Vindication of historic monument in public domain barred by special regimes of historical preservation and museum laws

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/2015, la data de 01.10.2015, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul General şi Muzeul Municipiului Bucureşti, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul cunoscut ca "B.", situat în Bucureşti, sectorul 3, înscris în Cartea Funciara nr. x a municipiului Bucureşti, sector 3, compus din suprafaţa de teren de 2.456 mp având numărul cadastral x şi construcţiile identificate cu numărul cadastral x (S+P+E), cu o suprafaţa construită la sol de 1.075 mp şi rectificarea Cărţii funciare nr. 213128 a municipiului Bucureşti, sector 3, conform art. 908 C. proc. civ., în sensul notării dreptului de proprietate al reclamantei, asupra imobilului teren si construcţii cunoscut ca "B." şi radierii drepturilor înscrise în favoarea pârâţilor, precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 10 septembrie 1945, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1945 de către secţia Notariat a Tribunalului Ilfov, C. (autoarea reclamantei) a cumpărat de la vânzătorul D., imobilul denumit "B.", situat la acel moment în Bucureşti, compus din teren în suprafaţa de 2.935 mp cu toate construcţiile, împrejmuirile, instalaţiile si îmbunătăţirile existente. Actul de vânzare-cumpărare a fost transcris în Registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. x din 10.09.1945.

La data de 27 august 1956, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1720 din 27 august 1956, clădirea fostului B. a fost transmisă din administrarea Ministerului învăţământului în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, pentru a fi restaurată si folosită ca sediu al Bibliotecii Centrale a Oraşului Bucureşti. In anul 1998, prin Hotărârea nr. 90 din 28.05.1998, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat transmiterea imobilului din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti - Direcţia Generala de Administrare a Fondului Imobiliar în administrarea Muzeului de Istorie si Arta al Municipiului Bucureşti.

În anul 2009, prin Încheierea nr. x din 07.12.2009 emisă de Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliară Bucureşti sector 3, întregul imobil format din teren in suprafaţa de 2.456 mp si construcţia "B." compus din S+P+E cu o suprafaţa construita la sol de 1.075 mp, a fost înscris in cartea funciara, titular al dreptului de proprietate fiind menţionat Municipiul Bucureşti.

Aşa cum rezulta din adresa nr. x din data de 27.11.2012, emisa la cererea reclamantei, de Primăria Municipiului Bucureşti-Direcţia Patrimoniu-Serviciu Cadastru, există identitate intre imobilul menţionat în actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1945 de către secţia Notariat a Tribunalului Ilfov ca fiind situat, la momentul dobândirii, în Bucureşti, şi imobilul situat în Bucureşti, sectorul 3.

Prin Decretul nr. 224 publicat în Monitorul Oficial nr. 202 din 01 septembrie 1948, C. fuzionează cu C., înfiinţându-se astfel C.

Prin Decretul nr. 387 din 1949, C. îşi schimbă denumirea în C. din Republica Populara Romana.

Prin Ordinul nr. 1312 din 25 aprilie 2008 emis de Ministerul Economiei si Finanţelor, publicat în Monitorul Oficial nr. 347 din 6 mai 2008, privind modificarea Ordinului nr. 425 din 14 februarie 2008 s-a statuat schimbarea imaginii şi a denumirii C. în S.C. A. S.A., cu unic acţionar Statul Roman prin Ministerul Finanţelor. Astfel, având in vedere situaţia mai sus-prezentata, reclamanta S.C. A. S.A. este succesoarea in drepturi a C., justificând în acest fel calitatea procesuala activa în prezenta cauza.

Cu privire la admisibilitatea acţiunii in revendicare şi a inaplicabilităţii Legii nr. 10/2001 a arătat că Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă prealabilă, precum si anumite termene si sancţiuni, menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

În speţă, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 si Normele metodologice de aplicare unitara a acestei legi, ministerele, celelalte instituţii publice ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile/societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi cele privatizate, potrivit legii, nu au calitatea de persoane îndreptăţite si nu fac obiectul prezentei legi. Prin urmare, având in vedere ca reclamanta S.C. A. S.A. reprezintă o banca cu capital exclusiv de stat, nu are calitatea de persoana îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001. Astfel, în cazurile in care nu exista o lege speciala de reparaţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, revendicarea se soluţionează după regulile dreptului comun, respectiv in baza art. 563 C. civ.

Cu privire la temeinicia prezentei cereri s-a arătat că, în cauza dedusă judecaţii, ambele părţi, atât reclamantul, cât şi pârâţii invoca titluri scrise, privind bunul revendicat.

Astfel, titlul reclamantei este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1945 de secţia Notariat a Tribunalului Ilfov, transcris in Registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. x din 10.09.1945. De asemenea, s-a învederat faptul ca nu exista niciun document/act prin care imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni in revendicare sa fi ieşit legal din proprietatea reclamantei.

Pretinsul titlu al pârâţilor datează din anul 1956 si este reprezentat de Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1720 din 27 august 1956, prin care clădirea fostului B. a fost transmisă din administrarea Ministerului învăţământului în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, pentru a fi restaurata si folosita ca sediu al Bibliotecii Centrale a Oraşului Bucureşti.

