Property revision: late filing due to special criminal statute of limitations barring judicial declaration of forgery

Prin cererea formulată la 27.11.1998, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii S.C. B. S.A. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti ca reprezentant al Statului Român, solicitând obligarea acestora de a-i lăsa, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul din Bucureşti, str. x, sector 2, format din construcţie şi terenul aferent în suprafaţă de 1.449 mp.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că întregul imobil de la adresa indicată a aparţinut autorilor săi C. şi D. şi a fost preluat de Statul Român, urmare a aplicării abuzive a Decretului nr. 92/1950. Imobilul fusese dobândit prin contract de vânzare-cumpărare încheiat sub regimul separaţiei de bunuri reglementată de C. civ., iar căsătoria autorilor săi a fost desfăcută în anul 1939.

Pârâta S.C. B. S.A. a formulat la 19 mai 1999 cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor, Fondului Proprietăţii de Stat şi F., succesoarea G., pentru ca în cazul în care va cădea în pretenţii, să i se asigure dreptul de a fi dezdăunată.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 546 din 16.05.2001 a admis acţiunea şi i-a obligat pe pârâţi să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 2 format din teren în suprafaţă de 1.449 mp şi construcţie. Totodată, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. B. S.A.

Hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel de ambii pârâţi.

Prin Decizia civilă nr. 398 din 29.09.2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanta A., pentru lipsa calităţii procesuale active şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. B. S.A.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A.

La data de 10.01.2005, S.C. H. a formulat cerere de intervenţie în interesul recurentei-reclamante.

Prin Decizia nr. 6909 din 20.09.2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 398 din 29.09.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a casat Decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. De asemenea s-a respins ca nefondat recursul formulat de intervenienta accesorie S.C. H. S.A. declarat împotriva aceleiaşi decizii.

Prin Decizia civilă nr. 107 din 12.02.2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-pârât Consiliului General al Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 546 din 16.05.2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 546 din 16.05.2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi intimaţii - chemaţi în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Societatea de Investiţii Financiare J., a desfiinţat în parte sentinţa cu privire la soluţionarea cererii de chemare în garanţie şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea cererii de chemare în garanţie; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

La data de 14.04.2016 revizuenta S.C. B. S.A. a formulat cerere de revizuire a Deciziei civile nr. 107 din 12.02.2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2005, pentru motivul prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 4 teza a II-a din vechiul C. proc. civ.:

"revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat ca fals în cursul sau în urma judecăţii".

Revizuenta a arătat în motivarea revizuirii în esenţă următoarele.

Din Decizia civilă nr. 107 din 12.02.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă (Anexa 1) rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului (Decizia civilă nr. 8639 din 7.12.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) rezultă că instanţa a decis să admită cererea de revendicare pe baza unor înscrisuri care, în opinia revizuentei, sunt false, anume: procesul-verbal de Carte Funciară nr. x/1940 (Anexa 3); contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 4.08.1934 (Anexa 4); planul cadastral din 1940 - scara 1:500 (Anexa 5).

Aceste documente au fost depuse la dosar de către reclamantă doar în copii legalizate sau certificate eliberate de Arhivele Naţionale ale Municipiului Bucureşti, dar niciodată în cei 18 ani de procese, în ciuda repetatelor solicitări ale revizuentei, nu s-au depus înscrisurile originale, astfel încât să se poată constata că există în realitate.

Arată revizuenta că hotărârea a cărei revizuire o solicită se întemeiază pe înscrisurile sus-menţionate, fapt ce rezultă din chiar considerentele acesteia:

"din moment ce autorul reclamantei, de la care a fost preluat imobilul, avea titlu de proprietate opozabil erga omnes (actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4.08.1934, transcris sub nr. x/1934 la Tribunalul Ilfov şi actul de vânzare-cumpărare nr. x din 22.01.1940 transcris la nr. x/1940), din moment ce imobilul respectiv a fost identificat conform planului cadastral din anul 1940, scara 1:1500, emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare din Bucureşti şi din moment ce imobilul menţionat în cartea funciară a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950. Curtea găseşte că identitatea dintre terenul preluat de stat de la autorul reclamantei şi terenul revendicat, aflat în patrimoniul intimatei a fost indubitabil dovedită".

