Land registry error liability: appeal allowed, decision quashed and remanded for re-judgment

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Bistriţa, în data de 14 februarie 2013, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud, solicitând obligarea pârâtului la repararea prejudiciului suferit de reclamanţi ca urmare a faptei prepusului lor, cu plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, s-a arătat că, la data de 24 iulie 2008, reclamanţii au încheiat cu numita C. contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x de Biroul Notarilor Publici Asociaţi D. & E., contract ce a avut ca obiect imobilul teren situat în Bistriţa înscris în CF nr. 17368 (provenită din conversia pe hârtie a CF Bistriţa) nr. top x.

Anterior încheierii acestui contract, reclamanţii au solicitat o copie a CF Bistriţa, tocmai în vederea verificării situaţiei acestui imobil. Aşa cum reiese din cuprinsul CF, prin Încheierea nr. x din 15.10.2007, apare înscrisă o notare a unei acţiuni civile nr. x/190/2007, însă, aşa cum se poate observa, această notare apare ca fiind radiată cu o jumătate de an anterior încheierii de către reclamanţi a contractului autentic de vânzare-cumpărare. Prin urmare, reclamanţii încrezându-se în această situaţie de carte funciară, au considerat oportun şi cu bună credinţă să procedeze la cumpărarea acestui imobil. Însă acea notare nu trebuia radiată, fapt ce a condus atât la pierderea terenului, cât şi la imposibilitatea recuperării prejudiciului suferit de către reclamanţi.

Prin sentinţa civilă nr. 5133/2011 pronunţată de Judecătoria Bistriţa la data de 27 mai 2011 în Dosarul nr. x/190/2007, s-a admis acţiunea reclamanţilor şi s-a dispus desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat şi radierea dreptului de proprietate al reclamanţilor.

Prin rămânerea definitivă a hotărârii, reclamanţii au pierdut proprietatea terenului, iar vânzătoare a decedat, urmaşii acesteia fiind în imposibilitate de a restitui reclamanţilor suma pierdută.

Condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864 sunt astfel îndeplinite,

În drept, s-au invocat prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864 şi Ordinul nr. 636/2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară. La data de 15 septembrie 2015 reclamanţii şi-a precizat temeiul de drept al acţiunii ca fiind art. 998-999, art. 1169, art. 1199 C. civ., art. 33, art. 42 şi art. 51 şi următoarele din Legea nr. 7/1996, Ordinul nr. 633/2006.

Pârâtul, legal citat, prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat în principal excepţiile netimbrării cererii de chemare în judecată, a lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, pe fond solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune au fost unite cu fondul procesului, la termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 616 din 21 decembrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/190/2013 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-au respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud.

Au fost obligaţi reclamanţii A. şi B., în solidar, să plătească pârâtului Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud suma de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariu de avocat.

Analizând cu prioritate excepţiile invocate, în ordinea lor firească tribunalul a reţinut că excepţiile nu sunt întemeiate.

Operaţiunea de radiere efectuată de pârât care stă la baza prejudiciului solicitat a fi reparat a avut loc la data de 7 ianuarie 2008, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., fiind astfel incidente prevederile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii de carte funciară, respectiv dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938.

Conform art. 41 al acestui decret, " cel păgubit, prin orice vină săvârşită în ţinerea cărţii funciare, va putea cere despăgubire statului dacă paguba n-a putut fi înlăturată în tot sau în parte prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Acţiunea în despăgubire împotriva statului se va prescrie prin şase luni, socotite din ziua în care cel păgubit a cunoscut faptul păgubitor şi în orice caz prin patru ani de la data când instanţa de carte funciară a dat încheierea prin care s-a pricinuit paguba.

Prescripţia va fi suspendată prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege".

Dispoziţiile acestui decret au fost abrogate expres prin art. 230 lit. g) din Noul C. civ.

Prin art. 72 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut că dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938 îşi încetează aplicabilitatea la data finalizării lucrărilor de cadastru general şi a registrelor de publicitate imobiliară pe întregul teritoriu al unei unităţi administrativ-teritoriale.

Cum pe raza municipiului Bistriţa nu s-au finalizat lucrările de cadastru, conform adresei nr. x/2016 a pârâtului Decretul-lege nr. 115/1938 nu poate fi considerat abrogat prin Legea nr. 7/1996.

Incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938 presupune o analiză a contextului istoric în care a fost adoptată această reglementare.

Cartea funciară la Bistriţa s-a înfiinţat la 01.10.1871 şi şi-a încetat existenţa în anul 1952.

Actele legislative care au reglementat activitatea acesteia au fost: Regulamentul de carte funciară din 15 decembrie 1855, Ordonanţa nr. 2784 din 8 noiembrie 1867 a Ministerului de Justiţie, Legea I din anul 1868, Ordonanţa nr. 264 din 5 februarie 1870 a Ministerului de Justiţie, Legea nr. 31 din 8 iunie 1871, Legea nr. 32 din anul 1871, Ordonanţa nr. 30174 din 12 octombrie 1872 a Ministerului de Justiţie, Legea LXI din anul 1881, Legea pentru unificarea dispoziţiunilor din legea de organizare judecătorească privitoare la ministerul public, la numiri, înaintări şi disciplină din 25.06.1924, legea pentru organizarea judecătorească din 20.08.1938, Legea nr. 341 pentru organizarea judecătorească din 03.12.1947 şi Legea nr. 5 pentru organizarea judecătorească din 03.06.1952.

Sub denumirea de Carte funciară (sau funduară) se înţeleg instituţiile de drept civil specifice pentru Transilvania, Banat şi Bucovina, unde se păstrează registrele de publicitate imobiliară, numite cărţi funciare. Statul austriac a introdus cărţile funciare în primul rând pe teritoriul graniţei militare pentru a consolida situaţia materială a populaţiei de aici şi de a o lega indirect de pământ, prin garantarea de către stat a proprietăţii cu ajutorul instituţiei cărţilor funciare.

Instanţa de carte funciară s-a introdus la Bistriţa la 1 octombrie 1871. Legea nr. 31 din 8 iunie 1871 privind organizarea judecătoriilor de primă instanţă şi Legea nr. 32 din 1871 despre înfiinţarea tribunalelor şi judecătoriilor de plasă de primă instanţă reglementa funcţionarea judecătoriilor regale cercuale.

Acestea exercitau în raza lor de activitate atribuţii de carte funciară (judecarea cauzelor de carte funciară intrau în atribuţia tribunalelor).

Legea pentru unificarea dispoziţiunilor din legea de organizare judecătorească privitoare la ministerul public, la numiri, înaintări şi disciplină din 25.06.1924 prevedea ca la judecătoriile pe lângă care se afla o secţie a cărţilor funciare să funcţioneze unul sau mai mulţi directori de carte funciară în funcţie de nevoile serviciului.

Legea pentru organizarea judecătorească din 20.08.1938 stabilea că în măsura introducerii cărţilor funciare, la judecătoriile în circumscripţia în care se punea în aplicare noua lege funciară să se înfiinţeze câte o secţie de carte funciară. La judecătoriile unde exista serviciul de carte funciară unul dintre judecători era însărcinat de către judecătorul şef să îndeplinească şi îndatoririle ce decurgeau din legile, regulamentele, ordonanţele şi decretele referitoare la cărţile funciare.

În anul 1938 la Judecătoria mixtă Bistriţa exista serviciu de carte funciară.

Legea pentru organizarea judecătorească din anul 1947 stabilea ca la judecătoriile unde exista serviciu de carte funciară, unul dintre judecători să fie desemnat prin decizie de către ministrul justiţiei ca judecător de carte funciară.

În anul 1952 actele de carte funciară au fost preluate de către Notariatul de Stat.

Notariatul de stat s-a organizat prin Decretul nr. 79 al Ministerului Justiţiei din 31 martie 1950, prin Decizia nr. 1827 din 12 iulie 1950 a Ministerului Justiţiei reglementându-se în detaliu activitatea acestuia.

Decretul nr. 377 din 14 octombrie 1960 a lărgit aria activităţii notariatelor de stat, prin includerea activităţii de efectuare a lucrărilor legate de publicitatea mobiliară şi a celor legate de cărţile funciare.

Prin Legea nr. 36 din 12 mai 1995 sunt desfiinţate notariatele de stat, prin art. 113 alin. (2) al legii prevăzându-se faptul că arhiva notariatelor de stat care îşi încetează activitatea se va preda judecătoriilor în a căror circumscripţie teritorială se află.

Ca atare, în temeiul acestui act normativ activitatea de carte funciară a fost preluată de judecătorii, fiind desemnat de preşedintele judecătoriei judecătorul de carte funciară care conduce biroul de carte funciară.

Activitatea judecătorului de carte funciară s-a desfăşurat în baza Legii nr. 92/1992, republicată, a Legii nr. 7/1996, Ordinului nr. 2371/C/1997, a Ordinului nr. 627/2004, a Ordinului nr. 633/2006 până la preluarea activităţii privind publicitatea imobiliară de la Ministerul Justiţiei de Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, organizată prin H.G. nr. 1210/2004 ca instituţie publică, cu personalitate juridică, unică autoritate în domeniu aflată în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor.

În subordinea acestei Agenţii Naţionale funcţionează ca instituţii publice, cu personalitate juridică, oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară (art. 12 din H.G. nr. 1210/2004).

De la momentul aplicării acestei hotărâri de Guvern, activitatea de publicitate imobiliară a devenit responsabilitatea unui registrator asimilat consilierului juridic.

