Unenforceable intellectual property damages claim barred by insolvency proceedings termination
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellants' appeal, thereby upholding the appellate court's decision to terminate the civil proceedings, which effectively left the defendants in the insolvent state's coal company and its subunits unbound by the claimants' monetary demands. The dispute involved holders of a patent for a coal mining method who sued for damages and compulsory licensing agreements against the defendants, alleging unauthorized use of their invention; the core issue was whether the initiation of simplified insolvency proceedings against the defendant required the termination of the ongoing civil action. The Court determined that Article 75(1) of Law No. 85/2014 mandatorily suspends and subsequently terminates all judicial actions for the realization of claims against the assets of a debtor once the insolvency opening order becomes final, regardless of whether the claim stems from a contractual or delictual source (such as intellectual property infringement). The Court reasoned that the objective of the action—to realize a monetary claim against the debtor's estate—places it within the exclusive scope of the insolvency procedure, and that even if the request for a mandatory license were still pending, the existence of a concurrent monetary claim prevents the continuation of the entire civil case in parallel with the collective insolvency proceeding, as all claims must be valued and distributed solely through the creditors' register.
Legislator headnote
AI generatedart. 244 pct. 1 C. proc. civ, art. 129 alin. (6) C. proc. civ, art. 35 din Legea nr. 137/2002, art. 75 din Legea nr. 85/2014, art. 85 C. proc. civ, art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014; Unenforceable intellectual property damages claim barred by insolvency proceedings termination: The dispute involved holders of a patent for a coal mining method who sued for damages and compulsory licensing agreements against the defendants, alleging unauthorized use of their invention; the core issue was whether the initiation of simplified insolvency proceedings against the defendant required the termination of the ongoing civil action. The Court determined that Article 75(1) of Law No. 85/2014 mandatorily suspends and subsequently terminates all judicial actions for the realization of claims against the assets of a debtor once the insolvency opening order becomes final, regardless of whether the claim stems from a contractual or delictual source (such as intellectual property infringement). The Court reasoned that the objective of the action—to realize a monetary claim against the debtor's estate—places it within the exclusive scope of the insolvency procedure, and that even if the request for a mandatory license were still pending, the existence of a concurrent monetary claim prevents the continuation of the entire civil case in parallel with the collective insolvency proceeding, as all claims must be valued and distributed solely through the creditors' register.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. x/1998, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâta Exploatarea Minieră Vulcan, solicitând obligarea acesteia la încheierea unui contract de licenţă prin care să se stabilească drepturile băneşti ce se cuvin reclamanţilor în calitate de titulari ai brevetului de invenţie şi la plata unui procent de 1% din valoarea eficienţei economice obţinute de la data la care unitatea a fost înştiinţată că foloseşte fără drept obiectul invenţiei, până la data încheierii contractului de licenţă.
Cererea a fost ulterior precizată, în sensul ca procentul solicitat de 1% din valoarea eficienţei economice să fie achitat de la data obţinerii brevetului de invenţie (30.11.1994) până la data încheierii contractului de licenţă, cu titlu de despăgubiri.
Reclamanţii au solicitat chemarea în judecată a subunităţilor CNH S.A., respectiv Exploatarea Minieră Vulcan, EM Aninoasa, EM Dâlja, EM Petrila şi EM Lonea şi obligarea acestora să încheie contractul de licenţă pentru folosirea brevetului de invenţie, să achite reclamanţilor drepturi băneşti de 10% din eficienţa economică de la 30.11.1994 şi până la data încheierii contractului de licenţă, să nu mai folosească procedeul de exploatare fără acordul prealabil al reclamanţilor şi să le achite acestora drepturi băneşti în procent de 25% din profitul obţinut datorită reducerii costurilor de producţie prin aplicarea procedeului brevetat.
Prin sentinţa civilă nr. 1137/2002, Tribunalul Hunedoara a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând în esenţă că din raportul de contraexpertiză întocmit în cauză rezultă că procedeul brevetat de reclamanţi prezintă avantaje, însă acestea sunt anihilate de dezavantaje care în final conduc la costuri unitare mai mari comparativ cu alte metode precum şi la pierderea unor importante rezerve de cărbune. S-a concluzionat că, urmare a aplicării procedeului de exploatare brevetat, nu se obţin beneficii sau reduceri de costuri, astfel că metoda aduce pierderi şi nu beneficii, neputându-se determina drepturile băneşti în procent de 25% din eficienţa economică.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. x/2002 (nr. Dosar unic x/57/2002).
