Land restitution claim: existence of a "possession" under Article 1 of Protocol No. 1 to the ECHR and the positive effect of res judicata

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/3/2014, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin administrator Teatru Naţional de Operetă "Ion Dacian ", Statul Român, prin administrator Ministerul Culturii, Teatru Naţional de Operetă "Ion Dacian ", Biblioteca Naţională Română, Ministerul Culturii, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să se dispună, în principal, obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile în suprafaţă de 1.102 mp, situate în Bucureşti, respectiv:

- terenul în suprafaţă de 326 mp, situat în str. x, sector 3;

- terenul în suprafaţă de 384 mp, situat în str. x, sector 3;

- terenul în suprafaţă de 296 mp, situat în Splaiul Unirii nr. x, sector 3;

- terenul în suprafaţă de 96 mp, situat în str. x, sector 3.

În subsidiar, în situaţia în care primul capăt de cerere nu poate fi admis, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la acordarea unei drepte şi juste despăgubiri, în schimbul imobilelor anterior menţionate.

Prin încheierea din 23.09.2014, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a fost introdus în cauză, în calitate de intervenient forţat.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 35 din 12.01.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., ca neîntemeiată; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Municipiului Bucureşti, respingându-se acţiunea civilă împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Biblioteca Naţională, respingându-se acţiunea civilă împotriva acestei pârâte, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Operei Naţionale, în privinţa cererii având ca obiect despăgubiri şi a fost respins acest capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi a pârâtei Operei Naţionale Bucureşti, (continuatoare a Teatrului Naţional de Operetă "Ion Dacian"), ca neîntemeiate.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare ca neîntemeiată; a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare a suprafeţelor de teren identificate de expert B., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Culturii, Ministerul Culturii, Opera Naţională Bucureşti.

A fost admisă cererea privind plata despăgubirilor; a fost respinsă cererea de arătare a titularului dreptului, în persoana Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulată de pârâtul Ministerul Culturii; au fost obligaţi pârâţii Statul Român, prin Ministerul Culturii, şi Ministerul Culturii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 623.720 euro - valoarea suprafeţelor de teren, stabilită de expert C.

Au fost obligaţi pârâţii Statul Român, prin Ministerul Culturii şi Ministerul Culturii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON onorariu expertiză topografică şi onorariu expertiză evaluatorie şi a fost obligat reclamantul la plata către pârâtul Municipiul Bucureşti a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariu avocat.

3. Decizia pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apeluri reclamantul A., pârâta Opera Naţională şi pârâţii Ministerul Culturii şi Statul Român, prin administrator Ministerul Culturii, cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin Decizia civilă nr. 805 din 22.11.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul - reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 35 din 12.01.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi Statul Român, prin administrator Teatru Naţional de Operetă "Ion Dacian", Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian", Biblioteca Naţională a României, Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi cu intimatul-intervenient forţat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

A admis apelul declarat de apelanţii - pârâţi Ministerul Culturii şi Statul Român, prin Ministerul Culturii şi de apelanta - pârâtă Opera Naţională Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Culturii şi Opera Naţională Bucureşti; a admis excepţia lipsei calităţii Ministerului Culturii de reprezentant al Statului Român; a respins acţiunea, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Opera Naţională Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate; a anulat cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Culturii pentru lipsa calităţii acestuia de reprezentant al Statului Român; a admis cererea de arătare a titularului dreptului - Statul Român, formulată de Ministerul Culturii.

A respins cererea în despăgubiri formulată în contradictoriu cu intervenientul forţat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

A respins cererea de obligare a pârâţilor Ministerul Culturii şi Statul Român, prin Ministerul Culturii, la plata onorariilor de expertize, ca nefondată.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A luat act că apelantul - reclamant şi apelanta - pârâtă Opera Naţională Bucureşti şi-au rezervat dreptul de a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată; a respins cererea intimatului - pârât Municipiul Bucureşti, privind cheltuielile de judecată, ca nefondată; a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 31.706 RON, taxă de timbru, aferente judecăţii în fond.

4. Cererea de recurs:

Împotriva Deciziei civile nr. 805 din 22.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a formulat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut, în esenţă, următoarele:

În baza primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a arătat că, între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, există o distincţie clară. Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică), ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, pentru invocarea prezumţiei de lucru judecat, nu este necesară identitatea de părţi şi că, indiferent de temeiurile de drept invocate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, acesta nu mai era îndreptăţit să repună în discuţie o problema de drept tranşată definitiv şi irevocabil de către o altă instanţă.