Prin urmare, actul exhibat de către pârât nu este unul translativ de proprietate, prin el transmiţându-se doar dreptul de administrare şi nici nu provine de la o persoană care deţinea calitatea de proprietar, în cuprinsul deciziei menţionându-se că se transmite imobilul din administrarea Ministerului învăţământului în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei. Aşadar, autorul pârâtului avea calitatea de titular al dreptului de administrate si nu de titular al dreptului de proprietate, astfel încât acesta nu putea transmite paratului dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar pe cel de administrare, în condiţiile in care titularul unui drept de administrare stăpâneşte bunul cu intenţia de a se considera doar titular al acestui drept, fără a se comporta ca un proprietar. De asemenea, Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publica nu poate constitui titlu de proprietate prin ea însăşi, aceasta neregăsindu-se printre modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate publica care sunt expres prevăzute de lege.

Rezultă aşadar că titlului scris al reclamantei, i se opune de către pârâţi, care deţin posesiunea imobilului, aşa-zisul lor titlu scris, menţionat în cartea funciara, iscându-se un conflict între cele două titluri scrise. In atare situaţie, având in vedere că titlurile emană de la autori diferiţi, trebuie să se compare drepturile autorilor părţilor. Comparând între ele titlurile, se constată că titlul reclamantului, transcris si opozabil erga omnes datează din anul 1945, fiind un act translativ de proprietate provenind de la adevăratul proprietar, iar pretinsul titlu al paraţilor nu este unul translativ de proprietate şi nici nu provine de la o persoana care deţine calitatea de proprietar la rândul sau. Intr-o atare situaţie, prin compararea celor două titluri, cel provenit de la adevăratul proprietar şi cel provenit de la un neproprietar, este indiscutabil preferabil titlul reclamantului.

Referitor la pârâtul Muzeul Municipiului Bucureşti, reclamanta a arătat că, prin Hotărârea nr. 90 din 28.05.1998, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat transmiterea imobilului din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti - Direcţia Generala de Administrare a Fondului Imobiliar in administrarea Muzeului de Istorie si Arta al Municipiului Bucureşti. Dreptul de administrare al Muzeului Municipiului Bucureşti, constituit in baza Hotărârii nr. 90 din 28.05.1998 emisa de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost înscris în cartea funciară, ca sarcină.

Având în vedere ca, pârâtul Municipiul Bucureşti nu deţine dreptul de proprietate asupra bunului, in virtutea principiului de drept"nemo dat quod non habet" sau "nemo plus juris ad allium transferre potest, quam ipse habet", acesta nu a transmis valabil nici dreptul de administrare, care reprezintă un drept derivat din dreptul de proprietate publica.

Cu privire la rectificarea Cărţii funciare nr. x a Municipiului Bucureşti, sectorul 3 a arătat că, potrivit art. 908 C. proc. civ., rectificarea intabulării o poate solicita orice persoana interesata, daca dreptul înscris a fost greşit calificat, iar înscrierea în cartea funciara nu mai este, din orice alte motive, in concordanta cu situaţia juridica reala a imobilului.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 563 C. civ.

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la faptul că imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni este un bun ce se află în domeniul public al Municipiului Bucureşti. Prin urmare dreptul Municipiului Bucureşti este un drept absolut, exclusiv si perpetuu. Bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publica sunt inalienabile imprescriptibile şi insesizabile, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie şi art. 11 din Legea nr. 213/1998. Cele de-al doilea motiv de inadmisibilitate este dat de faptul că reclamantul nu deţine un "bun actual" în înţelesul art. 1 din Protocol nr. 1 şi nici măcar o "speranţă legitimă".

De asemenea, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii in revendicare formulată pe dreptul comun, apreciind că în speţă reclamanta nu a formulat notificare în condiţiile legii speciale în termenul legal stabilit de Legea 10/2001. Imobilul în discuţie cade sub incidenţa Legii speciale nr. 10/2001, iar incidente în speţă sunt prevederile art. 3 lit. c) şi nu) prevederile art. 3 alin. (2) din această lege. în consecinţă, consideră că este inadmisibil ca, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, să se formuleze o acţiune în revendicare în condiţiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic aplicabil acesteia, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâtul a susţinut că acţiunea în revendicare de drept comun presupune compararea a două titluri, titlul reclamantului neposesor şi al pârâtului posesor, după care se dă eficientă unuia din aceste două titluri. însă în această operaţiune trebuie să ţină cont şi de securitatea raporturilor juridice, sau, având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului să se analizeze care dintre cele două părţi beneficiază de un ‚’’bun" în sensul convenţiei. în acest sens a invocat Hotărârea Penţia şi Penţia contra României prin care s-a statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care actele de care se sprijină se raportau la "bunuri". Nu poate fi considerat "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mai mult timp ori o creanţă condiţională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei.

Statul Român a cumpărat clădirea fostului B., deoarece el era, ca şi în prezent, acţionar principal al aceleiaşi instituţii financiare. Fondurile, preţul vânzării, au fost efectiv debitate de stat prin instituţia financiară A. Prin urmare, titlul reclamantei provine de la adevăratul proprietar, autorul acesteia, care poate sa dispună în mod liber, în concordanţă cu legea, de acesta, forma de transfer fiind tocmai o hotărâre a acestui organ administrativ - Consiliul de Miniştri.