La data de 4.12.2002, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus suspendarea judecăţii apelului, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2002, având ca obiect anularea brevetului nr. x.
Cauza a fost repusă pe rol la cererea reclamantului B., formulată la data de 16.09.2009, ca urmare a Deciziei nr. 6269/2009 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2002.
Pe parcursul judecării apelului reclamantul C. a decedat, fiind introduşi în cauză moştenitorii acestuia, E. şi F., în calitate de descendenţi. De asemenea, au fost introduse în cauză, în calitate de pârâţi, E.M. Paroşeni şi E.M. Livezeni, întrucât prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor a CNH S.A. s-a aprobat desfiinţarea E. M. Aninoasa şi a E.M. Dâlja.
Prin Decizia civilă nr. 188/A/2009, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa nr. 1137/2002 pronunţată de Tribunalul Hunedoara şi trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, reţinând, în esenţă, că nu s-au avut în vedere toate precizările reclamanţilor.
Prin Decizia civilă nr. 5389/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate împotriva deciziei menţionate de pârâtele CNH S.A. Petroşani, Exploatarea Minieră Lonea, Exploatarea Minieră Livezeni, Exploatarea Minieră Paroşeni, Exploatarea Minieră Vulcan şi Exploatarea Minieră Petrila, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat, în esenţă, că, în raport de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., nu are suport concluzia instanţei de apel în sensul că tribunalul nu a analizat unele capete de cerere şi că prin aceasta nu a lămurit pe deplin obiectul acţiunii, respectiv pretenţiile concrete ale reclamanţilor. Prima instanţă a respins acţiunea motivat de faptul că, în funcţie de ansamblul probator administrat, a constatat că procedeul de exploatare a cărbunelui brevetat de reclamanţi nu conduce la eficienţă economică şi, prin urmare, nu se poate determina cuantumul despăgubirilor, dar şi de faptul că invenţia a fost realizată de reclamanţi în timpul serviciului, folosindu-se mijloacele tehnice şi financiare ale întreprinderii.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. x/57/2002.
Prin Decizia civilă nr. 90/2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte şi, în consecinţă, a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţi, a dispus obligarea pârâtelor la plata a câte 100.000 RON fiecăruia din reclamanţii A., D. şi B. şi a sumei de 100.000 RON reclamanţilor E. şi F., cu titlu de drepturi băneşti decurgând din folosirea obiectului brevetului de invenţie; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin Decizia civilă nr. 4217/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de toate pârâtele împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În considerentele acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel nu a lămurit dacă, în raport de procedeul folosit anterior celui brevetat de către reclamanţi, se poate discuta de o reducere a costurilor şi că trebuie de asemenea lămurit dacă procedeul considerat prin contraexpertiză ca angrenând cheltuieli mai mici este cel care a fost anterior folosit. S-a apreciat că trebuie verificat şi dacă o eventuală eficienţă economică este afectată de posibile deficienţe ale invenţiei, în calculul final al beneficiului realizat, în raport de fiecare exploatare minieră.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. x/1/2011*.
În rejudecarea apelului, pârâta intimată CNH S.A. Petroşani a solicitat scoaterea din cauză a celor cinci exploatări miniere, care au fost desfiinţate din structura CNH S.A., împrejurare faţă de care, în cauză, mai are calitate procesuală pasivă doar CNH S.A.
Apelanţii reclamanţi şi-au exprimat poziţia cu privire la cadrul procesual din apel, arătând că exploatările miniere - intimate în cauză au fost desfiinţate, iar patrimoniul lor a fost preluat de societatea mamă, intimata CNH S.A., astfel că în apel are calitate procesuală doar CNH S.A.
Prin încheierea din 28.02.2013, Curtea de Apel a constatat că, faţă de Hotărârile AGA a CNH S.A. nr. 10/2012 şi 2/2013, prin care au fost desfiinţate E.M. Vulcan, E.M. Lonea, E.M. Petrila, E.M. Paroşeni şi E.M. Livezeni, acestea nu mai au calitate de parte în cauză şi nu vor mai fi citate, în dosar calitatea de pârât având doar CNH S.A.