Rezultă aşadar că la data efectuării operaţiunii de radiere a notării procesului obiect al Dosarului nr. x/190/2007 pârâtul era instituţie publică, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, actualmente Ministerul Afacerilor Interne.

Se constată aşadar că dispoziţiile art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938 s-au adoptat într-o perioadă în care activitatea de publicitate imobiliară revenea judecătorului de carte funciară, respectiv notarului de stat, care nu aveau încheiat contract de muncă cu angajatorul, răspunderea delictuală a acestora fiind una specială, subsidiară. În aceste condiţii, pornindu-se de la considerentul că activitatea judiciară fiind un serviciu pe care îl asigură statul, răspunderea pentru activitatea judecătorului de carte funciară revenea statului.

Întrucât la nivelul anului 2008 când s-a efectuat operaţiunea pretins vătămătoare activitatea de publicitate imobiliară se realiza de o instituţie publică distinctă de instanţa de judecată, ce nu implica efectuarea vreunui act de judecător, dispoziţiile art. 41 din Decretul nr. 115/1938 trebuie considerate căzute în desuetudine, o formă de abrogare tacită a reglementării, constând în imposibilitatea aplicării unor norme, deoarece nu există situaţiile pentru care ele au fost create.

Aceste reglementări nu pot fi considerate de tribunal, în condiţiile evoluţiei legislative, ca normă specială, care să împiedice promovarea unei acţiuni de drept comun întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului îndreptată împotriva persoanei care are calitate de comitent, fiind angajator al funcţionarului care a efectuat operaţiunea de carte funciară.

Ca atare, lipsa calităţii procesuale a pârâtului nu poate fi reţinută.

Pentru considerentele mai sus relevate, reţinându-se inaplicabilitatea în prezent a prevederilor art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938, nu a putut fi reţinută nici incidenţa termenului de prescripţie de 6 luni, respectiv de 4 ani.

Termenul de prescripţie este cel general, prevăzut de art. 2517 din Noul C. civ., ce curge, conform art. 2528 din Noul C. civ., de la data la care reclamanţii au pierdut irevocabil dreptul de proprietate asupra terenului, respectiv de la data de 2 februarie 2012, data respingerii de către Curtea de Apel Cluj a recursului declarat în Dosarul nr. x/190/2010.

Raportat la această dată, acţiunea este promovată în termenul legal.

Analizând actele şi lucrările dosarului pe fondul dreptului dedus judecăţii tribunalul a reţinut că prezenta acţiune se întemeiază, conform acţiunii şi precizării depuse de reclamanţi la data de 15 septembrie 2015 pe dispoziţiile art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3), art. 1169, art. 1199 C. civ. 1864.

S-a invocat aşadar răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în calitate de comitent, pentru fapta ilicită şi prejudiciabilă a prepusului său, funcţionar care în exerciţiul atribuţiilor de serviciu a radiat la data de 7 ianuarie 2008 menţiunea de la B27 din coala de carte funciară nr. 1829 Bistriţa, menţiune ce viza notarea procesului obiect al Dosarului nr. x/190/2007.

Pentru antrenarea acestei răspunderi civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:

1. existenţa unui prejudiciu cert şi nereparat;

2. existenţa faptei ilicite;

3. existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;

4. existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat;

5. existenţa raportului de prepuşenie;

6. comiterea faptei de prepus în funcţiile încredinţate de comitent.

Referitor la aceste condiţii tribunalul a reţinut că în virtutea raporturilor de muncă dintre pârât, angajator şi funcţionarul care a efectuat operaţiunea de radiere, angajat, ce presupune subordonare, putere de direcţie, coordonare şi control, pârâtul are calitate de comitent, între acesta şi angajatul său existând raport de prepuşenie, raport de altfel necontestat în cauză, prezumţia existenţei raportului de prepuşenie dedusă din existenţa contractului de muncă nefiind răsturnată de pârât printr-o probă contrarie.

Operaţiunea de radiere din 7 ianuarie 2008 s-a efectuat de angajatul pârâtului în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, în cadrul normal al funcţiei încredinţate, în limitele scopului în vederea căruia i-au fost conferite atribuţiile, fapt necontestat în cauză.

Conform menţiunii din cartea funciară de la B 28, această operaţiune s-a realizat în temeiul sentinţei civile nr. 323/2006 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosarul nr. x/2005.

Într-adevăr nici în cuprinsul sentinţei civile nr. 323/2006 şi nici a deciziilor pronunţate în apel şi recurs în Dosarul nr. x/112/2006 nu este înscrisă vreo dispoziţie de radiere a procesului notat.

Totodată, Încheierea nr. x/2008 în baza căreia s-a efectuat radierea nu cuprinde o asemenea dispoziţie, încheierea fiind emisă în baza cererii de înscriere a dreptului de proprietate recunoscut prin sentinţa civilă nr. 323/2006 .

S-a reţinut aşadar că operaţiunea de radiere a notării efectuate sub B27 fără a se înscrie menţiunea de la B27 în noua carte funciară 17368 Bistriţa s-a realizat din neglijenţa sau imprudenţa funcţionarului însărcinat cu efectuarea operaţiunii de înscriere a dreptului de proprietate dobândit în baza sentinţei civile nr. 323/2006.

Ca urmare a constatării nulităţii contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. x din 24 iulie 2008 încheiat între numita C., în prezent decedată şi reclamantul A., căsătorit, nulitate dispusă prin sentinţa civilă nr. 5133/2011 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosarul nr. x/190/2010, definitivă şi irevocabilă prin respingerea căilor de atac la data de 2 februarie 2012, reclamanţii au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care au plătit vânzătoarei preţul de 120.000 euro, preţ nerecuperat de la aceasta şi nici de la moştenitorii ei, prejudiciul suferit de reclamanţii fiind cert şi nereparat.

Din examinarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea actului autentic de vânzare-cumpărare tribunalul a reţinut că nu este îndeplinită în cauză cerinţa existenţei raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită de radiere a notării şi prejudiciul suferit de reclamanţi.

Pentru antrenarea răspunderii nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de altă persoană, ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă şi nu alta a provocat acel prejudiciu.

Reclamanţii au invocat faptul că în condiţiile în care ar fi avut cunoştinţă de notarea respectivă nu ar fi achiziţionat imobilul.

În analiza factorilor care au determinat pierderea proprietăţii tribunalul a pornit de la faptul că actul autentic de vânzare-cumpărare s-a încheiat la data de 24 iulie 2008, dată la care într-adevăr menţiunea de sub B27 din CF Bistriţa era radiată din 7 ianuarie 2008.

În cadrul Dosarului nr. x/190/2010 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 5133/2011 de constatare a nulităţii actului autentic de vânzare-cumpărare, opozabilă reclamanţilor care au fost părţi, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că reclamanţii au fost de rea-credinţă la momentul încheierii actului, întrucât nu au verificat situaţia juridică a terenului, nedepunând diligenţele minime cerute unui bun proprietar, instanţa reţinând ignoranţa lor în aflarea adevăratei stări de drept şi de fapt a terenului cumpărat.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 89/A/2011 prin care s-a soluţionat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţe civile nr. 5133/2011, s-a statuat că pentru ca un subdobânditor să fie de bună-credinţă nu este suficient ca acesta să se fi încrezut în realitatea falsă a situaţiei aparente, ci este necesar ca această credinţă să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă, dedusă din precauţiile pe care şi le-ar fi luat orice om rezonabil, din diligenţele apte a confirma existenţa în condiţii ireproşabile a dreptului celui de la care achiziţionează.

Prin decizia amintită s-a evidenţiat că deşi la 7.01.2008 s-a radiat notarea de la B27 din CF Bistriţa, înainte de încheierea contractului autentic nr. x din 24.07.2008, în situaţia în care reclamanţii ar fi fost interesaţi în mod real de starea proprietăţii pe care au înţeles să o achiziţioneze, ar fi putut lesne observa, prin consultarea colii de carte funciară, că radierea este greşită, întrucât s-a bazat pe existenţa sentinţei nr. 323/2006 dată de Judecătoria Bistriţa în Dosarul nr. x/2005 şi nu pe soluţionarea diferendului obiect al Dosarului notat nr. x/190/2007 al aceleiaşi judecătorii.

Această împrejurare, a reţinut instanţa de apel, obliga reclamanţii, să verifice dosarul instanţei, ocazie cu care ar fi putut constata că în Dosarul nr. x/190/2007 se judeca cererea numitelor F., G., H. şi I. împotriva numitelor J. şi C. de constatare a nulităţii absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare din 21.12.2000, autentificat, vizând terenul pe care reclamanţii l-au achiziţionat.

Antecontractul supus cercetării judecătoreşti constituia prima verigă din şirul înstrăinărilor ulterioare, de soarta căreia depindeau subdobândirile.

O asemenea verificare a fost apreciată că nedepăşind limitele normalei diligenţe pe care trebuiau să o depună reclamanţii.

Totodată, prin Decizia nr. 89/A/2011 instanţa de apel a reţinut şi faptul că reclamanţii nu s-au preocupat de starea de fapt a terenului, aceştia pretinzând că vânzătoarea C. exercita dreptul de proprietate în mod public.

În realitate, în Dosarul nr. x/90/2007 în care reclamantul A. a fost parte, s-a dovedit că începând cu data de 17 aprilie 2003 terenul a fost folosit de numita K., o altă subdobânditoare în lanţul înstrăinărilor, că C. a recunoscut calitatea de proprietar a K.

Aşadar, în condiţiile în care anterior încheierii actului autentic reclamanţii se deplasau la teren puteau constata că acesta este în folosinţa altei persoane decât vânzătorul şi pornind de la această constatare putea proceda la efectuarea de verificări suplimentare.