În speţă, sentinţa civilă nr. 3035/1997 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti se bucură de autoritate de lucru judecat, în ceea ce priveşte: cadrul procesual stabilit, respectiv calitatea părţilor în proces; obiectul cauzei, respectiv acela de acţiune în revendicare; soluţia pronunţată, respectiv admiterea acţiunii în revendicare a reclamantului şi obligarea părţii adverse la restituirea terenului în suprafaţă de 326 mp, situat în str. x, a terenului în suprafaţă de 384 mp, situat în str. x, a terenului în suprafaţă de 296 mp, situat în str. x şi a terenului în suprafaţă de 96 mp, situat în str. x.

Prin decizia instanţei de apel din prezentul dosar sunt criticate şi reţinute ca dovedite aspecte contrare sentinţei civile nr. 3035/1997 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti. Astfel, instanţa de apel a formulat critici cu privire la judecarea cauzei de către Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în ceea ce priveşte calitatea procesuală a părţilor din dosar, probele administrate, relevanţa dată acestora de către instanţă şi soluţia pronunţată. Practic, decizia atacată reprezintă o veritabilă judecată într-o cale de atac împotriva sentinţei menţionate, împrejurare ce este vădit inadmisibilă, încălcând atât autoritatea de lucru judecat a sentinţei, cât şi puterea de lucru judecat pe care sentinţa şi considerentele acesteia le impun.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat principiul autorităţii de lucru judecat, atât sub aspect pozitiv, cât şi negativ, lipsind reclamantul de posibilitatea de a folosi dreptul obţinut printr-o hotărâre judecătorească anterioară, prin nerecunoaşterea acestuia, iar sub aspect negativ, prin aceea că are loc o nouă judecată asupra acelei cauze, constatându-se că, la acel moment, soluţia instanţei de judecată ar fi trebuit, în opinia curţii, să fie diferită.

Pârâţii Opera Naţională Bucureşti şi Ministerul Culturii au invocat principiul relativităţii hotărârilor judecătoreşti, apreciind că, atât timp cât nu au fost părţi în litigiul ce a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 3035/1997, aceasta nu le este opozabilă. Într-adevăr, astfel cum reiese din cuprinsul sentinţei, aceştia nu au fost părţi în litigiul anterior, însă hotărârea produce efecte erga omnes.

Sentinţa civilă nr. 3035/1997, rămasă definitivă şi irevocabilă prin nerecurare, a intrat în puterea lucrului judecat, fiind opozabilă intimaţilor, chiar dacă nu au fost părţi în proces, întrucât statuările instanţelor judecătoreşti au valoarea unor prezumţii legale, provin de la o putere publică şi se răsfrâng indirect şi asupra terţilor.

Astfel, opozabilitatea (stricto sensu) este acea aptitudine a actului jurisdicţional de a fi recunoscut şi respectat de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară. Altfel spus, existenţa sa integrată în mod legal în ordinea juridică poate fi opusă terţelor persoane, care nu mai pot ignora situaţia juridică ce a luat naştere în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Altminteri, eficacitatea hotărârii este una incompletă, parţială, dacă ea nu va exista decât în relaţia dintre părţi, fiind ignorată de toate celelalte persoane neparticipante la judecată. Ar însemna, astfel, că drepturile legalmente dobândite sau recunoscute, (în urma dezbaterii jurisdicţionale), să nu aibă nicio valoare, câtă vreme ele ar fi ignorate ca şi cum nu ar exista. În acelaşi timp, prestigiul însuşi al justiţiei ar fi afectat, dacă un act provenind de la aceasta ar fi nesocotit prin simpla invocare a neparticipării terţului la proces.

În baza celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, a hotărârii pilot pronunţată în cauza Atanasiu contra României şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, a Deciziei nr. 33/2009 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în recurs în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, sub următoarele aspecte:

- Localizarea şi starea în timp a terenurilor în litigiu: în prezent şi, mai ales, la nivelul anului 1990, toate terenurile în litigiu se aflau în vecinătatea obiectivului Biblioteca Naţională, nefăcând parte şi nefiind ocupate de construcţia edificată înainte de anul 1990.