La termenul din 14.03.2013, instanţa de apel a dispus, în temeiul art. 35 din Legea nr. 137/2002, suspendarea judecăţii, având în vedere că s-a instituit procedura de administrare specială şi de supraveghere financiară în perioada de privatizare în ce o priveşte pe pârâta CNH S.A. Petroşani.
Recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii de suspendare a judecăţii a fost respins prin Decizia nr. 2332/2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În cauză s-a depus o cerere din partea Societăţii G., în calitate de lichidator judiciar al CNH S.A., prin care a arătat că societatea pârâtă se află în procedură simplificată de faliment, ca urmare a pronunţării Încheierii nr. x/F/2015 din 28.04.2015 în Dosarul nr. x/97/2014.
Prin sentinţa civilă nr. 127/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia s-a dispus încetarea judecării apelului declarat de reclamanţii E. şi F., în calitate de moştenitori ai defunctului C. şi A., D. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1137/2002 a Tribunalului Hunedoara.
În motivarea deciziei, s-a reţinut incidenţa în cauză a art. 75 din Legea nr. 85/2014, faţă de deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă împotriva CNH S.A., în baza Legii nr. 85/2014, prin Încheierea nr. x/F/2015 dată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/97/2014, definitivă prin nerecurare.
Prin Decizia civilă nr. 938/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamanţilor, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 85 C. proc. civ., întrucât recurenţii reclamanţi nu au fost citaţi pentru soluţionarea cauzei pe fond, ci numai pentru discutarea perimării, situaţie care este confirmată de actele dosarului, iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei de apel.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. x/1/2011.
Prin Decizia nr. 1578 din 29.11.2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a dispus încetarea judecării apelului declarat de reclamanţii E. şi F., în calitate de moştenitori ai defunctului C. şi A., D. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1137/2002 pronunţate de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/1998.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat următoarele:
Potrivit Încheierii nr. x/F din data de 28.04.2015, pronunţate de judecătorul sindic în Dosar nr. x/97/2014, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, s-a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă împotriva debitorului Compania Naţională a Huilei S.A., iar această hotărâre este definitivă.
Prin încheierea din 28.02.2013 dată în prezenta cauză, instanţa de apel a constatat că, faţă de Hotărârile Adunării Generale a Acţionarilor a CNH S.A. nr. 10/2012 şi 2/2013, prin care au fost desfiinţate E.M. Vulcan, E.M. Lonea, E.M. Petrila, E.M. Paroşeni şi E.M. Livezeni, acestea nu mai au calitate de parte în cauză şi nu vor mai fi citate, în dosar calitatea de pârât având doar CNH S.A.
Teza finală a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 stipulează că la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, acţiunea judiciară declanşată (şi care fusese suspendată de drept prin deschiderea procedurii) încetează.
Această soluţie juridică reprezintă consecinţa ce rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor legii insolvenţei cu prevederile C. proc. civ., fiind una firească în raport cu scopul şi finalitatea procedurii insolvenţei: toate creanţele împotriva debitorului pot fi valorificate împotriva acestuia numai în cadrul acestei unice proceduri.
Aşadar, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de intrare în insolvenţă, nu mai subzistă nicio raţiune pentru a fi continuată acţiunea judiciară declanşată anterior, aceasta urmând astfel a înceta, creditorul având ca unică posibilitate de recuperare a creanţei mijloacele prevăzute de lege în procedura insolvenţei.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamanţii A., D., B., F. şi E., criticând-o pentru nelegalitate pentru motivele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Prin decizia recurată, nu au fost respectate prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care obligă instanţa să hotărască asupra obiectului cauzei, ceea ce presupune ca judecătorul trebuie să soluţioneze toate cererile cu care a fost sesizat (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
În speţă, aplicabilitatea art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în baza căreia s-a dispus încetarea judecării apelului, a fost analizată doar faţă de una dinte cererile ce formează obiectul cauzei, respectiv, drepturile băneşti solicitate cu titlu de despăgubiri.