Tribunalul a constatat aşadar, că şi în condiţiile efectuării greşite a operaţiunii de radiere, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (sentinţa civilă nr. 5133/2011), care se bucură de atributul autorităţii de lucru judecat atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi considerentele care îl susţin, s-a reţinut reaua-credinţă a reclamanţilor, pe considerentul că nu au efectuat toate verificările pe care trebuie să le facă un om diligent, anterior încheierii actului păgubitor.

În aceste condiţii, raportul de cauzalitate dintre fapta funcţionarului de carte funciară de a radia notarea de sub B27 şi prejudiciul suferit de reclamanţi prin pierderea preţului contractual este exclus, fapta angajatului pârâtului nefiind producătoare a prejudiciului, cât timp existând în cartea funciară notat un proces, chiar dacă notarea era radiată se impuneau a se depune diligenţe pentru cunoaşterea hotărârii pronunţate în acel dosar, pentru cunoaşterea stării de fapt concrete a terenului.

Diligenţa rezonabilă manifestată la cumpărarea unui imobil nu înseamnă că radierea unei notării exonerează viitorul cumpărător de obligaţia de a efectua verificări privitor la situaţia de fapt şi de drept a imobilului, în condiţiile în care cartea funciară furnizează date privitoare la anumite litigii existente cu privire la acel bun.

În baza considerentelor relevate şi a textelor legale invocate tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârât, iar pe fond a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanţi.

În baza art. 274, 276 C. proc. civ., văzând limitele în care reclamanţii sunt în culpă procesuală, în condiţiile respingerii excepţiilor invocate de pârâţi, interesul lor comun şi raporturile dintre aceştia, reţinând că în acest cadru procesual reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată, tribunalul a obligat reclamanţii, în solidar, să plătească pârâtului suma de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariul de avocat, justificat cu chitanţele nr. 96/2016 şi nr. 121/2016 depuse la dosar.

Din totalul cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de pârât, de 400 RON, reprezentând onorariu de avocat, suma de 100 RON, a fost apreciată ca fiind aferentă apărărilor formulate pe excepţiile invocate, excepţii respinse de instanţă, pârâtul pierzând procesul în proporţie de ¼ părţi.

1. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud, solicitând admiterea apelului în baza dispoziţiilor art. 282 raportat la art. 296 vechiul C. proc. civ., menţinând dispoziţia de respingere a acţiunii introductive; să se admită excepţia inadmisibilităţii acţiunii în temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ. - a răspunderii comitentului pentru prepus, iar în subsidiar admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a O.C.P.I. Bistriţa-Năsăud şi ca fiind prescris dreptul la acţiune şi pe cale de consecinţă să se înlăture considerentele respingerii acţiunii introductive prin prisma motivelor admiterii apelului, cu obligarea reclamantului apelant la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Sentinţa atacată este temeinică şi legală sub aspectul constatării neîndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale, dar este nelegală şi netemeinică sub aspectul respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ., a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a O.C.P.I. Bistriţa-Năsăud şi a prescripţiei dreptului la acţiune.

Tribunalul Bistriţa-Năsăud, în urma analizării evoluţiei în timp a legislaţiei privind reglementarea ţinerii cărţilor funciare a ajuns la concluzia că deşi la data realizării operaţiunii de carte funciară încriminată, respectiv la data promovării acţiunii introductive de instanţă sunt în vigoare şi aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, dispoziţiile art. 41 privitoare la răspunderea pentru ţinerea defectuoasă a cărţilor funciare ar fi căzut în desuetudine, respectiv ar fi fost abrogate tacit.

Această aserţiune nu are un temei legal, nu există un mod de abrogare a unor dispoziţii exprese dintr-o lege în vigoare prin căderea în desuetudine, cu atât mai mult cu cât aceeaşi răspundere pentru ţinerea defectuoasă a cărţilor funciare şi-a găsit o reglementare nouă în condiţiile art. 915 din Noul C. civ.

Prin acţiunea introductivă de instanţă, apoi precizată, reclamanţii au solicitat ca în baza dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ. să fie obligaţi să-i achite cu titlu de daune suma de 526.128 RON (echivalentul a 120.000 euro) urmare a radierii unei notări din cartea funciară fără temei legal.

Chestionat de instanţă reclamantul, prin reprezentantul său, a precizat în mod repetat că temeiul juridic al acţiunii sale îl constituie dispoziţiile art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ., respectiv răspunderea comitentului pentru prepus.

Având în vedere temeiul juridic al acţiunii şi existenţa unor dispoziţii legale - exprese privitoare la recuperarea prejudiciul cauzat prin ţinerea defectuoasă a cărţilor funciare apreciază că acţiunea în cauză este inadmisibilă în baza temeiului juridic invocat, că în baza dispoziţiilor legale corecte noi (O.C.P.I. Bistriţa-Năsăud) nu are calitate procesuală pasivă şi acţiunea este prescrisă şi totodată neîntemeiată, după cum se va arăta în continuare.

Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii formulate în baza dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) vechiul C. civ.:

Un prim aspect ce trebuie lămurit în prezenta cauză este cel al dispoziţiilor legale aplicabile, raportat la data radierii notării încriminate din cartea funciară (07.01.2008) şi existenţa unei prevederi speciale privitoare la recuperarea prejudiciului cauzat prin ţinerea defectuoasă a cărţilor funciare.

Având în vedere că atât în reglementarea Decretului - Lege nr. 115/1938, cât şi a actualului C. civ. există dispoziţii speciale privitoare la recuperarea prejudiciului cauzat prin ţinerea defectuoasă a cărţilor funciare în cauză sunt aplicabile aceste dispoziţii speciale potrivit principiului - cauzele speciale derogă de la cele generale - şi nu sunt aplicabile dispoziţiile C. civ., respectiv ale art. 1000 alin. (3), situaţie în care acţiunea apare ca inadmisibilă în baza temeiului juridic invocat de reclamant.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a O.C.P.I. Bistriţa-Năsăud în situaţia existenţei unei reglementări speciale cu privire la recuperarea prejudiciului cauzat prin ţinerea defectuoasă a cărţilor funciare atât în vechea reglementare a Decretului - Lege nr. 115/1938 cât şi a art. 915 din Noul C. civ. se pune problema aplicării în timp a legii civile, respectiv care reglementare se aplică în cauza de faţă, având în vedere că radierea notării din cartea funciară încriminată a avut loc la 07.01.2008.

Răspunderea pentru ţinerea defectuoasă a cărţii funciare este o veritabilă răspundere civilă delictuală având caracter solidar, cel prejudiciat fiind îndreptăţit să acţioneze, conform opţiunii sale, împotriva oficiului competent sau a funcţionarului răspunzător de producerea prejudiciului - a fost introdusă, cu titlu de noutate, prin art. 915 al Noului C. civ.

Însă, potrivit prevederilor art. 76 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind C. civ. "Dispoziţiile art. 876-915 din C. civ. privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate, sau după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ.", iar art. 77 prevede faptul că "înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a C. civ. vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte, ori, după caz, la data săvârşirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a C. civ."

Astfel, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938, pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare (abrogat de Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.), act normativ în vigoare la data efectuării operaţiunilor de carte funciară:

"cel păgubit, prin orice vină săvârşită în ţinerea cărţii funciare, va putea cere despăgubire Statului dacă paguba n-a putut fi înlăturată în tot sau în parte prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Acţiunea în despăgubire împotriva Statului se va prescrie prin şase luni, socotite din ziua în care cel păgubit a cunoscut faptul păgubitor şi în orice caz prin patru ani de la data când instanţa de carte funciară a dat încheierea prin care s-a pricinuit paguba".

Întrucât legea stabileşte calitatea procesuală pasivă în formularea acestor acţiuni, iar aceasta nu revine Oficiilor de cadastru şi Publicitate Imobiliară, ci Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicită a se acţiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel Cluj prin Decizia nr. 1461/A/2015 pronunţată în Dosarul nr. x/117/2014, depusă la dosar la termenul anterior de judecată.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, sunt aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Decretul-lege nr. 115/1938 .Se prevede un termen de 6 luni de la data la care cel păgubit a aflat de faptul păgubitor, şi în orice caz 4 ani de la data încheierii. Se poate susţine că cel păgubit are cunoştinţă de faptul păgubitor din ziua în care i se comunică încheierea. Termenul precizat " în orice caz " la 4 ani, poate fi considerat că se aplică în cazul în care încheierea nu se comunică.

Aplicând această prezumţie a cunoaşterii încheierii păgubitoare, termenul de 6 luni a rămas în vigoare şi după punerea în aplicarea Decretului nr. 167/1958, dar termenul de 4 ani a fost redus la 3 ani prin dispoziţiile art. 26 din acelaşi decret.

Având în vedere că reclamantul a fost parte în Dosarele Judecătoriei Bistriţa nr. x/190/2007 şi nr. x/190/2007, privitoare la acelaşi teren, iar sentinţele nr. 2683/2009, respectiv nr. 5115/2008 au fost pronunţate în contradictoriu cu acesta este evident că depunerea acţiunii la 14 februarie 2013 este înafara termenului legal.

Faţă de cele mai sus arătate, excepţiile invocate (dacă se impune analizarea tuturor) sunt întemeiate şi a solicitat admiterea apelului şi menţinerea soluţiei de respingere a acţiunii în baza considerentelor de admitere a excepţiilor invocate.

Reclamanţii A. şi B. au declarat, de asemenea, apel împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care o consideră nelegală şi netemeinică.