Revizuenta arată că a formulat plângere penală înregistrată sub nr. x din 04.12.2012 la secţia 17 Poliţie, completată ulterior, în care a solicitat cercetarea şi tragerea la răspundere a persoanelor vinovate sub aspectul infracţiunilor de fals, uz de fals şi înşelăciune în procedura de revendicare a imobilului. În final, soluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 să fie de clasare a cauzei (Ordonanţa nr. x/P/2015 şi Ordonanţa nr. x/112/2015), ca urmare a decesului numitei A., soluţie menţinută prin încheierea din 15.03.2016 (Dosar nr. x/302/2016) a Judecătoriei sectorului 5 (Anexa 6), comunicată societăţii la data de 18.03.2016, deşi plângerea penală nu a vizat-o doar pe aceasta ca autor al falsului, una din persoanele indicate fiind şi mandatara lui A., intimata K.

Precizează revizuenta că pe parcursul întregului proces reclamanta s-a folosit în dovedirea dreptului său de proprietate de înscrisuri pe care revizuenta le consideră a fi false.

Intimata AAAS (fosta AVAS) a solicitat prin întâmpinare depusă la 15.11.2016, respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă deoarece motivele expuse nu s-ar încadra cazurilor de admisibilitate din art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Pe calea întâmpinării sale intimata K. a solicitat respingerea cererii de revizuire ca tardivă.

La termenul de judecată din 5.04.2017, Curtea din oficiu a pus în dezbatere excepţia de ordine publică a tardivităţii revizuirii pentru introducerea tardivă a prezentei cereri de revizuire, aşa cum a fost invocată în întâmpinare de intimata K., dar şi pe motivul de ordine publică al depăşirii la data cererii a termenului de o lună al revizuirii calculat cu începere de la împlinirea termenului legal de trei ani, prevăzut de art. 324 pct. 3 teza finală C. proc. civ., de la data împlinirii prescripţiei răspunderii penale.

Prin Decizia nr. 347/A din 11 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. B. S.A., împotriva Deciziei civile nr. 107 din 12.02.2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, S.C. I. S.A. şi K., ca tardivă

În motivarea Deciziei s-au reţinut următoarele.

Este fondată excepţia tardivităţii revizuirii deciziei de apel atacate, pentru motivele de ordine publică puse în dezbatere din oficiu la termenul din 5.04.2017, privind depăşirea termenului de o lună al revizuirii ca urmare a împlinirii cu mult înainte a termenului legal reglementat de art. 324 pct. 3 teza finală C. proc. civ. de trei ani de la data împlinirii prescripţiei răspunderii penale.

Potrivit art. 322 C. proc. civ.,,Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: 4. dacă (…) hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii".

Potrivit art. 324 pct. 3 C. proc. civ., care reglementează termenul de revizuire, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4(C. proc. civ.), termenul de o lună de revizuire curge din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea care a declarat fals înscrisul, dar, în lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.

În speţa de faţă revizuenta pretinde că soluţia Deciziei de apel atacate cu revizuire, nr. 107 din 12.02.2009, ar fi fost denaturată de falsificarea şi folosirea de reclamantă în proces a trei înscrisuri falsificate:proces-verbal de carte funciară, 1 contract de vânzare-cumpărare si extras al planului cadastral din 1940 scara 1:500, în sensul că, dacă nu ar fi fost falsificate aceste trei acte cu aspectele pretinsului fals arătat de aceasta în cererea de revizuire, soluţia Deciziei nr. 107 din 12.02.2009 ar fi fost alta, cererea de revizuire fiind formulată în condiţiile art. 322 alin. (1) pct. 4 rap. la art. 324 pct. 3 C. proc. civ. sens în care revizuenta arată că nu mai poate obţine o hotărâre judecătorească de declarare ca false pe aspectele pretinse de aceasta a celor trei înscrisuri deoarece o asemenea judecată s-a constatat deja de organele de urmărire penală împiedicată prin decesul unuia din pretinşii autori ai falsului folosit la pronunţarea Deciziei nr. 107 din 12.02.2009, reclamanta iniţială a cauzei, A.