Pârâtul Muzeul Municipiului Bucureşti a depus la dosar întâmpinare, prin care a formulat aceleaşi apărări ca şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

Ulterior, prin note de şedinţă pârâtul Municipiul Bucureşti a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Prin sentinţa civilă nr. 936 de la 28 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiate. A respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a reţinut că este nefondată, întrucât acţiunea reclamantei prin care solicită restituirea în natură a imobilului de la Municipiul Bucureşti şi Muzeul Municipiului Bucureşti, nu poate fi asimilată contestaţiei prevăzute de art. 26 din Legea 10/2001.

In acest sens sunt si prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora doar daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Un astfel de caracter îl are şi Legea nr. 10/2001, care a înţeles să reglementeze toate situaţiile juridice în legătura cu regimul juridic al unor imobile) preluate în mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în care, din diverse cauze, proprietarii deposedaţi abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că, după data de 14.02.2001, persoanele îndreptăţite la retrocedarea in natura sau prin echivalent au fost obligate sa se conformeze condiţiilor, procedurii si termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita in justiţie măsuri reparatorii sau in echivalent.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 si art. 3.3 din Normele metodologice de aplicare unitara a acestei legi, ministerele, celelalte instituţii publice ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile/societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi cele privatizate, potrivit legii, nu au calitatea de persoane îndreptăţite si nu fac obiectul prezentei legi".

In speţă, reclamanta S.C. A. S.A. este o banca cu capital exclusiv de stat, prin urmare, nu are calitatea de persoana îndreptăţită in sensul Legii nr. 10/2001, nu are calitatea de a formula notificare, ci din contră, poate avea calitatea de unitate deţinătoare obligată să soluţioneze notificări, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Astfel, in cazurile in care nu exista o lege speciala de reparaţie, in conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, revendicarea se soluţionează după regulile dreptului comun, respectiv în baza art. 563 C. civ.

Referitor la inadmisibilitatea cererii de chemare in judecata având in vedere faptul ca reclamanta nu deţine un bun actual in înţelesul art. 1 Protocol 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că aspectul invocat nu este o veritabilă excepţie, ci este o chestiune care poate atrage, eventual, netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Aceeaşi soluţie se impune şi în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii prin raportate la faptul că bunul aparţine proprietăţii publice, întrucât nici unul dintre caracterele juridice ale dreptului de proprietate publica, nu exclude dreptul unui titular de a solicita restabilirea propriului sau drept, atunci când statul ca subiect de drept, şi-a apropriat un bun. Dreptul de proprietate este ocrotit indiferent de titular si de subiectul de drept pe care îi încalcă, iar excluderea posibilităţii de a apăra proprietatea atunci când cel care aduce atingere dreptului este chiar statul, ar însemna încălcarea art. 44 din Constituţie care apară proprietatea in mod egal, indiferent cui aparţine si împotriva oricărui subiect de drept.

În consecinţă, tribunalul a reţinut că acţiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece nici un text de lege nu interzice formularea unei asemenea acţiuni (acţiune în revendicare împotriva statului în condiţiile în care reclamantul nu are deschisă o altă procedură specială), iar respingerea acţiunii pentru acest motiv ar însemna, în mod evident, o încălcare a dreptului la acces injustiţie a reclamantului.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active precum şi fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, la data de 10 septembrie 1945, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1945 de către secţia Notariat a Tribunalului Ilfov, C. (autoarea reclamantei) a cumpărat de la vânzătorul D., imobilul denumit "B.", situat la acel moment în Bucureşti, B-dul x, compus din teren in suprafaţa de 2.935 mp cu toate construcţiile, împrejmuirile, instalaţiile şi îmbunătăţirile existente. Actul de vânzare-cumpărare a fost transcris in Registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. x din 10.09.1945. Potrivit procesului-verbal nr. x din 26.06.1945, preţul menţionat în cuprinsul actului de vânzare cumpărare sus menţionat a fost achitat integral.

La data de 27 august 1956, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1720 din 27 august 1956, clădirea fostului B. a fost transmisă din administrarea Ministerului învăţământului în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, pentru a fi restaurată şi folosită ca sediu al Bibliotecii Centrale a Oraşului Bucureşti. în anul 1998, prin Hotărârea nr. 90 din 28.05.1998, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat transmiterea imobilului din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti - Direcţia Generala de Administrare a Fondului Imobiliar în administrarea Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti.

In anul 2009, prin Încheierea nr. x din 07.12.2009 emisa de Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliară Bucureşti sector 3, întregul imobil format din teren in suprafaţa de 2.456 mp şi construcţia "B." compus din S+P+E cu o suprafaţa construita la sol de 1.075 mp, a fost înscris în cartea funciara, titularul dreptului de proprietate fiind menţionat Municipiul Bucureşti.

Aşa cum rezulta din adresa nr. x/15850 din data de 27.11.2012 emisa, la cererea reclamantei, de Primăria Municipiului Bucureşti-Direcţia Patrimoniu-Serviciu Cadastru, există identitate intre imobilul menţionat in actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1945 de către secţia Notariat a Tribunalului Ilfov ca fiind situat, la momentul dobândirii, în Bucureşti, b-dul x şi imobilul situat în Bucureşti, sectorul 3, înscris în Cartea funciara nr. x a Municipiului Bucureşti, sector 3, care face obiectul prezentei acţiuni in revendicare.