Au arătat reclamanţii că se afirmă că prin sentinţa civilă nr. 5133/2011 şi Decizia nr. 89/A/2011 pronunţată în apelul din Dosar nr. x/190/2010 s-a reţinut reaua lor credinţă în achiziţionarea imobilului teren, însă, instanţa s-a raportat doar la hotărârea primei instanţe. În dosarul menţionat există exercitate căi ordinare de atac, anume recurs, astfel încât nu există vreo statuare cu putere de lucru judecat în privinţa acestui aspect, a bunei sau relei credinţe.

Prin urmare, instanţa poate reţine doar ce s-a statuat în această ultimă etapă procedurală şi nicidecum lua în considerare reţinerile instanţei de fond. Instanţa de fond a statuat reaua-credinţă a apelanţilor, însă prin hotărârea ulterioară, mai exact prin Decizia nr. 445/R/2012 din Dorul. nr. x/190/2010, nu se mai susţine existenţa relei-credinţe în contractare.

Nu doar că s-a notat în CF nr. x Bistriţa procesul dos. sub B27, dar s-a şi radiat notarea la momentul încheierii contractului de către apelanţi. Singura notare care apărea în CF nr. x era referitoare la alt proces (Dosar nr. x/190/2008 Judecătoria Bistriţa), intentat de către C. împotriva lui L., proces despre care pe care cei doi apelanţi arată că au avut cunoştinţă şi pe care şi l-au asumat.

În mod evident notarea acestui proces (Dosar nr. x/190/2007) şi în CF nr. x Bistriţa ar fi atras consecinţele evidente: apelanţii nu ar mai fi contractat în atare condiţii. Instanţa, în acelaşi Dosar nr. x/190/2010, de asemenea, a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, acţiunea în rectificare fiind admisibilă împotriva actualilor apelanţi chiar fiind de bună credinţă întrucât au contractat în perioada cât publicitatea cărţii funciare era suspendată.

Aşadar, instanţa analizând buna-credinţă a apelanţilor nu mai conchide în a promova reaua-credinţă şi ignoranţa, ci doar se rezumă să concluzioneze că acţiunea ulterioară în rectificare putea fi îndreptată şi împotriva unor subdobânditori de bună-credinţă.

Arată apelanţii că se afirmă că, prin consultarea colii de carte funciară şi compararea sentinţelor dosarelor menţionate în CF nr. x Bistriţa, ar fi constatat că radierea este greşită, însă, apreciază aceste acţiuni ca excedând limitele unor bune diligenţe.

Astfel, anterior momentului contractării s-a deplasat la teren şi au constatat folosinţa faptică a terenului în persoanei numitei C., aceasta plus verificările pe care le-au efectuat la CF nr. x Bistriţa au condus spre concluzia logică: terenul era liber de sarcini iar vânzătorul era proprietarul terenului.

Un aspect esenţial pe care instanţa de fond ar fi trebuit să-l verifice în cercetarea bunei credinţe a apelanţilor îl reprezintă faptul că în anul 2008, pârâta C. era unica proprietară în CF, dreptul său de proprietate fiind dovedit cu o sentinţă definitivă şi irevocabilă, fiind opozabil tuturor prin înscrierea în C.F. a dreptului său de proprietate. (Calitatea de proprietar a numitei C. a fost confirmată încă o dată şi prin certificatul de atestare fiscală nr. x din 25.07.2008)

În acest context, este de remarcat că la data achiziţionării de către apelant a terenului în suprafaţă de 2.200 mp, proprietară tabulară era pârâta C. care exercită în mod public acest drept, nefiind notată în CF nicio acţiune sau cerere a reclamantelor din care să reiasă că acest drept ar fi contestat.

Cu toate acestea, instanţa de fond în Dosarul nr. x/190/2010, a apreciat ca sentinţa definitivă şi irevocabilă a pârâtei C. şi-a pierdut valabilitatea şi suportul probator.

Aceste susţineri contravin tuturor regulilor de drept în materie civilă. Sentinţa civilă căreia prima instanţă nu-i atribuie nici un fel de valabilitate juridică se bucură de aceeaşi forţă juridică specifică tuturor hotărârilor judecătoreşti, fiind opozabilă erga omnes, inclusiv instanţei de judecată.

Împrejurarea că în C.F. nr. x Bistriţa a fost notat un proces, care a fost radiat cu jumătate de an anterior încheierii de către apelanţi a contractului autentic de vânzare cumpărare nu denota reaua lor credinţă, ci mai degrabă confirmă faptul că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare aceştia, încrezându-ne în cuprinsul cărţii funciare au plătit un preţ extrem de mare, convinşi fiind că terenul în litigiu aparţine singurei proprietare, numitei C. şi că, cu privire la acesta nu există niciun fel de probleme juridice.

Ar fi eronat a se crede că apelanţii ar fi contractat un credit bancar exact pentru a cumpăra acest teren şi ar fi achiziţionat terenul cu suma de 120.000 euro dacă nu erau convinşi că problema juridică a terenului a fost tranşată.

Din moment ce rezultatul acestor verificări nu au fost de natură a le crea suspiciuni în legătură cu situaţia juridică a terenului puteau proceda mai departe la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

Apelanţii arată că nu se poate reţine în sarcina lor nedepunerea unor minime diligenţele pentru verificarea acestor notări, la fel ca şi cum nu se poate imputa că nu au efectuat verificări cu privire la numere de dosare care să corespunde cu sentinţele din acele dosare - acest lucru excede unei bune diligenţe. Logic şi firesc era ca pe lângă verificarea persoanei care avea proprietatea faptică a imobilului, să solicite extras de carte funciară, ceea ce au şi făcut, iar dacă imobilul apărea ca fiind fără sarcini - de bună credinţă fiind, neavând alte bănuieli şi având încredere că acest extras reflecta realitatea - să procedeze la cumpărarea terenului.

Rezultă că, la data achiziţionării imobilului pârâţii A. şi B. au depus toate diligentele încrezându-se atât în cuprinsul CF-ului cât şi în titlul de proprietate al vânzătoarei, consfinţit printr-o sentinţă definitivă şi irevocabilă. Nicio altă persoană nu avea notată vreo acţiune în C.F., notare care să conducă la concluzia că vânzătoarea C. nu ar fi proprietara terenului.

Astfel că, principiul ocrotirii cumpărătorului de bună credinţă consfinţit şi prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005 are incidenţă în prezenta cauză.

Este real că prin cartea funciara se furnizează date privitoare la anumite litigii, aşa cum este cazul şi a cărţii funciare nr. x, însă litigiul notat în cartea funciară privea un alt proces, şi nu cel radiat de către pârâtă". Cartea funciară nr. x Bistriţa - CF consultat de către apelanţi, pentru că în acest CF era trecut imobilul obiect al contractului - nu a furnizat indicii cu privire la litigiul din Dosarul nr. x/190/2007. Despre litigiul notat în CF ( Dosar nr. x/190/2008) apelanţii au avut cunoştinţă atât de la C. cât şi din cuprinsul cărţii funciare, însă în aceeaşi dată, respectiv anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare de către ei s-a încheiat şi actul de revocare a contractului de schimb autentificat sub nr. x/2008. Într-adevăr, s-ar fi putut reţine acest lucru, însă doar în ipoteza în care în CF nr. x ar fi fost notat un proces radiat, însă singura notare de la acel moment era a altui proces, din Dosarul nr. x/190/2008, despre care au ştiut şi au contractat având cunoştinţa acestei notări. Or, nu se poate susţine cu temei că apelanţi nu au făcut diligenţe pentru a cunoaşte situaţia de carte funciară a imobilului şi situaţia notărilor din c.f. devreme ce aşa cum s-a arătat, în CF nu existau alte notări decât cele la care s-au referit. Ba mai mult, notarea litigiului (Dosar nr. x/190/2007) la care se făcea referire şi care a fost radiat din culpa pârâtei nu a fost avut în vedere nici la încheierea contratului de schimb între C. şi L. din data de 11 aprilie 2008, ceea ce le-a întărit convingerea că nu există alte litigii pe rol cu privire la acest imobil, situaţia acestuia fiind practic verificată inclusiv în acea ocazie. Niciodată în C.F. nu a fost notat Dosarul nr. x/190/2007, astfel încât orice alte verificări decât cele pe care le-au făcut deja, ar părea peste diligenţele minime pe care ar trebui le facă un cumpărător.

În aceste condiţii, raportul de cauzalitate dintre fapta funcţionarului de carte funciară de a radia notarea de sub B2 şi prejudiciul suferit de către apelanţi prin pierderea preţului contractului de vânzare-cumpărare din 24.07.2008 apare a fi susţinut de întreaga stare de fapt, dar şi de înscrisurile din cartea funciară.

Apelanţii A. şi B. au depus întâmpinare la dosarul cauzei prin care s-a solicitat respingerea apelului formulat în cauză de pârât.

Au arătat că instanţa de fond a dat o dezlegare corectă excepţiilor invocate de către pârâtul apelant, soluţie care solicită a fi menţinută, criticile aduse de către apelant nu sunt de natură a duce la o altă modalitate de soluţionare a excepţiilor invocate.

Apelanta Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud a depus întâmpinare la dosarul cauzei, prin care a solicitat a se constata nemotivarea apelului în drept şi decăderea apelantului din acest drept, iar pe fond respingerea apelului formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei Tribunalului Bistriţa-Năsăud nr. 616/F/2016 ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca legală şi temeinică, fără cheltuieli de judecată, pe care le va solicita pe cale separată.