Decizia recurată nu face vreo referire la cealaltă cerere care constituie petitul nr. 1 al acţiunii, respectiv, încheierea contractului de licenţă pentru folosirea brevetului de invenţii nr. x, cu toate că prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5389 din 19.10.2010, pronunţată în aceeaşi cauză în Dosarul nr. x/57/2002, s-a stabilit că obiectul acţiunii îl reprezintă toate cele trei petite din cererea de chemare în judecată, conform ultimei precizări a reclamanţilor din data de 19.07.2000.
Spre deosebire de cererea de creanţă, obligarea la încheierea de contracte de licenţă pentru folosirea brevetului de invenţie nu este de competenţa judecătorului sindic, astfel încât curtea de apel a încălcat prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. prin nepronunţarea asupra acestei cereri şi dispunând încetarea în întregime a procesului.
Pentru acest motiv, se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prin nesocotirea normei imperative de procedură s-a cauzat reclamanţilor o vătămare esenţială, în sensul că instanţa de apel nu le-a mai dat posibilitatea de a solicita, în recurs, admiterea acestei cereri.
2. Prin calificarea obiectului acţiunii ca fiind recuperarea unei creanţe, astfel încât reclamanţii ar avea la îndemână exclusiv mijloacele prevăzute de lege în procedura insolvenţei, instanţa de apel a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Cererile reclamanţilor nu pot fi calificate ca cereri de creanţă, de vreme ce se solicită şi încheierea unor contracte pentru folosirea brevetului de invenţie, iar natura juridică a litigiului de faţă priveşte apărarea dreptului de proprietate intelectuală prin stabilirea şi achitarea de despăgubiri pentru încălcarea nelegală a acestui drept de către pârâtă şi subunităţile sale, prin folosirea abuzivă a metodei de exploatare a cărbunelui, ce face obiectul brevetului de invenţie. Aşadar, natura juridică a litigiului este dată de necesitatea protecţiei unui drept fundamental, garantat constituţional şi aflat sub incidenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, raporturile juridice obligaţionale dintre pârâtă şi reclamanţi nu rezultă din acorduri şi înţelegeri bilaterale, aşa cum este cazul celorlalţi creditori - deţinători de creanţe cu care s-au înscris la masa credală, ci din fapte delictuale ale pârâtei, ce au vizat nerespectarea dreptului de proprietate intelectuală al reclamanţilor, ocrotit prin tratate internaţionale şi normele constituţionale.
Din considerentele Deciziei nr. 4217/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că atât obiectul cauzei, cât şi natura juridica a acesteia, nu sunt compatibile cu Legea insolvenţei nr. 85/2014 şi nici nu pot fi supuse procedurii de admitere a creanţelor conform acestei legi, întrucât în cauză nu se revendică o creanţă împotriva debitoarei în insolvenţă.
3. Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, acţiunea este întemeiată pe art. 33 alin. (1), art. 34 şi art. 39 din Legea nr. 64/1991, reclamanţii solicitând drepturile patrimoniale ca urmare a nerespectării de către pârâtă a interdicţiei de exclusivitate a titularilor brevetului de invenţie asupra folosirii metodei brevetate.
Ţinând cont şi de considerentele Deciziei de casare nr. 4817 din 8.06.2012 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, litigiu de faţă este unul având caracter complex, generat de nerespectarea dreptului de proprietate intelectuală, protejat de art. 21 din Constituţie şi de art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drept de proprietate care nu poate fi discutat în procedura de verificare a creanţelor, conform Legii nr. 85/2014.
Caracterul diferit al drepturilor revendicate în litigiul de faţă de cel al creanţelor ce se pot înscrie la masa credală conform legii speciale, cât şi imposibilitatea valorificării acestor drepturi în procedura insolvenţei, sunt evidenţiate de elementele definitorii ale înscrierii, verificării şi valorificării unei creanţe în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 102 alin. (1) şi art. 104 alin. (1) referitoare la elementele cererii de admitere a creanţei, precum şi cele ale art. 105 şi 106 din lege, referitoare la verificarea creanţei şi a documentelor justificative de către administratorul/lichidatorul judiciar.