Prin Decretul nr. 224 publicat în Monitorul Oficial nr. 202 din 01 septembrie 1948, C. fuzionează cu C., înfiinţându-se, astfel, C. Prin Decretul nr. 387 din 1949, C. îşi schimba denumirea în C. din Republica Populara Romana. Prin Ordinul nr. 1312 din 25 aprilie 2008 emis de Ministerul Economiei si Finanţelor, publicat in Monitorul Oficial nr. 347 din 6 mai 2008, privind modificarea Ordinului nr. 425 din 14 februarie 2008, s-a statuat schimbarea imaginii si a denumirii C., în S.C. A. S.A, cu unic acţionar Statul Roman prin Ministerul Finanţelor.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, tribunalul a reţinut că, din conţinutul înscrisurilor de la dosar, rezultă cu evidenţă că imobilul ce face obiectul cauzei a fost, la un moment dat, în proprietatea reclamantei, succesoarea în drepturi a C., astfel încât aceasta are calitatea procesuală activă de a formula o acţiune in revendicare. Reclamanta a deţinut în proprietate bunul imobil ce face obiectul cauzei şi fiind o persoană juridică legal înfiinţată, aceasta are un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul acţionarului unic, adică al Statului Român.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, la dosar, nu există nici un înscris din care să rezulte cu certitudine în ce fel a fost preluat imobilul de către stat în perioada 1945-1989 de la reclamantă, adică prin naţionalizare, expropriere, donaţie, act normativ individual, sau în orice alt mod. în prezent imobilul se afla în domeniul public al Municipiului Bucureşti şi în administrarea Muzeului Municipiului Bucureşti.

Dar, chiar dacă s-ar aplica prezumţia că imobilul ar fi trecut în proprietatea statului fără titlu sau pur şi simplu în fapt, acţiunea este neîntemeiată pe fond, având in vedere ca în prezent imobilul este înscris în anexa Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186/2008 la poziţia 10501, ca fiind domeniu public şi totodată acest imobil este înscris si la poziţia B-H-m-A-18221 din Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.314/2004 privind aprobarea listei monumentelor istorice, actualizată şi a listei monumentelor istorice dispărute.

Reclamanta a invocat în favoarea sa dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, conform cărora fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Potrivit alin. (2) al textului de lege susmenţionat, bunurile preluate de stat tară un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie iar potrivit alin. 3, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Tribunalul a apreciat că aceste dispoziţii legale sunt paralizate de modificările ulterioare din legislaţia civilă a României, respectiv noul C. civ., Legea nr. 422/2001 şi Legea nr. 311/2003, care sunt legi ulterioare faţă de Legea nr. 213/1998 şi care stabilesc un criteriu de preferinţă legal în favoarea pârâţilor, întrucât bunul revendicat - B." - este domeniu public înscris la poziţia B-II-m-A-18221 din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.314/2004 privind aprobarea listei monumentelor istorice, actualizată, şi a listei monumentelor istorice dispărute, având destinaţia de muzeu astfel că, fiind monument istoric, intra sub art. 1, art. 2 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice şi art. 8 şi 9 al Legii muzeelor şi a colecţiilor publice nr. 311/2003 şi art. 136 din Constituţie, fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Tribunalul a motivat că, existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate publică, nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Legii nr. 213/1998, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 422/2001 şi ale Legii nr. 311/2003, care privesc regimul juridic al imobilelor proprietate publică, dar care au în acelaşi timp şi statutul de monument istoric.

Tribunalul a conchis că, în cazul acestor imobile, legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate si de practica judecătoreasca pornind de la prevederile art. 563 C. civ., privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părţi si restituirea imobilului de la posesorul neproprietar.

În consecinţă, tribunalul a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată, reţinând totodată, referitor la capătul de cerere privind rectificarea cărţii funciare, că este accesoriu, depinzând de modul de soluţionare a primului capăt de cerere.

Împotriva sentinţei tribunalului, reclamanta a declarat apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 441/A din 12 mai 2017, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, având în vedere art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică şi art. 44 alin. (1) din Constituţia României, reiese că nu se face distincţie între protecţia acordată de stat proprietăţii publice şi cea acordată proprietăţii private, astfel încât ambele proprietăţi pot face obiectul acţiunii în revendicare de drept comun, în baza art. 563 C. civ.

Imobilul din litigiu, identificat cu B., situat în Municipiul Bucureşti, compus din suprafaţa de 2935 mp şi construcţii s-a aflat în proprietatea C., persoană juridică română cu capital integral de stat, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10.09.1945 de către secţia Notariat a Tribunalului Ilfov iar în prezent se află inventariat în domeniul public al Municipiului Bucureşti, în baza Hotărârii nr. 186 din 8 mai 2008 privind însuşirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului Bucureşti (figurând în anexă la nr. 10501) şi în administrarea Muzeului Municipiului Bucureşti.

