la dispoziţiile legii speciale - Legea nr. 422/2001, caz în care criticile recurentului-pârât nu pot fi primite, aspectele reţinute anterior fiind analizate în mod legal de către instanţa de apel.

În cauză nu s-a stabilit în sarcina recurentului-pârât obligaţia de a realiza procedura de clasare a monumentelor istorice, astfel că orice apărări din această perspectivă sunt lipsite de interes.

Înalta Curte constată, totodată, că instanţa de apel a reţinut a fi întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, inclusiv legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Aceasta a arătat că faptele delictuale săvârşite de pârâţi au cauzat stoparea proiectului SAPARD, pentru care fusese declarată eligibilă reclamanta, prejudiciul constând în cheltuieli efectuate cu investiţia şi împrumutul BCR care trebuie restituit.

În speţă, de asemenea, susţinerea recurentului-pârât în privinţa aplicării dispoziţiilor din contractul de credit ipotecar ca argument pentru neangajarea răspunderii sale civile delictuale urmează a fi înlăturată de instanţa de recurs, dat fiind că o astfel de apărare nu a fost invocată în fazele procesuale anterioare.

Drept consecinţă, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Deva şi de pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara împotriva Deciziei nr. 1910/Ap din data de 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia I civilă, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va obliga pe pârâţii Consiliul Judeţean Hunedoara şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara să plătească reclamantei, în solidar, suma de 344.261,94 RON, reprezentând prejudiciu material.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Referitor la recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Recurenta-pârâtă a invocat aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., învederând că instanţa de apel a dat dovadă de lipsă de consecvenţă în ceea ce priveşte reţinerea culpei în sarcina acestei părţi. Totodată, a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de drept pe care se sprijină.

Din perspectiva celor susţinute de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut, raportat la dispoziţiile art. 4 din Ordinul nr. 2684/2003 privind aprobarea Metodologiei de întocmire a obligaţiei privind folosirea monumentului istoric, că Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara era ţinută să întocmească obligaţia privind folosinţa monumentului istoric după cercetarea la faţa locului a imobilului.

Acest ordin a fost dat în aplicarea art. 16 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, act normativ care reglementează şi procedura anterioară emiterii obligaţiei de folosinţă a imobilului, respectiv cea de clasare, prin care se conferă regim de monument istoric unui bun imobil.

Conform art. 8 din Legea nr. 422/2001, pentru fiecare monument istoric se instituie zona sa de protecţie, prin care se asigură conservarea integrală a monumentului istoric şi a cadrului său construit sau natural, delimitarea şi instituirea zonei de protecţie realizându-se simultan cu clasarea bunului imobil ca monument istoric, în condiţiile legii.

Toate operaţiunile de mai sus stabilite în sarcina recurentei-pârâte ar fi fost de natură să semnaleze proximitatea zonei de protecţie, astfel încât aceasta să poată fi inclusă în planul de amenajare a teritoriului, în planurile urbanistice, întocmite de organele administraţiei publice locale.

Or, această situaţie de drept a fost avută în vedere de instanţa de apel, caz în care nu se poate vorbi de o motivare contradictorie a hotărârii, în sensul că s-a reţinut că, în acest caz, culpa ar aparţine Consiliului Local Rapoltu Mare, care nu a elaborat documentaţia pentru delimitarea zonelor pe baza căreia se instituie o zonă de protecţie.

De altfel, pentru protejarea monumentelor istorice din unităţile administrativ-teritoriale de competenţă, conform Legii nr. 422/2001, consiliile locale, în vederea întocmirii sau modificării planurilor urbanistice generale sau zonale ale localităţilor, asigură elaborarea documentaţiei pentru delimitarea zonelor de protecţie a monumentelor istorice şi, totodată, elaborează regulamente de urbanism pentru zonele de protecţie a monumentelor istorice numai pe baza şi în condiţiile avizului Ministerului Culturii şi Cultelor sau al serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor, după caz.