De asemenea, drepturile la despăgubire pentru folosirea abuzivă a invenţiei brevetate trebuie stabilite printr-un probatoriu pe care procedura insolvenţei nu-l admite. Cererea de admitere a creanţei trebuie probată cu documentele justificative privind existenţa şi întinderea ei, în termenul stabilit, care nu poate depăşi 45 de zile de la data deschiderii procedurii, pe când, în cauza de faţă, se impune efectuarea unei expertize de specialitate minieră şi financiară şi cercetarea comparativă a datelor şi informaţiilor din perioada 1995-2002 pentru stabilirea eficienţei economice a utilizării procedeului brevetat şi a drepturilor ce se cuvin, raportat şi la celelalte aspecte rezultate din îndrumările Deciziei de casare nr. 4217/2012.
Oricum, aceste drepturi nu au caracterul unor drepturi de creanţă reglementate de art. 75 din Legea nr. 85/2014 şi, de aceea, nu poate fi acceptată soluţia de încetare a procesului din acest litigiu, fiind evident că parcurgerea procedurii de declarare şi înscriere la masa credală ar fi sortita eşecului pentru lipsa dovezilor întinderii drepturilor reclamanţilor care, de altfel, nici nu au fost precizate prin acţiune decât prin aplicarea unui procent asupra unui element ce urma să fie stabilit de instanţă. Dacă, totuşi, s-ar admite că vor fi înscrise sub condiţie ori provizoriu despăgubirile cuvenite, vor intra la concurenţă cu celelalte creanţe înscrise la masa credală, ale creditorilor chirografari, ale celor cu creanţe garantate, precum şi bugetare, şansele de valorificare fiind nule, de vreme ce nici măcar creanţele bugetare nu vor putea fi acoperite integral din valorificarea patrimoniului debitoarei.
Ori, creanţele acelor creditori ce s-au înscris la masa credală rezulta din raporturi de natura comercială bilaterale, generate de acorduri şi contracte încheiate prin voinţa părţilor, pe când încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală este o fraudare a legii, din care rezultă obligaţia de despăgubire potrivit Legii nr. 64/1991.
Recurenţii au făcut referire la situaţii similare celei din speţă, respectiv cele în care s-au reclamat despăgubiri pentru exproprierea drepturilor de proprietate asupra unor imobile de către Statul Român, prin societatea Hidroelectrica, şi în care judecarea apelului şi a recursului a continuat în perioada derulării procedurii de reorganizare judiciară conform Legii nr. 85/2006, cu toate că art. 36 din acea lege conţinea, de asemenea, o prevedere de suspendare a acţiunilor judiciare de realizare a creanţelor şi de încetare a procesului în instanţă. Aşadar, pentru identitate de raţiune trebuie aplicată aceeaşi soluţie în speţă.
Recurenţii au conchis în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, fiind imposibilă urmarea procedurii prevăzute de această lege.
Prin motivele de recurs s-a susţinut, totodată, că dispoziţia de încetare a judecării procesului în prezentul dosar nesocoteşte prevederile art. 20 din Constituţie, în sensul că nu s-a dat prioritate reglementărilor din tratatele internaţionale la care România este parte.
Astfel, instanţa de apel trebuia să aplice prioritar art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în raport de care nu este posibilă închiderea judecăţii unui litigiu în care se dispută dreptul de proprietate intelectuală şi consecinţe ale nerespectării lui de către pârâtă.
De asemenea, constatând că procesul început cu 20 de ani în urmă nu a fost judecat, instanţa de recurs trebuie să observe nesocotirea de către instanţa de apel şi a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 21 din Constituţie, ce garantează dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil şi public a procesului prin care se invocă apărarea drepturilor fundamentale, dreptul de proprietate intelectuală încadrându-se în aceasta categorie. Urmează a se ţine cont şi de imperativul judecării cauzei într-un termen rezonabil.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. Invocând incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii - reclamanţi susţin că aplicabilitatea art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în baza căruia s-a dispus încetarea judecării apelului, a fost analizată în mod greşit doar faţă de una dintre cererile ce formează obiectul cauzei, cu ignorarea unei alte cereri deduse judecăţii şi care nu este de competenţa judecătorului sindic.
Înalta Curte reţine că, într-adevăr, instanţa de judecată a fost învestită în prezenta cauză cu soluţionarea cererii de obligare a pârâtei Compania Naţională a Huilei şi a subunităţilor sale la plata drepturilor băneşti ce se cuvin reclamanţilor, în calitate de titulari ai brevetului de invenţie, pentru folosirea neautorizată a obiectului brevetului, dar şi cu soluţionarea cererii de obligare a pârâtelor la încheierea unui contract de licenţă prin care să se stabilească drepturile băneşti cuvenite reclamanţilor.