Aşadar, ipoteza pe care revizuenta îşi circumstanţiază cererea de revizuire este nu că cele trei înscrisuri ar conţine date eronate fără relevanţă penală ale căror greşeli esenţiale ar determina admiterea cererii de revizuire pe calea examinării lor prealabile de către o instanţă civilă, în condiţiile în care este vizibil că în procesul în care s-a pronunţat decizia atacată cu revizuire unele aspecte invocate de revizuentă deja au fost dezlegate în cea mai mare parte cu autoritate de lucru judecat, după cum se arată mai jos, ci aceea că nu mai poate obţine o hotărâre judecătorească de declarare ca false pe aspectele pretinse şi considerate de natură penală, de către aceasta, a celor trei înscrisuri, deoarece o asemenea judecată s-a constatat deja de organele de urmărire penală împiedicată prin decesul unuia din pretinşii autori ai falsului folosit la pronunţarea Deciziei nr. 107 din 12.02.2009, reclamanta iniţială a cauzei, A.

Trebuie precizat că în cererea de revizuire atunci când se invocă împiedicarea condamnării penale cu consecinţa împiedicării anulării ca fals a înscrisului pretins fals folosit în proces, în sensul pretins de revizuentă de a se examina direct de instanţa de revizuire pretinsele falsuri, împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, avute în vedere de art. 324 pct. 3 C. proc. civ., şi termenul maxim de 3 ani de la data producerii acestora, prevăzut de acelaşi text legal, de la data căruia începe să curgă cel mai târziu termenul legal de o lună al revizuirii, se verifică de instanţa de revizuire în raport cu circumstanţele cererii de revizuire expuse de revizuent, pentru verificarea respectării termenului legal de exercitare a unei asemenea căi extraordinare de atac reglementată de legiuitor strict şi limitativ, asupra unei hotărâri judecătoreşti ce a rămas cu autoritate de lucru judecat în circuitul civil, în privinţa căreia excepţia tardivităţii este o excepţie de ordine publică obligatorie de examinat cu prioritate aşa cum stabileşte însuşi art. 324 pct. 3 C. proc. civ.

Altfel, dacă s-ar lăsa la latitudinea revizuentului să pretindă să se examineze numai un caz de împiedicare, cum pretinde revizuenta în speţa de faţă numai decesul reclamantei iniţiale, A., securitatea circuitului civil protejată de autoritatea de lucru judecat a hotărârii garantată de art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca şi caracterul echitabil al procesului garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar deveni iluzorii, ele rămânând oricând a fi lăsate a fi afectate după dispoziţia părţii care nu este mulţumită de hotărârea ce are autoritate de lucru judecat, care ar putea să introducă diverse plângeri penale împotriva unor diverse persoane, după ce orice prescripţie a răspunderii penale pentru faptele pretinse de revizuentă a se fi săvârşit ar fi fost deja împlinită, ceea ce nu este legal posibil faţă de prevederile imperative ale art. 324 pct. 3 teza finală C. proc. civ. care pun în sarcina instanţei de revizuire să verifice cu prioritate ca în niciun caz să nu se fi depăşit termenul de revizuire de o lună care curge cel mai târziu începând de la împlinirea a trei ani de la data când s-au produs împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

Faţă de cele arătate, nu se poate reţine decât ca nefondată apărarea revizuentei că excepţia de tardivitate pentru motivele puse în dezbatere de Curte, rezultate din prescripţia răspunderii penale, nu ar putea fi reţinută ci ar trebui reţinut că s-ar fi introdus în termen revizuirea dacă termenul s-ar calcula de la data când acesteia i s-a comunicat încheierea penală prin care instanţa penală i-a respins plângerea împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală pentru faptele pentru care revizuenta a depus plângere penală abia începând cu anul 2012.

Revizuenta pretinde că soluţia Deciziei de apel atacate cu revizuire, nr. 107 din 12.02.2009, ar fi fost denaturată de falsificarea şi folosirea de reclamantă în proces a trei înscrisuri falsificate:proces-verbal de carte funciară, 1 contract de vânzare-cumpărare si extras al planului cadastral din 1940 scara 1:500, falsificarea acestora, conform susţinerilor revizuentei din cererea de revizuire prin care a învestit instanţa de revizuire, constând în următoarele aspecte:

În primul rând, revizuenta susţine că procesul-verbal de carte funciară nr. x/1940 menţionează numărul contractului de vânzare-cumpărare pe care îl înscrie în cartea funciară ca fiind 29624, deşi contractul de vânzare-cumpărare folosit de reclamantă ca titlu de proprietate în proces poartă nr. x, şi că în acelaşi proces-verbal de carte funciară nr. x/1940 a fost modificat numărul transcrierii contractului de vânzare-cumpărare titlu al reclamantei în registrul de transcripţiuni, prin suprascrierea cifrei 9 asupra cifrei 1 de la finalul numărului de transcriere, care astfel este înlocuit din nr. x/1934 în numărul x/1934 în procesul-verbal de carte funciară.