Reclamanta S.C. A. S.A. este o bancă cu capital exclusiv de stat cu personalitate juridică, continuatoare în drepturi a C., aspect necontestat în cauză.

Nici Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, nici Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice şi nici Legea nr. 311/2003 privind muzeele şi colecţiile publice, nu conţin norme care să interzică revendicarea bunurilor aflate în proprietatea publică a statului, iar faptul că bunurile aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, nu împiedică exercitarea acţiunii în revendicare de către cel ce se consideră titularul dreptului.

Din interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 şi art. 8 alin. (2) din Legea nr. 311/2003, respectiv Legea muzeelor şi a colecţiilor publice, reiese că imobilul în litigiu, intrat în patrimoniul muzeal şi al monumentelor istorice, chiar dacă are regimul juridic de monument istoric şi se află în patrimoniul muzeal al Muzeului Municipiului Bucureşti, aflat în proprietatea publică a Municipiului Bucureşti, poate fi revendicat, de vreme ce astfel de bunuri se pot afla atât în proprietatea publică, cât şi în proprietatea privată a statului sau a altor persoane juridice de drept public şi privat.

Cu privire la criticile reclamantei, în sensul că tribunalul nu a comparat titlurile părţilor, instanţa de apel a reţinut că normele interne (inclusiv prevederile art. 563 C. civ., care reglementează acţiunea în revendicare de drept comun), trebuie să fie interpretate prin prisma art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ("Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cază de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional") şi jurisprudenţa în materie.

Analizând jurisprudenţa în materie, referitor la restituirea bunurilor trecute în stăpânirea fostelor state totalitare, se poate reţine că s-au conturat mai multe principii.

Un prim principiu a fost acela că prin textul de lege susmenţionat nu se garantează de către curte dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun neexercitat o perioadă îndelungată de timp (cauza Kopeki contra Slovaciei).

Cel de-al doilea principiu este acela că protecţia convenţiei se aplică numai cu privire la bunurile actuale, adică în privinţa bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor.

Un al treilea principiu este acela că se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în stăpânirea statului cu privire la care cel ce formulează o asemenea pretenţie este titularul lor actual, calitate ce i-a fost recunoscută fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptată de statul în cauză, sau acesta are cel puţin o speranţă legitimă de redobândire a bunului în discuţie în materialitatea lui.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că reclamantul nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale. Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României şi cauza Gratyinger şi Grantzicerova împotriva Cehiei).

Când interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţelor el nu poate fi considerat o valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este reactualizat printr-o legislaţie care generează un nou drept de proprietate, ori când este confirmat printr-o jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor judecătoreşti (cauza Koperki împotriva Slovaciei). Simpla speranţă de a obţine restituirea unui bun nu constituie o speranţă legitimă.

Un al patrulea principiu este cel ce priveşte aplicarea în timp a dispoziţiilor Convenţiei, curtea statuând că nu poate să examineze o cerere decât în măsura în care ea se raportează la evenimentele care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei sau după caz după ratificarea acesteia. Cum privarea de proprietate este un act instantaneu care nu creează o situaţie continuă de privare de proprietate, nu poate fi vorba de o încălcare continuă a convenţiei.

Ca urmare, Convenţia Europeană nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie concretizată cel puţin într-o speranţă legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii sale.

Transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii preluării bunului este condiţionată de adoptarea unei legislaţii de restituire. Convenţia nu poate impune statelor nici o restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor în materie de restituire a bunurilor.

Or, nici prin Legea nr. 10/2001 şi nici printr-o altă lege cu caracter special din legislaţia internă, nu s-a reglementat o obligaţie în sarcina statului, în sensul de a restitui un bun de natura celui ce face obiectul litigiului. De asemenea, nu există o jurisprudenţa internă bine stabilită a instanţelor judecătoreşti de restituire a astfel de bunuri către foştii proprietari.

În interpretarea noţiunii de bun actual, în jurisprudenţa s-a mai statuat că un reclamant poate pretinde că deţine un bun actual, doar dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, instanţele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În speţă, în raport de principiile susmenţionate, reclamanta nu a făcut dovada că imobilul a cărui restituire în natură o solicită este un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 sau că poate pretinde că ar avea cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Nici legislaţia internă şi nici convenţia nu pot renaşte un drept de proprietate neexercitat o perioadă îndelungată de timp, singur legiuitor român ar fi putut să o facă printr-o legislaţie care să împletească interesul general al societăţii cu drepturile fundamentale consacrate prin convenţie, dar nu a făcut-o referitor la genul bunurilor în care se include şi cel din litigiu.

Instanţa de apel a reţinută că, întrucât reclamantul nu poate pretinde că este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei în materie, în speţă nu se mai impune compararea titlurilor de proprietate.

În cadrul acţiunii în revendicare reclamantul trebuie să facă în primul rând dovada dreptului său şi numai apoi lipsa dreptului de proprietate al pârâtului posesor. în cazul neîndeplinirii primei condiţii nu se mai impune verificarea dreptului pârâtului, iar acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 563 C. civ. se respinge, ca nefondată.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta a declarat recurs, întemeiat, în drept, pe art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că decizia pronunţata în apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi cu încălcarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi a art. 563 C. civ.