Se constată, însă, că, spre deosebire de pretenţiile băneşti, cererea privind încheierea unui contract de licenţă a fost soluţionată irevocabil până la momentul procesual al rejudecării apelului finalizate prin decizia recurată în cauză, motiv pentru care instanţa de rejudecare a apelului nu mai era învestită cu verificarea legalităţii şi a temeiniciei soluţiei date asupra acestei cereri.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1137/2002 a Tribunalului Hunedoara a fost respinsă în totalitate cererea de chemare în judecată, iar după o primă casare cu trimitere dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Alba Iulia a pronunţat Decizia civilă nr. 90/2011, prin care a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea de acordare a drepturilor băneşti decurgând din folosirea obiectului brevetului de invenţie şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În considerentele acestei decizii, s-a arătat în mod explicit că petitul acţiunii prin care se solicită încheierea de contracte de licenţă pentru folosirea obiectului brevetului de invenţie a rămas fără obiect, deoarece metoda de exploatare care face obiectul brevetului nu mai este folosită (la data pronunţării deciziei), impunându-se respingerea ca atare a acestui petit.
Împotriva Deciziei nr. 90/2011 au declarat recurs doar pârâtele, în legătură cu pretenţiile băneşti, astfel încât dispoziţia primei instanţe de respingere a capătului de cerere privind obligaţia de a face a devenit irevocabilă prin nerecurare, beneficiind de autoritate de lucru judecat. În consecinţă, rejudecările succesive ulterioare ale apelului reclamanţilor, dispuse de Înalta Curte, au vizat exclusiv pretenţiile băneşti, nu şi capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la încheierea de contracte de licenţă, soluţionat irevocabil.
În acest context, în mod corect, soluţia de încetare a apelului, recurată în cauză, a fost pronunţată doar în considerarea pretenţiilor băneşti ale reclamanţilor, în caz contrar, încălcându-se limitele învestirii instanţei de rejudecare a apelului şi efectul pe care îl produce o dispoziţie judecătorească irevocabilă, acela al autorităţii de lucru judecat.
De altfel, chiar dacă instanţa de apel ar fi fost învestită, în continuare, cu cercetarea legalităţii respingerii de către prima instanţă şi a capătului de cerere privind obligaţia de a face, această împrejurare nu ar fi împiedicat aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, pentru motive ce vor fi expuse în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Referirea recurenţilor la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5389 din 19.10.2010 este lipsită de relevanţă din perspectiva limitelor rejudecării, întrucât a fost pronunţată în etapa procesuală anterioară celei în care s-a pronunţat Decizia nr. 90/2011 a Curţii de Apel Alba - Iulia, prin care instanţa de apel a evocat fondul cu privire la toate cererile deduse judecăţii.
Pentru considerentele expuse, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vor fi respinse.
2. Susţinerile recurenţilor nu pot fi încadrate în cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., explicit invocat, deoarece nu au vedere cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamantă (causa debendi), reprezentată în speţă de brevetul de invenţie ai cărui titulari sunt reclamanţii, act juridic din care s-au născut drepturile patrimoniale valorificate prin acţiunea formulată.
Criticile formulate vizează calificarea dată obiectului cererii de chemare în judecată şi, totodată, natura litigiului, cu finalitatea demonstrării nelegalităţii încadrării acestuia în domeniul de aplicare al art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ceea ce înseamnă că recurenţii reproşează instanţei de apel modul de aplicare în cauză a acestei norme.
În acest context, urmează ca motivele de recurs încadrate de către recurenţi în cazul descris de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. să fie cercetate din perspectiva cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., împreună cu motivele explicit invocate pe acest temei juridic.
3. În ceea ce priveşte modul de aplicare prin decizia recurată a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, criticile recurenţilor sunt nefondate.
Potrivit acestei norme, "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează."
Soluţia de încetare preconizată de legiuitor în teza finală a normei citate, care se adoptă la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei, se referă la mijloacele procesuale indicate în prima teză, respectiv la acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.