Apelanta Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud a depus răspuns la întâmpinarea intimaţilor reclamanţi prin care solicită respingerea acestora, cu consecinţa admiterii apelului formulat de către aceasta.

Prin Decizia nr. 233/A/2017 din 13 aprilie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii A. şi B., precum şi de pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud împotriva sentinţei civile nr. 616/F din 21 decembrie 2016 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în Dosar nr. x/190/2013.

Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Prin acţiunea civilă de drept comun înregistrată în data de 14 februarie 2013, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată, în calitate de pârât, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud, pe temeiul răspunderii civile delictuale, reglementată prin art. 1000 alin. (3) din C. civ., solicitând obligarea pârâtului la repararea prejudiciului suferit urmare a faptei culpabile a prepusului său.

În motivele cererii de chemare în judecată, reclamanţii au susţinut, în esenţă, faptul că un angajat al pârâtului a procedat în mod greşit la radierea notării unei acţiuni în cartea funciară astfel încât, încrezându-se în realitatea informaţiilor transmise de cartea funciară, reclamanţii au încheiat un contract de vânzare-cumpărare care, ulterior, a fost desfiinţat, pierzând astfel proprietatea imobilului teren care a făcut obiectul vânzării. Mai mult, urmare a decesului intervenit al vânzătoarei, moştenitorii acesteia se află în imposibilitatea de a restitui preţul plătit.

Sub aspectul împrejurărilor de fapt esenţiale în prezentul proces, Curtea constată că ele au fost temeinic stabilite prin hotărârea de primă instanţă, starea de fapt nefiind contestată, în apel.

Astfel, în data de 24 iulie 2008, reclamanţii A. şi B. au încheiat cu numita C. contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x de Biroul Notarilor Publici Asociaţi D. şi E., având ca obiect imobilul teren situat în Bistriţa, evidenţiat în CF (provenită din conversia pe hârtie a CF Bistriţa cu nr. top x) .

Iniţial, imobilul a fost înscris în CF Bistriţa, iar conform menţiunilor de sub B27 din această coală funciară, în baza încheierii CF din 15 octombrie 2007, a fost notat procesul cu privire la imobilul de sub A+17, din Dosarul civil nr. x/190/2017 din 23 octombrie 2007, al Judecătoriei Bistriţa.

În data de 7 ianuarie 2008, un funcţionar al Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud a procedat la radierea menţiunii ce viza notarea procesului obiect al Dosarului nr. x/190/2007 invocând încheierea CF nr. x/2008 şi sentinţa civilă nr. 323/2006 pronunţată în Dosar nr. x/2005.

Radierea efectuată de angajatul pârâtului, cea care, în opinia reclamanţilor constituie cauza prejudiciului material pe care îl suportă în prezent, a avut loc, aşadar, în data de 7 ianuarie 2008, anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. Actul normativ a fost adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată cu modificări în 15 iulie 2011 în Monitorul Oficial Partea I nr. 505-2011. C. civ. a intrat în vigoare prin adoptarea Legii de punere în aplicare nr. 71/2011, act normativ care cuprinde şi unele măsuri tranzitorii.

Dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938 au fost abrogate expres prin Noul C. civ., însă, potrivit prevederilor art. 76 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind C. civ., dispoziţiile art. 876-915 din C. civ. privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate, sau după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ., iar art. 77 prevede faptul că înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a C. civ. vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte, ori, după caz, la data săvârşirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a C. civ.

În raport cu art. 72 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938 îşi încetează aplicabilitatea la data finalizării lucrărilor de cadastru general şi a registrelor de publicitate imobiliară pe întregul teritoriul al unei unităţi administrativ-teritoriale.

Întrucât nu a fost dovedit faptul că pe raza municipiului Bistriţa s-au finalizat lucrările de cadastru, în sens contrar existând adresa nr. x/2016 emisă de pârât în prezentul proces, Decretul-lege nr. 115/1938 nu ar putea fi considerat abrogat prin Legea nr. 7/1996.

Din această perspectivă, a conflictului de legi în timp, în mod corect prima instanţă a stabilit că operaţiunea de radiere efectuată de angajatul pârâtului intră sub incidenţa dispoziţiilor Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare.

În raport cu dispoziţiile art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938, cel păgubit prin orice vină săvârşită în ţinerea cărţii funciare va putea cere despăgubire Statului, dacă paguba nu a putut fi înlăturată, în tot sau în parte, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Acţiunea în despăgubire împotriva Statului se va prescrie prin 6 luni, socotite din ziua în care cel păgubit a cunoscut faptul păgubitor şi în orice caz prin 4 ani de la data când instanţa de carte funciară a dat încheierea prin care s-a pricinuit paguba.

Prescripţia va fi suspendată prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

De acest text normativ s-a prevalat pârâtul în prezentul proces, invocând, în apărare, inadmisibilitatea acţiunii de drept comun în repararea prejudiciului, exercitată de reclamanţi, lipsa calităţii sale procesuale pasive precum şi prescripţia dreptului material al acţiunii.

Aceste excepţii au fost invocate în primă instanţă, fiind reiterate prin motivele de apel, iar rezolvarea pe care tribunalul a dat-o excepţiilor, în ordinea lor firească este în aprecierea Curţii corectă.

Realizând o temeinică analiză a contextului istoric în care a fost adoptat art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938, prima instanţă concluzionează în sensul că aceste dispoziţii au fost adoptate într-o perioadă în care activitatea de publicitate imobiliară revenea judecătorului de carte funciară, respectiv notarului de stat, care nu aveau încheiate contracte de muncă cu angajatorul, răspunderea delictuală a acestora fiind una subsidiară şi specială. În aceste condiţii, subliniază prima instanţă, pornind de la considerentul că activitatea judiciară se desfăşura ca un serviciu public asigurat de stat, răspunderea patrimonială pentru activitatea judecătorului de carte funciară revenea Statului, care putea fi chemat în judecată de cel păgubit, prin orice vină săvârşită în ţinerea cărţii funciare.

Este relevant faptul că, odată cu punerea în aplicare a Hotărârii de Guvern nr. 1210/2004, publicitatea imobiliară a fost preluată de la Ministerul Justiţiei de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, instituţie publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Astfel fiind, dacă activitatea judecătorului de carte funciară s-a desfăşurat anterior în baza Legii nr. 92/1992, a Legii nr. 7/1996, a Ordinului nr. 2371/C/1997, a Ordinului nr. 627/2004 şi a Ordinului nr. 633/2006, începând cu anul 2004, odată cu aplicarea H.G. nr. 1210/2004 activitatea de publicitate imobiliară a intrat sub incidenţa acestui act normativ, fiind desfăşurată de funcţionari ai Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, respectiv registratorii de carte funciară.

Operaţiunea de radiere efectuată de pârât în data de 7 ianuarie 2008 este, aşadar, cu certitudine ulterioară preluării activităţii de publicitate imobiliară de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, instituţie publică distinctă de instanţa de judecată şi care nu mai implică, sub nicio formă, intervenţia unui judecător de carte funciară, pentru activitate căruia Statul să îşi asume răspunderea în raport cu cel vătămat.

Rezultă astfel, cu puterea evidenţei, că raţiunile pentru care a fost adoptat art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938 au dispărut în timp, din momentul în care activitatea de publicitate imobiliară a fost preluată de o instituţie publică distinctă, aflată în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar nu a Ministerului Justiţiei. Prin urmare, această dispoziţie legală a rămas fără obiect şi nu se va mai aplica, fiind căzută în desuetitudine.

Indiscutabil, dispoziţia analizată nu a fost abrogată, însă, atât doctrina cât şi jurisprudenţa au acceptat, cu caracter unitar, de-a lungul timpului, că legea poate ieşi din vigoare nu doar prin abrogare, ajungere la termen sau anulare ci şi prin căderea ei în desuetitudine, atunci când relaţiile sociale ce cad sub incidenţa acesteia au încetat să mai existe sau în cazul naşterii unor cutume contra lege, având ca efect încetarea aplicării dispoziţiilor legale înseşi.

De altfel, desuetitudinea este recunoscută şi de legiuitor, art. 17 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată stipulând:

"În vederea asumării legislaţiei active în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispoziţiilor legale căzute în desuetitudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea preconizată".

Aceste norme de tehnică legislativă au fost respectate de legiuitor care, odată cu elaborarea Noului C. civ., nu a preluat dispoziţiile art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938 în sensul posibilităţii de a pretinde despăgubire Statului, prin orice culpă săvârşită în ţinerea cărţii funciare. Dimpotrivă, prin art. 915 se stipulează:

"Cel prejudiciat printr-o faptă săvârşită, chiar din culpă, în păstrarea şi administrarea cărţii funciare va putea cere obligarea, în solidar, la plata de despăgubiri a oficiului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară de la locul situării imobilului şi a persoanei răspunzătoare de prejudiciul astfel cauzat, dacă prejudiciul nu a putut fi înlăturat în tot sau în parte, prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac prevăzute de lege."

Aşa fiind, Curtea a considerat că desuetitudinea constatată în privinţa dispoziţiilor art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938 conferă legitimare procesuală pasivă în prezenta acţiune de drept comun în răspundere civilă delictuală Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, iar nu Statului Român.

Acţiunea este una admisibilă, iar termenele speciale de prescripţie reglementate prin acelaşi art. 41, anterior evocat, nu se aplică.

Operant este termenul general de prescripţie, calculat de la data la care reclamanţii au pierdut irevocabil dreptul de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2008, respectiv data de 2 februarie 2012, când hotărârea de desfiinţare a acestui contract a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 445/R/2012 a Curţii de Apel Cluj pronunţată în Dosar nr. x/190/2010.