Astfel, instanţa de apel a reţinut principiul potrivit căruia prin art. 1 din Protocolul 1 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se garantează de către curte dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun, neexercitat o perioada îndelungata de timp.

Aplicarea acestui principiu este nelegala, întrucât prin aplicarea lui a fost încălcat caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare, consacrat de art. 563 alin. (2) C. civ. potrivit căruia "Dreptul la acţiunea in revendicare este imprescriptibil cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel", text de lege care nu vine în conflict nici cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nici cu vreo altă normă de drept internaţional.

Cel de-al doilea principiu reţinut de instanţa de apel este acela că protecţia Convenţiei se aplica numai cu privire la bunurile actuale, adică in privinţa bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde ca i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor. Or, instanţa de apel a reţinut că bunul revendicat nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamantei, nu a intrat niciodată, legal sau ilegal în proprietatea statului, nu a fost niciodată înstrăinat printr-un act sub semnătura privată sau lege, el intrând doar în administrarea pârâţilor. Prin urmare, nici acest principiu nu poate fi reţinut.

Al treilea principiu invocat de instanţa de apel este ca se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în proprietatea statului, numai dacă cel care formulează o asemenea pretenţie este titularul lor actual, calitate ce i-a fost recunoscută fie printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă, fie pe calea unor măsuri legislative adoptate de statul în cauză, sau dacă acesta are cel puţin o speranţa legitima de redobândire a bunului în materialitatea lui, reamintind reclamantei ca nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului decât in măsura in care hotărârile pe care le critică se refera la bunurile sale.

Recurenta-reclamantă a arătat că este evident ca acest principiu nu are nicio legătura cu speţa, întrucât nu a pretins o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nu s-a adresat cu o cerere Curţii Europene a Drepturilor Omului, criticând hotărârile instanţelor naţionale, ci a formulat o simplă acţiune în revendicare întemeiata pe dreptul comun.

Al patrulea principiu reţinut de instanţa de apel este cel al aplicării in timp a Convenţiei, statuând că nu poate să examineze o cerere decât in măsura în care se raportează la evenimentele ce s-au produs după intrarea in vigoare a Convenţiei, sau după caz, după ratificarea acesteia. Prin urmare, curtea nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat in orice mod de autorităţile statale înainte de intrarea in vigoare a Convenţiei, decât în măsura in care statul si-a asumat o asemenea obligaţie concretizata cel puţin într-o speranţa legitima de redobândire a bunului sau a contravalorii sale.

Recurenta-reclamantă a susţinut că nici acest principiu nu poate fi reţinut întrucât, prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Statul Roman a stabilit că pot fi revendicate bunurile aflate in domeniul public, potrivit dreptului comun, dându-i astfel o speranţă legitimă de redobândire a bunului.

Or, chiar instanţa de apel a reţinut că imobilul în cauza nu a făcut obiectul unor legi speciale de reparaţie, prin urmare, potrivit legislaţiei interne, mijlocul legal pentru redobândirea imobilului este acţiunea în revendicare prevăzută de art. 563 C. civ.

De asemenea, instanţa de apel a mai invocat jurisprudenţa internă în interpretarea noţiunii de bun actual, potrivit căreia un reclamant poate pretinde ca deţine un bun actual doar dacă, printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă, instanţele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar si daca au dispus in mod expres restituirea bunului.

Recurenta-reclamantă a susţinut că nu se află într-o astfel de situaţie, întrucât bunul nu a ieşit niciodată din patrimoniul său, acţiunea în revendicare fiind întemeiată pe dreptul comun.

Recurenta-reclamantă a conchis că decizia instanţei de apel a fost fundamentată pe jurisprudenţa Curţii Europene şi pe principiile care s-au conturat în cadrul acestei jurisprudenţe, dar cu încălcarea normelor de drept, respectiv al art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, a art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 şi a art. 563 C. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că deţine un bun actual în sensul art. 1 Protocol 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că bunul revendicat - B. - este un bun care nu a ieşit niciodată din patrimoniul său, nu a intrat niciodată legal sau nelegal in proprietatea statului, nici înainte de anul 1989, si nici după aceasta data.

A arătat că, autoarea sa, C., a dobândit bunul prin Actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1945 de către secţia Notariat a Tribunalului Ilfov, de la vânzătorul D. Actul de vânzare-cumpărare a fost transcris în Registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. 15074 din 10.09.1945.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1720 din 27 august 1956, "clădirea fostului B." a fost transmisa din administrarea Ministerului învăţământului in administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, iar prin Hotărârea nr. 90 din 28.05.1998, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat transmiterea Imobilului din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti - Direcţia Generala de Administrare a Fondului Imobiliar in administrarea Muzeului de Istorie şi Arta al Municipiului Bucureşti.

Având in vedere că, prin hotărârile menţionate se transmite doar un drept de administrare, pârâţii neindicând un alt titlu de proprietate şi nefăcând nici dovada ca titlul reclamantei ar fi fost desfiinţat, este evident ca imobilul a rămas pana în prezent in proprietatea sa, întrunind toate trăsăturile unui bun actual in sensul art. 1 Protocol 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că cererea sa nu se află sub incidenţa Hotărârii-pilot dată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, invocată de instanţa de apel în cadrul expunerii principiilor aplicate, care defineşte noţiunea de bun actual ca fiind un bun asupra căruia s-a dispus fie printr-o hotărâre judecătoreasca, fie printr-un act translativ de proprietate, cum ar fi un apartament/clădire vândut in baza Legii nr. 112/2015.