Interpretarea gramaticală, dar şi logică a prevederii legale conduce la concluzia că determinarea acţiunilor judiciare ce intră în domeniul de aplicare al normei citate se face exclusiv în funcţie de obiectul cererii deduse judecăţii, şi nu în raport de alte elemente ale cererii de chemare în judecată, anume de cauza acesteia, şi nici de natura dreptului subiectiv valorificat prin acţiune.
Condiţia ca acţiunea în justiţie să aibă în vedere realizarea unei creanţe asupra averii debitorului presupune formularea unei pretenţii băneşti, dat fiind că plata unei sume de bani este singura pretenţie în care poate fi convertită "creanţa" susceptibilă de a fi înscrisă la masa credală şi valorificată pe seama patrimoniului debitorului. Faptul că nu s-a precizat explicit că este vorba despre acţiuni prin care se pretinde plata unei sume de bani este explicabil prin folosirea aceleiaşi sintagme pentru toate categoriile de mijloace procesuale enumerate, urmând ca semnificaţia acesteia să fie stabilită pentru fiecare categorie în parte.
Contrar susţinerilor recurenţilor, nu sunt vizate exclusiv acţiunile care derivă dintr-un contract, în absenţa în text a vreunei distincţii în funcţie de cauza cererii, respectiv de temeiul contractual sau delictual al pretenţiilor. Poate fi vorba, în egală măsură, despre plata de despăgubiri într-o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, precum în speţă (după cum se arată chiar prin motivele de recurs), unde se pretinde folosirea fără drept a obiectului unui brevet de invenţie.
De asemenea, nu pot fi excluse din domeniul de aplicare al normei acţiunile prin care este valorificat un drept real, precum dreptul de proprietate, întrucât legiuitorul nu leagă condiţia din text de natura dreptului subiectiv al reclamantului, ci de valorificarea unei creanţe. Or, un titlu de proprietate îndreptăţeşte pe titular să pretindă realizarea dreptului său şi prin plata de despăgubiri (de exemplu, pentru lipsa de folosinţă a bunului), nu numai prin acţiunea în revendicare ori în evacuare. Ceea ce are relevanţă în cauză este pretenţia concretă formulată, respectiv obiectul cererii de chemare în judecată, indiferent de dreptul subiectiv valorificat.
Aşadar, chiar pornind de la premisa că brevetul de invenţie este un veritabil titlu de proprietate, astfel încât dreptul titularului asupra obiectului brevetului poate fi asimilat unui drept de proprietate, nu au temei susţinerile recurenţilor tinzând la excluderea de plano a acţiunilor în realizarea unui drept de proprietate intelectuală din sfera categoriilor de acţiuni la care se referă art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.
Contrar susţinerilor recurenţilor, formularea unei cereri cu un alt obiect decât plata unei sume de bani nu împiedică aplicarea art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în măsura în care prin acţiunea introductivă se formulează concomitent o pretenţie bănească. Norma în discuţie nu limitează sfera acţiunilor vizate la cele care au ca unic obiect plata unei sume de bani şi nici nu impune vreo condiţie în legătură cu caracterul principal sau accesoriu al cererii în pretenţii, în cazul formulării mai multor capete de cerere.
De altfel, în speţă, drepturile băneşti cuvenite titularului brevetului pentru folosirea invenţiei au fost solicitate ca un capăt principal de cerere, independent de cererea de obligare a pârâtei la încheierea contractului de licenţă: în timp ce dispoziţia privind încheierea contractului urma să producă efecte în viitor, după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, pretenţiile băneşti au fost formulate pentru trecut, respectiv pentru perioada în care invenţia a fost folosită în absenţa unui contract.
În aceste condiţii, chiar dacă limitele rejudecării apelului din prezenta cauză ar include analizarea şi a motivului de apel privind dispoziţia de respingere a capătului de cerere privind obligaţia de a face (cu toate că prin decizia de faţă s-a reţinut contrariul, după cum s-a arătat în analiza primului motiv de recurs), această împrejurare nu ar fi împiedicat aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 în considerarea cererii în pretenţii.
Singura chestiune ce ar putea fi discutată în acest caz ar fi aceea a soluţiei de adoptat cu privire la apel, în sensul dacă este posibilă încetarea apelului sau s-ar fi impus, mai degrabă, admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei şi încetarea doar a cererii în pretenţii.