Înalta Curte observă, de asemenea, că hotărârea este motivată în drept cât priveşte obligaţia de delimitare a zonei de protecţie ce incumbă recurentei-pârâtei. Împrejurarea că instanţa de apel reţine că nu s-a făcut dovada finalizării procedurii de clasare, aspect, de altfel, necontestat în cauză, nu este de natură a conduce la modificarea soluţiei pronunţate în condiţiile în care se face menţiunea, nemotivată în drept, privind neînscrierea sarcinii în cartea funciară. Or, fapta culpabilă a Direcţiei Judeţene pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara constă, în concret, în neîntocmirea documentaţiei obligatorie impuse prin Legea nr. 422/2001 pentru determinarea regimului juridic al imobilului în litigiu.

În cauză, prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că delimitarea monumentului istoric şi a zonei de protecţie trebuia făcută de autorităţile locale, caz în care este nelegală hotărârea instanţei de apel sub aspectul reţinerii culpei acestei părţi la producerea prejudiciului în patrimoniul recurentei-reclamante. A susţinut că recurentei-pârâte nu-i revenea obligaţia de a emite documentul numit obligaţie de folosinţă, dat fiind că situl Măgura Uroiului a dobândit regim juridic de monument istoric prin includerea/clasificarea acestuia în Lista Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în 1991-1992, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 422/2001.

Înalta Curte constată că aceste apărări nu sunt fondate pentru considerente deja expuse în examinarea recursurilor declarate în cauză.

În plus, reţine că, potrivit art. 60 din Legea nr. 422/2001, în forma în vigoare la data adoptării acestui act normativ, Lista Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991-1992 urma a rămâne în vigoare şi a produce efecte ca atare timp de maximum 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, perioadă în care trebuia actualizată potrivit art. 3, 7 şi 21 din lege, dispoziţii care au în vedere categoriile de monumente istorice, clasarea acestora în grupe (pentru fiecare urmând a se institui zona de protecţie) în vederea întocmirii listei ce urmează a fi aprobată prin ordin al ministerului culturii şi cultelor.

Aşadar, actualizarea listei urma să fie făcută în conformitate cu dispoziţiile art. 3, 7 şi 21 din Legea nr. 422/2001, iar încadrarea în noile categorii şi grupuri valorice nu presupunea întocmirea unor documentaţii retroactive, ci existenţa unei documentaţii în acord cu prevederile legii în vigoare, respectiv a Legii nr. 422/2001.

Chiar dacă, în speţă, instanţa de apel a omis să specifice acest fapt, hotărârea este legală cât priveşte reţinerea culpei în sarcina recurentei-pârâte pentru faptele ilicite imputate.

Referitor la nelegalitatea hotărârii pentru stabilirea greşită a obligaţiei de înscriere a sarcinii asupra imobilului în cartea funciară şi pentru neanalizarea cumulativă a condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, argumente invocate de către recurenta-pârâtă conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte relevă faptul că aceste critici au făcut deja obiectul analizei în prezenta cale procesuală, considerentele expuse nemaifiind reluate.

S-a mai susţinut, în cauză, că instanţa de apel, încălcând cele dispuse de instanţa de casare, nu a făcut niciun fel de analiză a condiţiei privind înlăturarea răspunderii civile delictuale urmare culpei recurentei-reclamante, care nu a înţeles să finalizeze procedura de descărcare de sarcină arheologică.

Or, în speţă, instanţa de apel a arătat că parcurgerea procedurii de clasare nu garantează scoaterea imobilului de sub servitute, sens în care Înalta Curte constată că aceasta apărare a fost analizată în ce măsură reprezintă sau nu o cauză de exonerare de răspundere civilă delictuală. De altfel, în situaţia de faţă o eventuală faptă a recurentei-reclamante generată de sistarea procedurii de descărcare de sarcina arheologică nu poate fi reţinută drept împrejurare care înlătură vinovăţia recurentei-pârâte în condiţiile în care aceasta răspunde pentru culpa cea mai uşoară. Ulterior eliberării certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire, recurenta-pârâtă a înţeles să emită somaţia nr. 806/2007. Această parte nu a probat lipsa totală a vinovăţiei, element al răspunderii civile delictuale.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara împotriva Deciziei nr. 1910/Ap din data de 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii.

Admite recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. Deva şi de pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara împotriva Deciziei nr. 1910/Ap din data de 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia I civilă.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că obligă pe pârâţii Consiliul Judeţean Hunedoara şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara să plătească reclamantei, în solidar, suma de 344.261,94 RON, reprezentând prejudiciu material.

Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Hunedoara împotriva Deciziei nr. 1910/Ap din data de 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2018.