În al doilea rând, revizuenta susţine că pagina a treia a contractului de vânzare-cumpărare folosit de reclamantă ca titlu de proprietate în proces, nr. x din 4.08.1934, pagină care reprezintă încheierea de autentificare a Tribunalului Ilfov, aplicată la finalul contractului de vânzare-cumpărare redactat de părţile cocontractante prin avocat menţionat şi ca martor care atesta identitatea, este redactată cu un alt scris, cu caractere diferite ale stilului de formatare şi aranjată diferit în pagină faţă de cele două pagini anterioare ale contractului redactat de părţile cocontractante prin avocat.

În al treilea rând, revizuenta susţine că numerele de parcelă ale extrasului Planului cadastral din 1940 scara 1:500 folosit de reclamantă în proces ar fi fost modificate, deoarece în trecut, anterior anului 1900 şi anterior contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4.08.1934, mai multe imobile aveau acelaşi proprietar, L., iar expertul judiciar în specialitatea construcţii din procesul în care s-a dat decizia atacată cu cererea de revizuire a reţinut că denumirea planului cadastral figurează numai pe certificarea de pe verso şi că în acesta actualul imobil din str. x figurează cu două numere, nr. x str. x şi nr. x str. x, având marcat, ca şi celelalte imobile, şi un nr. x, numerele scrise de mână apreciind expertul fiind scrise cu creionul şi vizibil corectate, precum şi că şi ceilalţi experţi desemnaţi să efectueze expertiza tehnică specialitatea topografie şi geodezie, construcţii civile şi industriale au conchis că nu există identitate între imobilul revendicat de reclamantă şi cel deţinut de societatea pârâtă, în realitate cele două imobile fiind vecine.

Cu privire la cele susţinute în primul rând de revizuentă, partea referitoare la numărul de autentificare al contractului de vânzare-cumpărare invocat în revizuire, s-au stabilit deja irevocabil de instanţa civilă, instanţa de recurs care a respins recursul acesteia împotriva deciziei atacate cu prezenta cerere de revizuire, respectiv în Decizia nr. 6909 din 20.09.2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, următoarele:,,procesul-verbal nr. x emis la 19 mai 1941 Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, atestă faptul că E., tatăl reclamantei avea în proprietate imobilul situat în Bucureşti, str. x - compus din teren în suprafaţă de 1.402 mp şi construcţie - acesta fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4.08.1938 şi prin contractul autentificat sub nr. x din 22.01.1940 prin care fosta sa soţie, C., mama reclamantei), i-a vândut cota sa indiviză din imobil.

Din planul cadastral anexat acestui act, rezultă că imobilul situat în str. x proprietatea autorului reclamantei coincide sub aspectul poziţionării terenului vecinătăţilor şi corpurilor de clădire edificate pe acest teren, cu imobilul deţinut în prezent de intimata-pârâtă, "a doua instanţă de recurs care a pronunţat Decizia de recurs nr. 8639 din 7.12.2011 a precizat că, împrejurarea că în partea expozitivă se menţionează că actul cu număr de autentificare x din 4.08.1934 a fost transcris sub nr. x/1934 (şi nu x) nu este de natură să conducă la inexistenţa dreptului de proprietate, eroarea materială evidentă neputând avea consecinţa pretinsă de recurentă", dar revizuenta invocă în formularea cererii de revizuire că cele învederate în primul rând cu privire la fals în cererea de revizuire sunt rezultate materiale ale faptei penale de fals material în înscrisuri oficiale pentru care a depus plângere penală începând cu anul 2012 şi că procesul-verbal de carte funciară astfel falsificat cu caracter penal în modurile arătate de revizuentă a fost folosit de reclamantă în procesul în care s-a dat decizia atacată cu revizuire. Aşadar, Curtea de apel trebuie să verifice termenul cererii de revizuire pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. al pretinsului înscris falsificat folosit în proces, proces-verbal de carte funciară.