Momentul iniţial al termenului de prescripţie extinctivă este situat cronologic ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ., astfel că operează termenul general de prescripţie reglementat prin art. 2517 din Noul C. civ.

Cât priveşte fondul dreptului litigios, prima instanţă a realizat o temeinică analiză răspunderii civile delictuale, în raport cu dispoziţiile art. 998, art. 999, 1000 alin. (3), (11)69 şi 1199 din C. civ. de la 1864, incidente, aşa cum a fost arătat mai sus, întrucât radierea de carte funciară a operat în data de 7 ianuarie 2008.

În acest context, tribunalul a stabilit în mod corect faptul că operaţiunea de radiere a fost efectuată de un angajat al pârâtului, în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi în limitele scopului în vederea căreia i-au fost conferite aceste atribuţii, verificându-se, aşadar, condiţia existenţei raportului de prepuşenie, precum şi comiterea faptei de prepus în funcţiile încredinţate de comitent, în sensul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) din C. civ.

Totodată, tribunalul a stabilit că se verifică şi condiţia existenţei faptei ilicite, în forma neglijenţei sau imprudenţei funcţionarului însărcinat cu efectuarea operaţiunii de radiere şi,mai mult decât atât, există în mod cert un prejudiciu nereparat, prin constatarea nulităţii contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. x din 24 iulie 2008 reclamanţii pierzând dreptul de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul acestui contract şi pentru care au plătit vânzătoarei un preţ de 120.000 euro, nerecuperat, până în prezent.

Curtea a susţinut în integralitatea lor toate aceste considerente ale primei instanţe referitoare la îndeplinirea condiţiilor evocate ale răspunderii civile delictuale.

În opinia primei instanţe, nu poate fi antrenată această răspundere întrucât una dintre condiţiile cerute de lege a fi îndeplinită imperativ şi cumulativ nu se verifică, fiind vorba despre existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

În esenţă, prima instanţă susţine că fapta funcţionarului de carte funciară de a radia notarea de sub B27 nu este cea care, în mod direct, a cauzat prejudiciul suferit de reclamanţi prin pierderea preţului, atâta timp cât, existând în cartea funciară notat un proces, chiar dacă notarea a fost ulterior greşit radiată, cumpărătorii aveau obligaţia de a depune diligenţe pentru cunoaşterea hotărârii pronunţate în acel dosar şi a stării de fapt concrete a imobilului cumpărat.

Din această perspectivă, a verificării condiţiei existenţei unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, condiţie ce se pretinde a fi îndeplinită cumulativ cu toate celelalte reglementate prin art. 998 şi 999 din C. civ., sunt relevante cele statuate cu putere de lucru judecat în Dosarul nr. x/190/2010, în care a fost pronunţată cu caracter irevocabil desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 24 iulie 2008 între pârâta C. şi pârâtul A., având ca obiect imobilul teren în suprafaţă de 2200 mp identificat în CF Bistriţa cu nr. top x.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 5133 din 27 mai 2011, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosar nr. x/190/2010, consecutiv admiterii acţiunii civile exercitată de reclamantele F., G., H. şi I. în contradictoriu cu pârâţii J., C., A., B., K. şi M. S.A. s-a dispus desfiinţarea contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat în data de 14 martie 2007 între pârâtele J. şi C. precum şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 24 iulie 2008 între pârâta C. şi pârâtul A. cu consecinţa rectificării înscrierilor în CF nr. x Bistriţa şi CF Bistriţa în sensul revenirii la situaţia tabulară anterioară încheierii acestor contracte.

În esenţă, motivul determinant al desfiinţării celor două acte juridice l-a reprezentat faptul că prin sentinţa civilă nr. 5115 din 24 decembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosar nr. x/190/2007, rămasă definitivă şi irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x din data de 21 decembrie 2000 având ca obiect terenul în suprafaţă de 2200 mp identificat mai sus.

Or, din momentul constatării nulităţii absolute a acestui contract, în virtutea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis se impune şi desfiinţarea actelor juridice subsecvente, a celor încheiate ulterior, respectiv contractul de cesiune de drepturi litigioase şi contractul de vânzare-cumpărare din data de 24 iulie 2008.

Această instanţă a înlăturat susţinerile formulate în apărare de pârâtul A., în sensul că a existat o eroare comună şi invincibilă la momentul vânzării, legată de calitatea de proprietar al vânzătoarei, instanţa subliniind că pârâtul nu a fost de bună credinţă la momentul încheierii actului juridic subsecvent, respectiv contractul de vânzare cumpărare din data de 24 iulie 2008.

Astfel, la data încheierii actului juridic evocat mai sus, în CF nr. x Bistriţa, sub B 27, prin Încheierea cu nr. x din 15 octombrie 2007, a fost notat procesul reclamantelor contra lui J. şi C. cu privire la terenul în litigiu obiect al Dosarului nr. x/190/2007, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 5115/2008 a Judecătoriei Bistriţa. În aceste condiţii, pârâtul putea să afle,cu diligenţe minime, verificând CF Bistriţa, existenţa litigiului pe rol între J. şi C.

Mai mult decât atât, pârâtul nu s-a deplasat la terenul în litigiu, pentru a afla date concrete referitoare la acesta, o simplă deplasare făcând posibilă constatarea situaţiei reale, aceea că terenul este folosit şi stăpânit de o altă persoană decât vânzătoarea C., de numita K. Acest fapt a fost cu prisosinţă dovedit în Dosarul nr. x/90/2007, în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 42 din 20 mai 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, proces în care cumpărătorul A. a avut calitatea de parte, astfel că hotărârea judecătorească pronunţată îi este opozabilă.

În al doilea rând, a constatat prima instanţă, în Dosarul civil nr. x/190/2007, că eroarea de care se prevalează pârâţii nu este una comună şi invincibilă, întrucât vecinii imobilului ce au făcut obiectul vânzării cunoşteau situaţia reală a acestuia, fiind audiaţi, de altfel, în calitate de martori în Dosar nr. x/190/2007, iar o simplă deplasare a cumpărătorilor la teren le-ar fi permis stabilirea situaţiei exacte a bunului cumpărat.

Totodată, prima instanţă invocă ca argument suplimentar că şi pentru ipoteza în care s-ar considera că pârâtul A. ar fi fost de bună credinţă la momentul încheierii actului juridic în litigiu, potrivit dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului, acţiunea în rectificare de carte funciară poate fi îndreptată şi împotriva terţelor persoane care au dobândit cu bună credinţă bunul imobil prin act juridic cu titlu oneros, în interiorul termenului de 3 ani, de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit, în speţă, J., a dreptului a cărui rectificare se cere. Terţul care cumpără înăuntrul acestui termen de 3 ani ştie că o face asumându-şi un risc, acela al admiterii unei acţiuni în rectificare de carte funciară, cu consecinţa radierii dreptului său de proprietar.

În speţă, este dovedit faptul că dobânditorul nemijlocit al bunului, J., a înregistrat cererea de înscriere a dreptului de proprietate a cărui rectificare s-a cerut în data de 7 ianuarie 2008, iar pârâtul A. a cumpărat în data de 24 aprilie 2008, aşadar în interiorul termenului de 3 ani în care legea admite suspendarea principiului publicităţii imobiliare.

Această hotărâre judecătorească, sentinţa civilă nr. 5133 din 27 mai 2011 a Judecătoriei Bistriţa a rămas definitivă, sub aspectul dispoziţiilor analizate în prezentul proces, prin Decizia civilă nr. 89/A/10 noiembrie 2011 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, care a respins ca nefondat apelul pârâţilor A. şi B. şi irevocabilă în data de 2 februarie 2012, când a fost pronunţată Decizia civilă nr. 445/R din 2 februarie 2012 a Curţii de Apel Cluj, prin care a fost respins ca nefondat recursul pârâtei J. precum şi recursul pârâţilor A. şi B.

În consecinţă, tot ceea ce prima instanţă a dispus, în sensul evocat mai sus precum şi considerentele care susţin în mod fundamental aceste dispoziţii, fiind confirmate de către instanţele de control judiciar, au dobândit autoritate de lucru judecat, iar aceste statuări pot fi invocate în prezentul proces, prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Contrar celor afirmate de apelanţi, considerentele care susţin soluţia primei instanţe, confirmate de către instanţele de control judiciar prin respingerea căii de atac, dobândesc autoritate de lucru judecat, nefiind necesară reluarea lor în cuprinsul hotărârii instanţei de control judiciar, care poate aduce argumente suplimentare în susţinerea aceleiaşi soluţii, răspunzând, în principal, motivelor dezvoltate prin declaraţia de apel şi/sau recurs.

În esenţă, însăşi instanţa de recurs, prin Decizia civilă nr. 445/2010, anterior menţionată, statuează atât în privinţa relei credinţe dovedite a pârâţilor cumpărători, cât mai cu seamă asupra valabilităţii şi importanţei argumentului invocat de prima instanţă, acela referitor la suspendarea publicităţii cărţii funciare.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia pronunţată în soluţionarea recursului, irevocabilă, subliniază faptul că, în ceea ce priveşte buna credinţă a pârâţilor, reclamantele au notat procesul în cartea funciară a imobilului, respectiv cartea funciară nr. 1829 Bistriţa sub B 27 la data când pârâţii recurenţi au contractat. Este adevărat că s-a omis înscrierea acestei notări şi în cartea funciară 17368 Bistriţa, odată cu transcrierea imobilului şi întabularea dreptului de proprietate a pârâtei J., însă, această împrejurare nu împiedică producerea efectelor notării faţă de subdobânditorii ulteriori.