La momentul pronunţării sentinţei civile nr. 3035/1997 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, prin raportul de expertiză topografică realizat în cauză, s-a constatat situaţia terenurilor şi instanţa a admis în parte pretenţiile, obligând pârâta la restituirea numai a imobilelor ce puteau fi efectiv restituite, fiind libere, respectiv cele ce fac şi obiectul prezentului dosar.

Ocuparea acestor terenuri a intervenit ulterior, odată cu ridicarea construcţiei Teatrului Naţional de Operetă "Ion Dacian", respectiv la momentul sistematizării şi modernizării împrejurimilor Bibliotecii Naţionale.

În concluzie, terenurile în litigiu au fost terenuri libere, nefiind în niciun fel afectate de Biblioteca Naţională, la nivelul anului 1990, 1997, şi până la modernizarea acestui obiectiv.

- Aplicarea greşită de către instanţa de apel a Decretului Lege nr. 30/1990 şi H.G. nr. 115/1990 privind trecerea în patrimoniul statului a patrimoniului Partidului Comunist, precum şi a Legii nr. 18/1991: imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu s-au aflat în administrarea autorităţii locale încă din anul 1990, şi nu în administrarea Ministerului Culturii, urmând a da curs celor reţinute de către instanţa de fond, în sensul că numai în anul 2002, prin H.G. nr. 578/2002, terenul apare ca fiind în proprietatea statului, la 5 ani după ce reclamantul a obţinut restituirea terenurilor, ca urmare a sentinţei civile nr. 3035/1997.

În consecinţă, în mod corect, reclamantul a chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, în anul 1997, iar Judecătoria sector 3, în mod corect, a stabilit că pârâta are calitate procesuală pasivă.

Asupra terenurilor sunt aplicabile dispoziţiile reţinute şi de către instanţa de fond, cuprinse în Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile situate în intravilanul localităţii trec în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului, după caz.

- Încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 223 şi 865 şi următoarele C. civ., art. 12 alin. (4), alin. (5) şi alin. .(6) din Legea nr. 213/1998, art. 563 şi următoarele C. civ.:

Instanţa de recurs urmează a soluţiona cauza, atât în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a reclamantului, cât şi calitatea de posesor sau persoană care deţine bunul fără drept, identificând astfel calitatea procesuală activă şi pasivă în cauză.

Astfel cum reiese din probele administrate în cauză, Ministerul Culturii are un drept de administrare asupra terenurilor în litigiu, drept care este înscris în Cartea Funciară nr. x a Municipiului Bucureşti, pentru suprafaţa de 13.080 mp, iar în Cartea Funciară nr. x, Ministerul Culturii figurează ca titular al dreptului de folosinţă pentru suprafaţa de 26.767 mp.

Ministerul Culturii are calitatea de administrator al acestor terenuri, fapt ce îi conferă calitatea de posesor şi administrator al unei părţi din bunurile revendicate, precum şi calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Potrivit art. 865-866 C. civ., calitatea procesuală pasivă nu este afectată, în sensul că titularul dreptului de administrare are obligaţia de a informa şi introduce în proces proprietarul, însă aceasta presupune că acesta a fost deja acţionat în instanţă, situaţia preexistentă fiind reprezentată de existenţa litigiului împotriva titularului dreptului de administrare.

Interpretând per a contrario art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în varianta actuală, modificată prin dispoziţiile Legii nr. 71/2011, rezultă că, în litigiile ce nu au ca obiect dreptul de administrare, statul este reprezentat de titularul dreptului de administrare.

Acest raţionament este reprezentat de faptul că, în litigiile ce au ca obiect dreptul de administrare, ar exista un conflict de interese între Statul Român şi titularul dreptului de administrare, motiv pentru care este necesară reprezentarea statului de către Ministerul Finanţelor Publice, acesta fiind singurul caz în care articolul are aplicabilitate.

Acest raţionament a fost reţinut şi de către instanţa de fond care a arătat că, în cazul admiterii acţiunii, cel care va fi obligat să ducă la îndeplinire dispoziţiile instanţei va fi titularul dreptului de administrare, în reprezentarea statului.

- Încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, art. 563 şi următoarele C. civ., art. 1 al Protocolului 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind examinarea recursului în interesul legii:

Prima condiţie pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 este ca preluarea abuzivă să fi avut loc în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, condiţie ce, în prezenta cauză, nu este îndeplinită, având în vedere că preluarea abuzivă a avut loc după momentul reintrării în posesia imobilelor, în anul 1998.