Recurenta-reclamantă a arătat că bunul pe care îl revendică nu a ieşit niciodată din patrimoniul său, nu a intrat niciodată legal sau ilegal în proprietatea statului şi nu a fost niciodată înstrăinat printr-un act sub semnătura privată sau lege, el intrând doar în administrarea pârâţilor.

Înscrierea acestui bun în cartea funciara pe numele pârâtului Municipiul Bucureşti, nu conferă acestuia un drept de proprietate, ci asigură doar opozabilitatea faţă de terţi.

A mai susţinut că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publica oferă calea legala de a redobândi proprietatea şi posesia asupra acestui bun întrucât nu face obiectul unei legi speciale de reparaţie, astfel că poate fi revendicat pe calea dreptului comun, acţiunea în revendicare fiind imprescriptibilă.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, faţa de titlul valabil pe care îl are, a făcut dovada că deţine un "bun" în sensul Convenţiei şi că poate invoca, în favoarea sa, normele de protecţie conţinute de art. 1 Protocol 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publica şi art. 563 C. civ.

Instanţa de apel a încălcat art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică şi art. 563 C. civ., aplicând principii rezultate din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi trebuia sa procedeze la compararea titlurilor exhibate de parţi.

Cu privire la compararea titlurilor, a arătat următoarele:

Titlul său este reprezentat de Actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1945 de secţia Notariat a Tribunalului Ilfov, transcris in Registrul de transcripţiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. x din 10.09.1945.

Pretinsul titlu al intimatelor datează din anul 1956 si este reprezentat de Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1720 din 27 august 1956, prin care "clădirea fostului B." a fost transmisă din administrarea Ministerului învăţământului în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, pentru a fi restaurată şi folosită ca sediu al Bibliotecii Centrale a Oraşului Bucureşti.

Prin urmare, actul exhibat de către pârât nu este unul translativ de proprietate, prin el transmiţându-se doar dreptul de administrare, şi nici nu provine de la o persoana care deţine calitatea de proprietar, la rândul sau, în cuprinsul deciziei menţionându-se că se transmite imobilul din administrarea Ministerului învăţământului în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei.

Aşadar, autorul pârâtului avea calitatea de titular al dreptului de administrare şi nu de titular al dreptului de proprietate, astfel încât acesta nu putea transmite pârâtului dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar pe cel de administrare, în condiţiile în care titularul unui drept de administrare stăpâneşte bunul cu intenţia de a se considera doar titular al acestui drept, fără a se comporta ca un proprietar.

Actele in baza cărora a fost înscris in Cartea funciara dreptul de proprietate al pârâtului (Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1720 din 27.08.1956), nu reprezintă titlu de proprietate.

Prin urmare, pârâtul nu deţine un titlu de proprietate asupra bunului.

Comparând titlurile exhibate de părţi, se poate constata că doar reclamanta are un titlu de proprietate, în vreme ce titlul pârâţilor conferă doar un drept de administrare, situaţie în care se impune admiterea acţiunii în revendicare.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate si trimiterea spre rejudecare la instanţa de apel, precum si obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru considerentele care succed.

Prin Hotărârea nr. 186 din 08.08.2008 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, emisă în temeiul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, s-a atestat că imobilul revendicat în speţă de reclamantă, B., face parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti (poziţia 10501 - 1.6.2), fiind Muzeu - Monument istoric.

Potrivit Ordinului ministrului culturii şi cultelor nr. 2.314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, şi a monumentelor istorice dispărute, publicată sub forma Anexelor nr. 1 şi nr. 2 în Monitorul Oficial Partea I, nr. 646 bis din 16.07.2004, B. din Bucureşti, este monument istoric, fiind menţionat la poziţia 499; B-II-m-A-18221 a "Listei monumentelor istorice 2004 Municipiul Bucureşti."

Regimul juridic al bunului revendicat de reclamantă, astfel configurat, implică soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii prin prisma Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice şi Legii nr. 311/2003 a muzeelor şi colecţiilor publice, nemaiputând avea relevanţă modul în care reclamanta (al cărei acţionar unic a fost statul, încă de la înfiinţarea sa în anul 1865 şi până în prezent) a încetat să aibă posesia acestuia.

Astfel, în acest context, este de reţinut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcţii şi terenuri situate pe teritoriul României, semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală. Potrivit art. 2 din lege, monumentele istorice fac parte integrantă din patrimoniul cultural naţional şi sunt protejate prin lege iar potrivit art. 4 alin. (1) "monumentele istorice aparţin fie domeniului public sau privat al statului, al judeţelor, oraşelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice."

Totodată, conform art. 4 alin. (2), monumentele istorice proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile; aceste monumente istorice pot fi date în administrare instituţiilor publice, pot fi concesionate, date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică sau închiriate, în condiţiile legii, cu avizul Ministerului Culturii şi Cultelor sau, după caz, al serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor.