Oricum, subliniază instanţa de recurs, sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, acţiunea în rectificare fiind admisibilă împotriva pârâţilor recurenţi chiar dacă aceştia ar fi de bună credinţă, întrucât au contractat în perioada în care publicitatea cărţii funciare era suspendată.

Revenind la condiţia existenţei raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, se constată, asemenea primei instanţe, că această condiţie nu se verifică în prezentul proces.

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu, ci este necesar ca între acestea să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă şi nu o alta a provocat acel prejudiciu. De altfel, s-a subliniat în doctrină, necesitatea existenţei raportului de cauzalitate este implicată prin însăşi definiţia dată faptei ilicite, ca element al răspunderii civile, de îndată ce însuşi caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că prin ea înseşi a fost încălcată norma dreptului obiectiv şi a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al altei persoane.

De existenţa raportului de cauzalitate depinde nu doar existenţa răspunderii civile dar şi întinderea reparaţiei prejudiciului, întrucât despăgubirea nu poate fi datorată decât pentru daunele directe, cele care pot fi constatate ca fiind neîndoielnic o urmare a faptei ilicite.

În prezentul proces, reclamanţii suportă un prejudiciu cert şi nereparat, urmare a desfiinţării actului juridic de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Motivul esenţial determinant al desfiinţării acestui act juridic îl reprezintă aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitus jus accipientis, în condiţiile în care nu a fost dovedit în cadrul procesului soluţionat irevocabil anterior că pârâţii cumpărători s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă de natură să îi protejeze de efectele desfiinţării actului principal. Dimpotrivă, instanţele au statuat că prezumţia bunei credinţe a cumpărătorilor a fost răsturnată în proces şi, mai mult decât atât, esenţial rămâne faptul că ei au contractat în intervalul termenului de 3 ani în care publicitatea cărţii funciare era suspendată, asumându-şi riscul unei rectificări de carte funciară, cu consecinţa radierii dreptului lor, chiar de bună credinţă fiind la momentul încheierii unui act juridic cu titlu oneros.

Prin urmare, este dovedită neglijenţa prepusului pârâtei care, în efectuarea unor operaţiuni de carte funciară a procedat, în CF Bistriţa, la radierea notării acţiunii având ca obiect desfiinţarea actelor juridice subsecvente unui contract nul, încheiat în anul 2000 însă, acest fapt juridic în mod evident nu reprezintă cauza determinantă a prejudiciului pe care reclamanţii îl suportă în prezent, aşa cum a fost argumentat mai sus.

Curtea a considerat că este exclusă în speţă posibilitatea constatării unui raport direct de cauzalitate între fapta funcţionarului de carte funciară şi prejudiciul suferit de reclamanţi, întrucât în considerarea celor statuate irevocabil de către instanţele judecătoreşti în Dosarul civil nr. x/190/2010 al Judecătoriei Bistriţa, chiar dacă funcţionarul de carte funciară nu ar fi greşit şi nu ar fi procedat la radierea notării procesului, tot ar fi fost pronunţată soluţia de desfiinţare a contractului de vânzare cumpărare din anul 2008, întrucât el a fost încheiat în perioada cât publicitatea cărţii funciare era suspendată şi sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Pentru toate cele ce preced, Curtea a respins cele două apeluri ca fiind nefondate şi a păstrat în tot hotărârea primei instanţe întrucât ea poartă atributele legalităţii şi temeiniciei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii B. şi A.

În dezvoltarea primului motiv de recurs s-a invocat că instanţa de apel a fost sesizată încă de la primul termen de judecată despre existenţa unui incident procedural, respectiv incompatibilitatea a doi membrii ai completului de judecată şi nu s-a pronunţat.

Au arătat recurenţii-reclamanţi că prin Decizia nr. 54/RC/2012 s-a analizat legalitatea Deciziei nr. 445/R/2012 iar prin sentinţa pronunţată în soluţionarea contestaţiei în anulare, cei doi membrii ai completului de soluţionare a cauzei s-au pronunţat şi pe aspecte care ţin de buna-credinţă astfel că, în cauză se impunea a se formula cereri de abţinere.

Prin al doilea motiv de recurs s-a invocat că instanţa a preluat motivarea instanţei de fond şi a reţinut greşit că, indiferent de fapta funcţionarului public tot s-ar fi desfiinţat actul subsecvent cu recurenţii, ca efect al nulităţii absolute a antecontractului din anul 2000.

Funcţionarul public al O., C. pen. I. avea, potrivit fişei postului, atribuţii de verificare a registrelor de publicitate cu privire la titularul dreptului de proprietate iar în cauză s-a făcut dovada că acesta dintr-o gravă eroare a radiat notarea.

Este greşită reţinerea potrivit căreia nu există legătură de cauzalitate între fapta angajatului O.C.P.I. şi prejudiciu.

La baza producerii prejudiciului nu a stat asumarea faptului de a contracta în perioada de suspendare a publicităţii cărţii funciare, ci eronata radiere a înscrierii notării.

Chiar dacă s-ar admite că şi-au asumat consecinţele date de incidenţa art. 36, la producerea prejudiciului a contribuit şi greşeala funcţionarului public astfel că nu se exclude existenţa totală a unei legături de cauzalitate.

Conform teoriei echivalenţei condiţiilor sunt şterse diferenţele între condiţie şi cauză, considerându-se că orice întâmplare are aceeaşi importanţă finalistă în producerea unui eveniment.

Astfel, toate întâmplările petrecute au aceeaşi valoare: fie descriu împreună cauza, fie nu au nicio înrâurire asupra producerii unui fenomen sau eveniment. Toate faptele vinovate ale responsabilului formează, împreună şi nedisociat, cauza daunei. Echivalenţa condiţiilor este modalitatea prin care fapta se impută persoanei care are legătură cu paguba, iar această legătură este dedusă din vinovăţia făptaşului.

Dacă un eveniment din lanţul de împrejurări sau de condiţii - care preced dauna - este considerat potrivit să o producă, atunci acest eveniment este extras din înlănţuirea de fapt şi va fi prezentat drept cauză a daunei.

Potrivit teoriei echivalenţei condiţiilor, sau teoria condiţiei sine qua non, cea mai răspândită teorie şi acceptată în doctrină şi practica penală, se presupune a fi cauză a unui efect orice condiţie necesară fără de care nu s-ar fi produs acel efect Demonstraţia faptului că o condiţie a fost sau nu cauzală se face prin metoda eliminări şi dacă se observă că fără o anumită condiţie rezultatul nu s-ar fi produs, i se atribuie valoare de condiţie. În urma acestei verificări condiţiile devin echivalente, univoce şi necesare, având un caracter indispensabil în conduita umană.

Rezultă, aşadar, că indiferent de interpretare, fapta funcţionarului public a fost de natură şi a contribuit la convingerea recurenţilor-reclamanţi de a încheia contractul de vânzare cumpărare din 24 iulie 2008. Fiindcă, dacă nu ar fi existat condiţia greşelii registratorului, aceştia ar fi aflat despre existenţa în continuare a notării procesului şi în mod cert, nu ar fi fost contractat evitând astfel producerea prejudiciului constatat.

Anterior momentului contractării au depus bune diligenţe şi s-au deplasat la teren şi au constatat folosinţa faptică a terenului în persoana numitei C., aceasta plus verificările pe care le-au efectuat la CF nr. Bistriţa au condus spre concluzia logică: terenul era liber, de sarcini iar vânzătorul era proprietarul terenului.

Este de remarcat că la data achiziţionării terenului în suprafaţă de 2200 mp, proprietară tabulară era pârâta C. care exercita în mod public acest drept, nefiind notată în CF nicio acţiune sau cerere a reclamantelor din care să reiasă că acest drept ar fi contestat.

Cu toate acestea, instanţa de fond în Dosarul nr. x/190/2010, a apreciat că sentinţa definitivă şi irevocabilă a pârâtei C. şi-a pierdut valabilitatea şi suportul probator.

Aceste susţineri, contravin tuturor regulilor de drept în materie civilă. Sentinţa civilă căreia instanţa de fond nu-i atribuie nici un fel de valabilitate juridică se bucură de aceeaşi forţă juridică specifică tuturor hotărârilor judecătoreşti, fiind opozabilă erga omnes, inclusiv instanţei de judecată.

Instanţa de fond a statuat reaua-credinţă, însă prin hotărârea ulterioară, mai exact prin Decizia nr. 445/R/2012 din Dosarul nr. x/190/2010, nu s-a mai susţinut existenţa relei-credinţe în contractare. Aşadar, instanţa analizând buna-credinţă a acestora, nu a mai conchis în a promova reaua-credinţă şi ignoranţa, ci doar se rezumă să concluzioneze că acţiunea ulterioară în rectificare putea fi îndreptată şi împotriva unor subdobânditori de bună-credinţă.

În aceste condiţii, raportul de cauzalitate dintre fapta funcţionarului de carte funciară de a radia notarea de sub B27 şi prejudiciul suferit de către recurenţii-reclamanţi prin pierderea preţului contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24.07.2008 apare a fi susţinut de întreaga stare de fapt, dar şi de înscrisurile de carte funciară.

Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa Năsăud a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi a solicitat pe fond, respingerea recursului.