Prin sentinţa civilă nr. 3035 din 9.04.1997 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, (pronunţată ulterior perioadei avute în vedere de Legea nr. 10/2001 şi înainte ca această lege să fie adoptată), reclamantului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate.

Ulterior, ca urmare a hotărârii civile menţionate, primarul general al Municipiului Bucureşti a emis Decizia nr. 849 din 25.06.1997, prin care s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantului a terenurilor în litigiu, iar în anul 1998, prin procesele-verbale de punere în posesie, reclamantul a dobândit şi posesia imobilelor şi a deschis rol fiscal pentru fiecare teren, achitând impozitul aferent proprietăţii până în prezent.

În anul 1997, imobilele erau libere şi neafectate de obiectivul Biblioteca Naţională, pe ele fiind moloz, iar, pe o parcelă, fiind o baracă folosită de vechiul şantier. În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că terenurile erau ocupate, motiv pentru care reclamantul nu ar fi fost pus în posesie.

Prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul a dorit să creeze un cadru legislativ şi o procedură specială pentru reparaţia prejudiciilor cauzate de regimul comunist în perioada 1945 - 1989. Însă, în cazul reclamantului, nu poate fi vorba de un astfel de raţionament, având în vedere că imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu au fost preluate, în fapt, de către stat, după anul 1998.

Un alt aspect referitor la incidenţa Legii nr. 10/2001 a reieşit din răspunsurile Primăriei Municipiului Bucureşti, depuse la dosarul cauzei, conform cărora reclamantul a depus notificări, potrivit procedurii speciale, numai pentru construcţiile aflate pe aceste terenuri, nu şi pentru terenurile propriu-zise, precum şi pentru alte imobile din zonă, însă nu pentru imobilele aflate în prezentul litigiu.

Această situaţie de fapt este logică, în condiţiile în care proprietatea şi posesia terenurilor din prezentul litigiu au fost dobândite în anii 1997-1998, în timp ce acele notificări au fost formulate după adoptarea Legii nr. 10/2001, pentru alte imobile, pe care reclamantul nu a reuşit să le dobândească încă prin intermediul justiţiei, fiind ocupate ori demolate.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârii pilot "Atanasiu contra României " şi Deciziei nr. 33/2009 a Înaltei Curţi, reclamantul deţine "un bun", în sensul Convenţiei, aspect ce este reprezentat de sentinţa civilă nr. 3035/2007, pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti, prin care reclamantului i s-a admis acţiunea în revendicare şi s-a dispus obligarea autorităţii publice la restituirea în natură a terenurilor libere.

Hotărârea invocată respectă toate condiţiile impuse pentru a reprezenta "un bun", întrucât aceasta recunoaşte, în mod definitiv şi irevocabil, calitatea reclamantului de proprietar şi obligă în mod expres la restituirea bunurilor. Mai mult, hotărârea pronunţată a reprezentat titlu executoriu, potrivit normelor procesuale civile.

În acest context, hotărârea instanţei de fond, în sensul că reclamantul deţine "un bun", în sensul Convenţiei, este corectă, nefiind, însă, la niciun moment, despăgubit pentru prejudiciul produs.

Interpretarea dată de către instanţa de apel, în sensul că hotărârea invocată ar fi ineficace, urmează a fi respinsă, întrucât acest caracter trebuie avut în vedere la momentul pronunţării hotărârii şi în raport de aspectele şi actele realizate la acel moment, şi nu în prezent, după ce, în drept, terenurile au fost trecute în proprietatea publică a statului şi, apoi, în fapt, au fost ocupate de sistematizarea terenurilor adiacente Bibliotecii Naţionale, (căi de acces, sisteme electrice, etc.), respectiv de clădirea Teatrului Naţional de Operetă "Ion Dacian".

Eficacitatea hotărârii trebuie raportată la momentul 1997-1998, având în vedere că, ulterior rămânerii definitive a hotărârii civile, dreptul de proprietate al reclamantului a fost confirmat prin decizia primarului Municipiului Bucureşti, iar posesia a fost transmisă prin încheierea de către un executor judecătoresc a proceselor-verbale de predare-primire.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de recurs urmează a constata faptul că reclamantul deţine "un bun", în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a fost privat de dreptul de proprietate, fără nicio despăgubire acordată, aspecte ce atrag casarea hotărârii atacate.