Tot asemenea, Curtea de apel trebuie să verifice termenul cererii de revizuire pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. al pretinsului înscris falsificat folosit în proces, contract de vânzare-cumpărare nr. x din 4.08.1934 a cărui pagină trei are tehnoredactare, scris de mână şi aranjare în pagină, diferite de primele două pagini ale lui, şi astfel, conform revizuentei, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 4.08.1934 ar fi rezultatul material al unei fapte penale de fals material în înscrisuri oficiale.

Cu privire la cele susţinute în al treilea rând de revizuentă, s-au stabilit deja irevocabil de instanţa care a pronunţat Decizia atacată cu revizuire, nr. 107 din 12.02.2009, că,, Expertiza topografică efectuată de expertul M. concluzionează la fila 7 din raport următoarele:

- "faptul că pe plan în dreptul imobilului în litigiu şi pe Procesul Verbal apar aceleaşi înscrisuri dovedeşte cert că terenul actual din str. x este acelaşi cu imobilul cumpărat de N., autorul intimatei reclamante şi cu imobilul care a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, poziţia 3175 conform adresei nr. x din 03.09.2007 a SC V. SA, care prin Decizia nr. 230/1975 a fost transmis în Administrarea Centralei Industriei Confecţiilor Bucureşti";

Instanţa a găsit pe deplin lămuritoare concluziile raportul de expertiză topografică. Sub acest aspect s-a constatat că trebuie precizat că prin răspunsul expertului la obiecţiunile intimatei la raport, acesta îşi menţine concluziile din punct de vedere tehnic. Menţiunea expertului conform cu care "nu poate explica cum la poziţia x din str. x unde se află amplasat imobilul B., apare O. (n.n. în anexa Decretului nr. 92/1950)", acest lucru nepermiţând o identificare certă nu este relevantă în cauză deoarece instanţa nu a stabilit în sarcina expertului obligaţia de a se pronunţa asupra conţinutului anexelor la Decretul nr. 92/1950;

Experţii P. şi Q., realizând o adevărată "probatio diabolica" trag concluzia că nu se poate stabili o identitate certă între imobilul deţinut în anul 1891 de către L. şi imobilul deţinut în prezent de către intimată. Această concluzie nu prezintă relevanţă în speţă deoarece nu se poate induce o contradicţie formală într-un sistem prin raportare la o situaţie exterioară acestuia. Din moment ce autorul reclamantei, de la care a fost preluat imobilul, avea titlu de proprietate opozabil erga omnes (actul de vânzare cumpărare autentificat din 04.08.1934, transcris sub nr. x/1934 la Tribunalul Ilfov şi actul de vânzare cumpărare nr. x din 22.01.2940 transcris la nr. x/1940), din moment ce imobilul respectiv a fost identificat conform planului cadastral din anul 1940, scara 1:1500 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare din Bucureşti şi din moment ce imobilul menţionat în cartea funciară a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, toate acestea în condiţiile în care de la nivelul anului 1928 nu s-a schimbat nici denumirea străzii Viitorului nici adresele poştale ale imobilului (adresă fila 199 dosar), Curtea a găsit că identitatea dintre terenul preluat de către stat de la autorul reclamantei şi terenul revendicat, aflat în patrimoniul intimatei, a fost indubitabil dovedită", dar revizuenta invocă în formularea cererii de revizuire că cele învederate în al treilea rând sunt rezultate materiale ale faptei penale de fals material în înscrisuri oficiale pentru care a depus plângere penală începând cu anul 2012. Aşadar, Curtea trebuie să verifice termenul cererii de revizuire pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. al pretinsului înscris falsificat folosit în proces de reclamantă, extras al planului cadastral din 1940, scara 1:500, anexă a procesului-verbal de carte funciară nr. x/1940.