Incidenţă în speţa au totodată şi prevederile art. 9 al Legii muzeelor şi a colecţiilor publice nr. 311/2003, care, la lit. a), statuează că "Pot face obiectul unui patrimoniu muzeal bunurile imobile de valoare excepţională, arheologică, istorică, etnografică, artistică, documentară, memorialistică, ştiinţifică şi tehnică", art. 8 alin. (2) şi (3) dispunând că bunurile care alcătuiesc patrimoniul muzeal pot face obiectul dreptului de proprietate publică a statului şi/sau a unităţilor administrativ-teritoriale, iar regimul juridic al dreptului de proprietate publică şi/sau privată asupra bunurilor care se află în patrimoniul muzeal este reglementat conform dispoziţiilor legale în vigoare.

Or, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la care face trimitere art. 8 alin. (3) din Legea nr. 311/2003, respectiv potrivit art. 861 C. civ., bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, în acord cu prevederile art. 136 alin. (4) din Constituţie, conform cărora "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile", fiind scoase din circuitul civil general şi fiind totodată interzisă dobândirea acestora de către terţi, prin oricare din modurile de dobândire reglementate de lege.

Astfel fiind, chiar şi în ipoteza în care imobilul ar fi trecut în proprietatea statului fără titlu, având în vedere că B. este monument istoric, cu destinaţia de muzeu şi că face parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti, cadrul legal este definit, prioritar, de prevederile din Legea nr. 422/2001 şi din Legea nr. 311/2003 în raport de cele conţinute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 ("Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie"), invocată de reclamantă ca temei de drept al acţiunii în revendicare.

Astfel, deşi reclamantei nu-i este negat dreptul de acces injustiţie pentru a revendica un bun ce face parte din domeniul public al pârâtei, triumfului acţiunii în revendicare i se opune statutul bunului de monument istoric, reglementat de legi speciale, iar în acest context nu se mai impune, aşa cum solicită recurenta-reclamantă, compararea titlurilor părţilor şi analizarea susţinerilor privind existenţa unui bun actual.

Având în vedere aceste considerente, care substituie motivarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, înalta Curte constată că criticile recurentei-reclamante, întemeiate pe art. 488 pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite, aşa încât recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva Deciziei nr. 441/A din data de 12 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Decizia este definitivă şi se va comunica părţilor, conform dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2018.

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Încheiere Dosar nr. x/3/2015

Şedinţa publică din 14 februarie 2018

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva Deciziei nr. 441/A din 12 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

La apelul nominal s-au prezentat recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. reprezentată de avocat E. şi intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin primarul general reprezentat de avocat F. şi Muzeul Municipiului Bucureşti reprezentat de avocat G.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul asistent face referatul cauzei şi arată că prin încheierea din 6.12.2017 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva Deciziei nr. 441/A din 12 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Recursul a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru de 24.006 RON, astfel cum s-a consemnat în încheierea din 6.12.2017.

Avocat E. învederează că reprezentantul ales al recurentei-reclamante, S.C. H. S.A, şi-a schimbat sediul profesional la adresa: str. x, sector 2 Bucureşti şi, în temeiul art. 158 alin. (2) C. proc. civ., solicită ca actele de procedură să fie comunicate la această adresă. Depune cerere scrisă în acest sens.

înalta Curte, constatând că nu mai sunt alte chestiuni prealabile şi că pricina este în stare de judecată acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Avocat E., pentru recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. solicită admiterea recursului, întemeiat în drept pe art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel. Arata, referitor la cheltuielile de judecată, că le va solicita pe cale separată.

Susţine oral motivele de recurs formulate în scris. Arată că decizia recurată a fost dată cu interpretarea si aplicarea greşită a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi cu încălcarea art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 şi a art. 563 C. civ.. Instanţa de apel în mod greşit a aplicat matricea Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la existenţa unui bun actual şi o speranţă legitimă pentru a respinge acţiunea reclamantei, hotărârea recurată fiind motivată pe principii si jurisprudenţă care nu sunt incidente speţei. Calea legală ca reclamanta să-şi dobândească posesia bunului care nu a ieşit niciodată din patrimoniul său este configurată de art. 6 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietatea publică, bunul imobil revendicat nefăcând obiectul unei legi speciale de reparaţie. Actul exhibat de pârâtă nu este unul translativ de proprietate, prin el transmiţându-se numai un drept de administrare.

Avocat F., pentru intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, solicită respingerea recursului, ca nefondat, pentru motivele invocate în întâmpinarea formulată în cauză, pe care le susţine şi oral. Arată că, în speţă, nu s-a făcut dovada nici a proprietăţii reclamantei, nici a preluării imobilului de către stat, fără titlu valabil. în cauză nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 217/1998, nici condiţiile de admisibilitate a unei acţiuni în revendicare: Referitor la cheltuielile de judecată arată că le va solicita pe cale separată.

Avocat G. pentru intimatul-pârât Muzeul Municipiului Bucureşti solicită respingerea recursului, ca nefondat, pentru motivele invocate în întâmpinarea formulată în cauză, pe care le susţine şi oral.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎNALTA CURTE

DISPUNE

Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 396 alin. (1) C. proc. civ.,

Amână pronunţarea la 21 februarie 2018.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 21 februarie 2018.