- Caracterul just al acţiunii: prin atitudinea Statului Român şi a organelor administrative, care execută atribuţii în numele acestuia, reclamantul a fost privat de drepturile sale.

Dreptul de proprietate deţinut de reclamant nu este contestat ori contestabil, fiind combătută numai modalitatea de reparaţie, printr-un hăţiş legislativ pe care instanţele de judecată naţionale sunt chemate să îl desluşească şi care a atras condamnarea României, în nenumărate rânduri, în faţa forului european.

În realitate, principiul aplicabil în cauză este acela că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi numai cu o compensaţie corespunzătoare, fiind necesar a se restabili un echilibru între valorile protejate.

5. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 10 ianuarie 2018, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata Opera Naţională Bucureşti.

A admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 805/A din data de 22 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a stabilit termen de judecată la data de 14 martie 2018, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce vor succede:

Analizând motivul de recurs prin care se invocă încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, a hotărârii pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate, reglementat de art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie, instanţa de recurs consideră necesar să facă următoarele consideraţii:

Sub un prim aspect, trebuie reţinut că recurentul reclamant A. a obţinut, în urma şi în baza unei proceduri judiciare, sentinţa civilă nr. 3035 din 9.04.1997 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. x/1997, prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti; s-a dispus restituirea terenului în suprafaţă de 326 mp, situat în str. x, sector 3; a terenului în suprafaţă de 384 mp, situat în str. x, sector 3; a terenului în suprafaţă de 296 mp, situat în, sector 3 şi a terenului în suprafaţă de 96 mp, situat în str. x, sector 3, astfel cum au fost identificate prin expertiza imobiliară dispusă în cauză şi omologată de instanţă, terenuri ce au fost preluate în mod abuziv de către stat, şi a fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile menţionate şi să emită procesul-verbal de predare-primire către reclamant.

În temeiul acestei hotărâri definitive şi irevocabile, primarul general al Municipiului Bucureşti a emis Decizia nr. 849 din 25.06.1997, prin care s-a dispus restituirea în proprietatea recurentului reclamant a terenurilor în litigiu, menţionate supra, iar, prin procesul-verbal de punere în posesie nr. x din 6 martie 1998, reclamantul a dobândit posesia imobilului în suprafaţă de 384 mp, situat în str. x, sector 3 şi a celui în suprafaţă de 296 mp, situat în sectorul 3. În plus, recurentul a deschis rol fiscal pentru fiecare teren restituit, achitând impozitul aferent proprietăţii până în prezent.

În acest punct, trebuie menţionat că instanţele fondului au opinii divergente cu privire la faptul dacă sentinţa civilă nr. 3035 din 9.04.1997 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti constituie un bun, în sensul art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care să poată intra sub protecţia acestor dispoziţii convenţionale.

Astfel, în timp ce prima instanţă consideră că reclamantul beneficiază de un titlu de proprietate, prin care i s-a recunoscut acestuia dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, ce a constituit un bun în sensul Convenţiei, bun pe care reclamantul l-a pierdut prin trecerea în proprietatea publică a suprafeţelor de teren aflate în litigiu, ceea ce constituie o expropriere în fapt, fără plata unei despăgubiri, în sensul constatat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Burghelea şi Varga contra României, şi determină admiterea cererii în pretenţii referitoare la contravaloarea acestor suprafeţe de teren, instanţa de apel concluzionează că reclamantul nu deţine un bun în patrimoniul său, neavând niciun drept, nici real şi nici de creanţă, asupra terenurilor în litigiu, astfel încât nu poate beneficia de protecţia conferită de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel examinează eficacitatea titlului de proprietate de care se prevalează reclamantul şi reţine că loturile de teren revendicate nu se aflau, la nivelul anului 1997, în deţinerea, nici de drept şi nici de fapt, a Municipiului Bucureşti, ci se aflau, încă din anul 1990, în proprietatea statului, care ar fi trebuit să figureze ca pârât în dosarul de revendicare.