În susţinerea excepţiei de nulitate a recursului s-a arătat că recurenţii au declarat recurs la data de 31 mai 2017, iar motivele de recurs au fost depuse la data de 16 august 2017, fiind incidente dispoziţiile art. 284 alin. (3), art. 301 alin. (1) şi art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Declararea recursului la data de 31 noiembrie 2017 echivalează cu comunicarea hotărârii la această dată, astfel că motivarea recursului la data de 16 august 2018 este în afara termenului legal, fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

În susţinerea aceleiaşi excepţii s-a invocat că motivele de recurs aşa cum au fost dezvoltate şi argumentate nu se încadrează în prevederile dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe fondul motivelor de recurs s-a arătat că în cauză nu au existat cauze de incompatibilitate ale membrilor completului de judecată.

S-a expus situaţia privind istoricul litigiilor dintre părţi şi s-a susţinut că prin hotărârile pronunţate în acele litigii s-a reţinut că recurenţii-reclamanţi au fost cumpărători de rea-credinţă.

Analizând excepţia nulităţii recursului se constată că aceasta este nefondată.

Termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., constituie termenul de drept comun în materie de recurs, iar acesta curge de la comunicarea hotărârii.

În privinţa punctului de pornire al termenului acesta curge de la comunicarea hotărârii iar situaţiile derogatorii de la dreptul comun sunt expres prevăzute de cod.

C. proc. civ. face o aplicare a principiului echipolenţei actelor de procedură şi în materie de recurs, prin trimitere la dispoziţiile art. 284 alin. (2)-(4) C. proc. civ., însă numai în ce priveşte termenul pentru declararea recursului.

Potrivit art. 303 alin. (2) C. proc. civ., termenul pentru depunerea motivelor de recurs se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

Termenul pentru depunerea motivelor de recurs este unul distinct de termenul pentru declararea recursului şi acesta curge întotdeauna de la data comunicării hotărârii.

Susţinerea excepţiei nulităţii recursului din perspectiva imposibilităţii încadrării în drept a motivelor de recurs, aşa cum au fost dezvoltate şi argumentate este nefondată, motivele putând fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Pentru a putea da loc răspunderii civile delictuale fapta producătoare de prejudiciu trebuie să fie cauza daunei provocate altuia.

Adevărul acestei legături cauzale este axiomatic şi este evident că legiuitorul nici nu mai trebuia să îl mai afirme, el impunându-se ca o necesitate logică. Totuşi, o face, atât prin art. 998 C. civ., când vorbeşte de fapta omului care "cauzează altuia prejudiciu", cât şi prin textul art. 1086 C. civ., care arată, în mod indirect, că trebuie să fie o relaţie de cauzalitate între faptă şi prejudiciu:

"daunele interese trebuie să cuprindă deci ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei".

Relaţia de cauzalitate face ca raportul de la cauză la efect să fie necesar atât în privinţa răspunderii contractuale, cât şi a celei delictuale.

Dovada cauzalităţii nu este întotdeauna uşor de administrat şi anume în toate cazurile în care legătura de cauzalitate nu este evidentă, ori de câte ori ea nu rezultă din simpla stabilire a faptei şi a prejudiciului.

Asemenea dificultăţi se întâlnesc îndeosebi în cazul în care unele aspecte ale prejudiciului se ivesc succesiv sau când paguba nu se produce nemijlocit, ci prin intervenţia unor fapte intermediare ori nu se poate individualiza autorul prejudiciului dintre toţi cei susceptibili, în egală măsură, să fi săvârşit fapta păgubitoare.

În fapt, poate exista o înlănţuire universală, o interacţiune a tuturor fenomenelor care sunt întotdeauna rezultatul unui complex de împrejurări din nesfârşitul lanţ cauzal, - un singur raport în care, unul sau mai multe fapte, dintre toate cele anterioare, constituie cauza prejudiciului suferit.

Raportul de cauzalitate este unul specific, dat fiind că rezultatul păgubitor al unei fapte poate fi obţinut ca urmare a concursului unei pluralităţi de factori sau de evenimente.

Numeroase criterii au fost propuse pentru determinarea faptului cauzal, fiind emise mai multe teorii; teoria echivalenţei condiţiilor; teoria cauzei proxime; teoria cauzei eficiente.

Constituie sarcina instanţei de judecată, în exercitarea rolului activ, să stabilească în mod obiectiv, de la caz la caz, dacă există sau nu un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul a cărui reparare se reclamă, dacă prejudiciul constituie, în realitate, consecinţa directă şi necesară a faptei săvârşite.

În acest sens trebuie să se discearnă, dintre împrejurările care au precedat prejudiciul, fapta sau faptele care au determinat, cu necesitate, producerea lui - în mod exclusiv sau în concurs, concomitent sau succesiv, în chip principal sau numai secundar - de cele care nu au făcut decât să ofere posibilitatea sau prilejul realizării rezultatului păgubitor.

În această privinţă, principiul care trebuie aplicat este deci, că pagubele sunt consecinţa directă şi necesară a faptei ilicite în măsura în care între ele şi această faptă se poate, în mod obiectiv, stabili raportul de la cauză la efect, a unui raport care există, material, în afara conştiinţei oamenilor şi independent de ea.

Raportul cauzal există nu numai în cazul în care rezultatul este consecinţa activităţii materiale, nemijlocite a autorului, dar şi atunci când el numai a contribuit cu intenţie sau culpa gravă la producerea lui de către o persoană care a acţionat fără vină.

Ori de câte ori relaţia cauzală nu există între faptă şi prejudiciu, urmarea culpei victimei responsabilitatea civilă nu poate fi angajată.

În cauză, instanţa a reţinut că nu se poate constata un raport de cauzalitate între fapta funcţionarului de carte funciară şi prejudiciul suferit de reclamanţi, întrucât, în considerarea celor statuate irevocabil de către instanţele judecătoreşti în Dosarul civil nr. x/190/2010 al Judecătoriei Bistriţa, chiar dacă funcţionarul nu ar fi greşit şi nu ar fi procedat la radierea notării procesului, tot ar fi fost pronunţată soluţia de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare din anul 2008, întrucât el a fost încheiat în perioada cât publicitatea cărţii funciare era suspendată şi sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Cele statuate de către instanţă privind inexistenţa unui raport cauzal între fapta funcţionarului public şi prejudiciu au la bază un material probator incomplet analizat şi respectiv o motivare străină de natura şi obiectul judecăţii cauzei în apel.

Instanţa fiind sesizată cu o acţiune în răspundere civilă delictuală nu a analizat în niciun fel dacă fapta proprie a funcţionarului public, (constatată ca faptă ilicită), se înscrie în lanţul cauzal al producerii prejudiciului; dacă această faptă ilicită a fost prin ea însăşi consecinţa directă şi necesară a producerii prejudiciului sau a venit în concurs (concomitent sau succesiv; principal sau secundar) cu atitudinea subiectivă a reclamanţilor-recurenţi la încheierea contractului.

Instanţele de fond nu au analizat fapta funcţionarului public din perspectiva efectelor pe care aceasta le-a produs sau era aptă să le producă în concurs cu celelalte fapte şi împrejurări ulterioare.

S-a analizat temeinicia cererii numai prin raportare la cele statuate în celelalte litigii, care au avut ca obiect constatarea nulităţii unor acte juridice încheiate în timp, între părţi, şi unde a reţinut instanţa că s-a stabilit reaua-credinţă a recurenţilor-reclamanţi.

Analiza unilaterală doar a faptei proprii a recurenţilor-reclamanţi şi reţinerea unei culpe exclusive şi determinante în producerea prejudiciului este greşită.

Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că instanţa de fond a statuat asupra inexistenţei raportului de cauzalitate prin raportare şi la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Prin motivarea hotărârii instanţei de fond nu rezultă că aceasta s-a raportat la aceste dispoziţii când a reţinut culpa exclusivă a reclamanţilor în producerea prejudiciului.

Instanţa a reţinut doar existenţa relei-credinţe la încheierea contractului, prin raportare la hotărârea primei instanţe în soluţionarea litigiului pe fondul pretenţiilor dintre părţi, fără să aibă în vedere şi considerentele hotărârilor pronunţate în apel şi recurs, privind cauza de nulitate a contractului încheiat de reclamanţi.

Având în vedere aceste considerente se impune ca, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., să se admită recursul, să se caseze Decizia şi să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare.

Critica privind existenţa unei stări de incompatibilitate a doi membri ai completului de judecată şi faţă de care instanţa nu s-ar fi pronunţat este nefondată.

Motivele de recuzare şi abţinere au un caracter limitativ şi ele nu pot fi extinse prin analogie şi la alte situaţii decât cele expres prevăzute de lege.

Normele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de ordine publică, iar soluţionarea cauzei de un judecător incompatibil afectează valabilitatea hotărârii pronunţate în aceste condiţii.

Nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la recuzare şi numai în situaţia în care partea interesată a formulat cerere de recuzare în termen legal, iar instanţa a respins-o şi judecătorul respectiv a participat la soluţionarea cauzei poate constitui motiv de recurs.

În cauză recurenţii nu au formulat cerere de recuzare a celor doi membri ai completului de judecată şi nici nu s-au formulat cereri de abţinere, astfel că instanţa nu a fost învestită cu cereri de recuzare sau de abţinere, nefiind obligată a se pronunţa.

Pe fond se constată că nu a existat o stare de incompatibilitate a celor doi membri ai completului de judecată, aceştia soluţionând o contestaţie în anulare fondată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ. şi nu au pronunţat o hotărâre pe fond în cauza respectivă şi care eventual să le afecteze imparţialitatea.

Având în vedere aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a se respinge excepţia nulităţii recursului şi a se admite recursul, a se casa decizia şi a se trimite cauza spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud.

Admite recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva Deciziei nr. 233/A/2017 din 13 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2018.