Această chestiune nu trebuie, însă, tranşată, cât timp recurenţii s-au raportat la toate capetele de cerere pentru a demonstra inaplicabilitatea normei din legea insolvenţei şi a continua judecata unitară a apelului, şi nu pentru a obţine soluţionarea doar a capătului de cerere privind obligaţia de a face (intrată, de altfel, sub autoritate de lucru judecat). Pe de altă parte, nu s-a contestat că, din punct de vedere procedural, este posibilă încetarea judecării căii de atac (doar a celei declarate de creditor), în virtutea caracterului unitar al apelului şi prin interpretarea a contrario a dispoziţiilor art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora o asemenea soluţie nu poate fi adoptată cu privire la calea de atac declarată de debitor.
Cât priveşte compatibilitatea cu procedura insolvenţei a dreptului la despăgubire pentru folosirea neautorizată a invenţiei, este de precizat că, potrivit art. 102 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, "Cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu."
Sunt, astfel, nefondate susţinerile recurenţilor în sensul că parcurgerea procedurii de declarare şi de înscriere la masa credală ar fi sortită eşecului în lipsa dovezilor întinderii drepturilor reclamanţilor, cât timp legea specială nu impune înfăţişarea unui titlu constatator al creanţei şi, cu atât mai puţin, a unui titlu executoriu. În măsura în care creditorul beneficiază de o hotărâre judecătorească executorie, creanţa nici măcar nu mai este supusă verificării de către administratorul judiciar, astfel cum prevede art. 105 alin. (1) din lege.
Pentru celelalte creanţe, inclusiv a celor neconstatate printr-un înscris, verificarea de către administratorul judiciar are drept scop stabilirea legitimităţii, a valorii exacte şi a priorităţii fiecărei creanţe, conform art. 106 din lege. Această verificare nu se face doar pe baza documentelor ataşate de creditor la cererea de admitere a creanţei, ci printr-o "cercetare amănunţită", fiind posibilă solicitarea de explicaţii şi informaţii chiar de la debitor. Administratorul judiciar este cel care stabileşte " valoarea exactă " a creanţei, substituindu-se oricărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea unei cereri pentru valorificarea unei creanţe neconstatate printr-un înscris.
Împrejurarea că există riscul ca reclamanţii să nu obţină în cele din urmă despăgubirile solicitate dacă ar intra în concurs cu alţi creditori, dintre care unii ar beneficia de o cauză de preferinţă, nu are nicio relevanţă pentru aplicarea sau neaplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care depinde de obiectul cererii de chemare în judecată formulate împotriva debitorului aflat în insolvenţă.
Pe de altă parte, Curtea Constituţională a arătat în mod constant în jurisprudenţa sa că procedura insolvenţei, prin natura ei, "impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă. Documents and Settingsusersintact 3.0cacheLegislatietemp nr. 722492%2522. În aceste condiţii, existenţa unor acţiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege ar produce incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului şi pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării" (a se vedea, de exemplu, Deciziile nr. 842/2012, nr. 149/2016, nr. 14/2017).
Fiind vorba despre o procedură specială cu caracteristicile arătate de Curtea Constituţională, nu este posibilă valorificarea unei creanţe băneşti împotriva debitorului aflat în insolvenţă într-o procedură derulată în paralel cu procedura insolvenţei. Mai mult, însă, este chiar în interesul creditorului să ia parte la procedura ce reprezintă unica modalitate de valorificare a creanţei sale după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii. Dacă o anumită creanţă nu este înscrisă la masa credală, calitatea de creditor încetează, după cum prevede art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014.
În aceste condiţii, nici nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind că este obligatorie parcurgerea procedurii speciale prevăzute de legea insolvenţei, iar aceasta este singura cale prin care titularul unei creanţe îşi poate valorifica dreptul împotriva debitorului.
Din acelaşi motiv, nu se poate vorbi nici despre încălcarea dreptului la un proces echitabil, atât timp cât încetarea judecăţii pe temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 asigură tocmai posibilitatea valorificării creanţei în procedura concursuală prevăzută de legea specială (sub condiţia înscrierii creanţei la masa credală).
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MO0TIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A., D., B., F. şi E. împotriva Deciziei nr. 1578 din 29 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2018.