Mai mult, instanţa de apel susţine că, pentru a putea invoca cu succes dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul trebuia să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 şi să obţină o confirmare administrativă sau judiciară a dreptului real imobiliar, fie sub forma retrocedării în natură, situaţie în care reclamantul redevenea titularul dreptului de proprietate, fie sub forma măsurilor compensatorii, ipoteză în care reclamantul ar fi fost titularul unui drept de creanţă. Or, atâta timp cât reclamantul nu a uzat de procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, prevalându-se doar de sentinţa civilă nr. 3035/1997 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, pronunţată în contradictoriu cu o entitate juridică care nu a fost niciodată proprietarul şi nici măcar administratorul terenurilor, nu poate beneficia de protecţia conferită de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că, în condiţiile în care reclamantului nu i se poate recunoaşte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în temeiul hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, nu se poate reţine nici incidenţa unei exproprieri în fapt, realizată, în opinia acestuia, prin adoptarea H.G. nr. 758/2002, şi, implicit, nu i se poate recunoaşte acestuia nici îndreptăţirea de a primi despăgubiri, constând în valoarea de circulaţie a terenurilor, pentru ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă.

În acest context, rămâne de analizat, în raport de dispoziţiile legale interne şi convenţionale relevante, care este, totuşi, semnificaţia acelei hotărâri judecătoreşti de care se prevalează recurentul, a cărei realitate juridică nu poate fi ignorată, prin care s-a constatat că reclamantul A. a făcut dovada pozitivă a dreptului său de proprietate şi că titlul statului, reprezentat prin organele sale administrative, respectiv Decretul nr. 92/1950, asupra bunurilor imobile în litigiu, nefiind dobândit în conformitate cu legea, nu poate fi opus cu succes reclamantului în acţiunea în revendicare promovată.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale au fost ratificate de România şi fac parte din dreptul intern, conform dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Constituţia României (Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern).

În acelaşi sens, este unanim acceptat că normele cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în protocoalele sale adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa organelor sale, un bloc de convenţionalitate care se impune autorităţilor naţionale cu aceeaşi forţă juridică cu care se impun normele convenţionale. În consecinţă, jurisprudenţa Curţii Europene este direct aplicabilă în sistemul de drept intern, indiferent dacă soluţiile jurisprudenţiale au fost pronunţate în cauze privitoare la România (art. 45 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi) sau în cauze privitoare la celelalte state părţi la Convenţie.

Cu referire la acest aspect, este relevantă Hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României din data de 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reţinut că "(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de"bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) Existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (par. 134-140).

Astfel, dacă în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, înainte de anul 1989, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, reprezenta un bun (cauza Străin; Porţeanu; Andreescu, Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu contra României, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres restituirea bunului.

În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegalităţii titlului statului, constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să confere unui reclamant un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.

Aplicând aceste principii la speţa dedusă judecăţii, instanţa de recurs apreciază, contrar statuărilor instanţei de apel, că recurentul reclamant A., căruia i s-a recunoscut dreptul de proprietate, în mod irevocabil, de către instanţele interne, dispunându-se în mod expres restituirea bunurilor imobile preluate abuziv de către stat, se poate prevala de un asemenea bun actual şi, deci, poate invoca garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie (interpretarea per a contrario a deciziei de inadmisibilitate din 23 martie 2006, pronunţată în cauza Penţia şi Penţia împotriva României, în care s-a statuat că, la data introducerii cererii în revendicare, reclamanţii erau simplii solicitanţi în privinţa restituirii bunului în litigiu).

Această constatare face să devină valid motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent, şi să determine per se casarea hotărârii atacate.

Analiza sentinţei civile nr. 3035 din 9.04.1997, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în Dosarul nr. x/1997, se impune a fi făcută nu numai prin prisma noţiunii autonome de bun actual, astfel cum a fost dezvoltată aceasta în jurisprudenţa evolutivă a instanţei de contencios a drepturilor omului, ci şi prin prisma motivului de recurs prin care se critică faptul că instanţa de apel ar fi atribuit acestei hotărâri un caracter ineficace, încălcând, în opinia recurentului, autoritatea de lucru judecat a acesteia, atunci când a apreciat că "reclamantului nu i se poate recunoaşte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în temeiul hotărârii judecătoreşti anterior menţionate".

Pentru rigurozitate juridică trebuie menţionat că, în cauză, nu poate fi considerată încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3035 din 9.04.1997, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, întrucât nu există tripla identitate de părţi, de obiect şi de cauză juridică, ci poate fi în dezbatere afectarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, din perspectiva identităţii de chestiune litigioasă.

Astfel, noile dispoziţii procesual civile - art. 430 şi 431 C. proc. civ., care reglementează instituţia autorităţii de lucru judecat şi efectele lucrului judecat, au extins efectele lucrului judecat, prin consacrarea legislativă, atât a manifestării sale negative, dar şi a celei pozitive. În manifestarea sa negativă, viciul de nelegalitate constă în faptul că unul şi acelaşi litigiu, identic sub aspectul părţilor, obiectului şi cauzei a fost soluţionat prin hotărâri contrare. În manifestarea sa pozitivă, raportul juridic dedus judecăţii, deşi are legătură cu cel dezlegat prin hotărârea a cărei autoritate se invocă, este diferit de acesta, dar prezumţia de adevăr a celor stabilite judiciar anterior se impune.

De asemenea, efectul obligatoriu al autorităţii de lucru judecat nu trebuie confundat cu forţa obligatorie şi cu eficacitatea hotărârii, aceasta pentru că, spre deosebire de autoritate, eficacitatea substanţială este rezultatul verificării jurisdicţionale realizate de judecător asupra raporturilor juridice ce i-au fost aduse spre dezlegare, iar forţa obligatorie este componenta acestei eficacităţi.

Extinzând analiza acestei critici la principiul securităţii raporturilor juridice, care face parte din ordine juridică internă şi trebuie, de asemenea, respectat, Înalta Curte va face următoarele consideraţii:

Curtea Europeană a stabilit în mod constant că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante" şi că " unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe să nu mai poată fi repusă în discuţie " (e.g. cauza Rozalia Avram împotriva României, hotărârea din 16 septembrie 2014, par. 31; cauza Mitrea împotriva României, hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, par. 23).

S-a considerat că "repunerea în discuţie a unor soluţii definitive din litigii pronunţate de instanţe este de natură a determina o incertitudine permanentă şi a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept" (par. 41, cauza Rozalia Avram împotriva României) şi că "pronunţarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securităţii juridice, în special din cauza faptului că reclamanta aştepta în mod legitim ca instanţa să tranşeze urmarea aceluiaşi litigiu în sensul respectării autorităţii de lucru judecat a deciziei sale anterioare" (a se vedea şi cauza Amurăriţei c. României, par. 37; cauza Avram c. României, par. 42).

Tot astfel, în jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor omului, s-a stabilit că principiul securităţii juridice trebuie recunoscut şi protejat inclusiv în situaţia în care există doar o suprapunere a problematicii litigioase, chiar în absenţa identităţii de părţi în cele două litigii (a se vedea cauza Rozalia Avram c. României, par. 37:

"(...) acceptând că în cauza prezentă nu există o identitate a părţilor în cele două proceduri interne, Curtea constată că aceste procese priveau acelaşi imobil şi aveau legătură cu aceeaşi neclaritate juridică, şi anume caracterul legal sau nu al preluării şi vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluţionarea lor, par. 42, precitat).

Este vorba, în ipoteza descrisă anterior, tocmai despre protejarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care presupune ca, odată dezlegată irevocabil o chestiune litigioasă, aceasta să nu mai poată fi adusă în dezbaterea judiciară şi, cu atât mai puţin, să fie supusă unei dezlegări jurisdicţionale diferite.

În acelaşi sens, este corect şi argumentul recurentului reclamant, conform căruia opozabilitatea (stricto sensu) este acea aptitudine a actului jurisdicţional de a fi recunoscut şi respectat de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară. Altfel spus, existenţa sa integrată, în mod legal, în ordinea juridică poate fi opusă terţelor persoane, care nu mai pot ignora situaţia juridică ce a luat naştere în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti.

În acest context, deşi poate fi admisă ipoteza că terţe persoane, care nu au fost părţi în litigiile dezlegate anterior în mod irevocabil, pot face dovada contrară într-un litigiu declanşat împotriva lor, ipoteză care a fost reglementată legal prin dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., în speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel a ajuns să nege, după o perioadă lungă de timp (aproximativ 19 ani), însuşi dreptul de proprietate al reclamantului, recunoscut anterior în mod jurisdicţional, în baza unei proceduri contradictorii, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale şi să lipsească de eficacitate această hotărâre.

Astfel, instanţa de apel din prezenta cauză s-a transformat într-o veritabilă instanţă de control judiciar a acelei hotărâri irevocabile, stabilind că Primăria Municipiului Bucureşti nu avea legitimare procesuală pasivă în acea cauză, ceea ce nu poate fi admis, întrucât încalcă în mod flagrant însuşi principiul securităţii raporturilor juridice, efectul pozitiv al lucrului judecat impunându-se cu forţa autorităţii decurgând din activitatea organului jurisdicţional, iar nu ca o simplă prezumţie.

În plus, trebuie remarcat că, în acel litigiu, recurentul reclamant s-a judecat, într-o procedură contradictorie, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale ale dreptului la apărare, nu cu un particular, ci cu o instituţie a statului, Primăria Municipiului Bucureşti, care niciodată nu a invocat faptul că nu ar putea fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii; împrejurarea că s-a schimbat destinaţia bunurilor imobile sau s-a transferat dreptul de administrare asupra acestor bunuri între diferitele instituţii ale statului neputând fi imputabilă recurentului.

Astfel, obligaţiile pozitive ale statului pe terenul art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie şi pe cel al art. 6 al Convenţiei, care reglementează dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esenţială dreptul de acces la un tribunal, presupun ca executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ce constituie un bun actual în sensul autonom convenţional şi pentru care debitor al obligaţiei de executare este statul, prin organele sale, să nu fie întârziată, anulată sau împiedicată în mod excesiv, din culpa autorităţilor (a se vedea în acest sens cauzele Sabin Popescu contra României, hotărârea din 2 martie 2004; Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, par. 40; Burdov împotriva Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002; Ruianu împotriva României, hotărârea din 17 iunie 2003).

Asupra considerentelor instanţei de apel privind obligaţia reclamantului de a urma procedura Legii nr. 10/2001, pentru a obţine confirmarea administrativă sau judiciară a dreptului real imobiliar şi pentru a putea invoca astfel cu succes dispoziţiile art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie, criticate în cauză, instanţa de recurs reaminteşte că, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu este rezonabil să i se solicite reclamantului care a câştigat recunoaşterea dreptului său de proprietate, epuizând o procedură judiciară accesibilă, să facă alte demersuri pentru atingerea aceluiaşi scop (a se vedea în acest sens cauza Sabin Popescu contra României, hotărârea precitată, par. 59 - "Curtea observă că, în temeiul unei hotărâri care îi stabileşte dreptul de proprietate, cele obligate sa îl pună în posesie pe reclamant sunt autorităţile. În consecinţă, obligaţia de a acţiona incumbă autorităţilor, iar nu reclamantului. A-i cere reclamantului să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, şi anume ca instanţa să dispună încă o dată autorităţii administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros si nu ar corespunde cerinţelor art. 35 alin. (1) din Convenţie", cerinţă privind epuizarea căilor de recurs interne).

Astfel, stabilind că recurentul reclamant A. este titularul unui bun actual, ce intră sub protecţia art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constatare ce se impune instanţei de apel, în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., aceasta urmează a analiza realităţile situaţiei litigioase, în ce măsură există o privare de proprietate a reclamantului, o expropriere de facto sau o reglementare a folosinţei bunului, prin prisma normelor distincte conţinute de art. 1 al Primului Protocol, ca ingerinţe în respectarea bunurilor reclamantului, respectiv în ce măsură acţiunea în revendicare a celor patru loturi de teren poate fi convertită într-o acţiune în despăgubiri, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură a acestora, astfel cum a solicitat reclamantul prin cererea introductivă.

În raport de statuările ce urmează a fi făcute de către instanţa de apel în soluţionarea acţiunii în revendicare, asupra cărora instanţa de recurs nu poate specula la acest moment procesual, în considerarea principiului dublului grad de jurisdicţie instituit în această materie, curtea de apel va stabili, pe baza dispoziţiilor legale relevante şi luând în considerare argumentele tuturor părţilor, şi legitimarea procesuală pasivă (legitimatio ad causam) în raporturile juridice concrete deduse judecăţii, precum şi modul în care funcţionează reprezentarea Statului Român în aceste raporturi concrete.

Pentru considerentele expuse şi în limitele menţionate, constatând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 805/A din 22 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; va casa decizia recurată şi va trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 805/A din 22 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Decizia este definitivă şi se va comunica părţilor, conform dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 mai 2018.