În prealabil, în limitele cererii de revizuire, cu privire la excepţia tardivităţii acestei cereri de revizuire, trebuie arătat că în dosarul primei instanţe, în care s-a pronunţat sentinţa de primă instanţă, apelată în dosarul în care s-a dat decizia atacată cu revizuire, s-au depus doar fotocopii de pe înscrisuri, astfel că a rămas la latitudinea pârâtei să fi criticat asemenea aspecte în cererea de apel pe care o exercitase împotriva sentinţei primei instanţe, nefăcând obiect de judecată al excepţiei tardivităţii revizuirii de faţă pe aspectul faptei de uz de fals depunerea fotocopiilor la prima instanţă, ci numai sub aspectul faptei de fals material în înscrisuri oficiale aşa cum consideră revizuenta că s-ar fi realizat această primă faptă, pretins penală, de fals, încă de la demararea procesului de revendicare ce a învestit prima instanţă în anul 1998, în dezvoltarea cererii sale de revizuire, iar depunerile incriminate la care se referă revizuenta pentru cele trei înscrisuri descrise în cererea de revizuire care interesează pretinsa faptă de uz de fals sunt depunerile făcute de reclamantă prin avocat în Dosarul de apel nr. x/2001, al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în a cărui rejudecare s-a dat Decizia de apel nr. 107 din 12.02.2009 atacată cu cererea de revizuire.

Orice depunere ulterioară Deciziei atacate cu revizuire, nr. 107 din 12.02.2009, sau invocare ulterioară Deciziei atacate cu revizuire, nr. 107 din 12.02.2009, cum este şi depunerea (invocată de revizuentă în concluziile scrise pe excepţia tardivităţii cererii de revizuire) făcută la cererea înseşi a revizuentei, în Dosarul de recurs ulterior (nr. x/2/2005* de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) în care s-a soluţionat recursul declarat de aceasta însăşi contra deciziei atacată cu revizuire, este irelevantă soluţionării revizuirii Deciziei nr. 107 din 12.02.2009, pentru că nu se cere revizuirea unei hotărâri judecătoreşti ulterioare ei, pe baza falsificării înscrisurilor şi folosirii lor ulterioare ei, ci se cere revizuirea înseşi a Deciziei nr. 107 din 12.02.2009, aşadar pentru că faptele de uz de fals pentru care se atacă prin cererea de revizuire Decizia nr. 107 din 12.02.2009 sunt pretinsele fapte penale anterioare datei de 12.02.2009 când s-ar fi produs, prin Decizia de apel atacată cu revizuire, efectele lor, şi pentru că decizia care a soluţionat recursul ulterior declarat chiar de pârâtă(revizuenta de faţă) contra deciziei atacată cu revizuire nu doar că a arătat în considerente că s-a limitat în examinare la criticile de nelegalitate de la art. 304 C. proc. civ. dar nici nu a schimbat considerentele Deciziei de apel atacate cu cererea de revizuire; simpla precizare în considerentele Deciziei de recurs nr. 8639 din 7.12.2011 a numărului de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare, nr. x din 4.08.1934 (nu nr. x din 4.08.1934 cum din eroare materială s-a înscris procesul-verbal de carte funciară şi în unul din considerentele deciziei de apel atacate cu revizuire), nu reprezintă schimbare a considerentelor, ci numai vădire a unei simple erori materiale, însăşi revizuenta arătând că la dosarul procesului nu s-a regăsit vreodată un contract cu nr. x/4.08.1934 ci numai cu nr. x din 4.08.1934.

Astfel, Decizia de recurs nr. 8639 din 7.12.2011(Dosar înregistrat sub nr. x/2/2005* la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a menţionat introductiv în considerente că s-a stabilit irevocabil prin Decizia de casare nr. 6909 din 20.09.2005, cum legal a reţinut instanţa de rejudecare care a pronunţat Decizia nr. 107 din 12.02.2009, atât calitatea reclamantei de moştenitoare a proprietarului imobilului din str. x (fost x bis.) sector 2, E., cât şi caracterul abuziv al preluării acestui bun de către Stat, în baza Decretului nr. 92/1950 aplicat unei persoane ce nu era vizată de prevederile art. 1 din actul de naţionalizare, şi a arătat, în continuare, că, procedând la suplimentarea probaţiunii(ce înseamnă probe noi, altele decât cele administrate deja în precedent) în acord cu dispoziţiile deciziei de casare, instanţa de apel s-a conformat acestora, legalitatea măsurilor dispuse în baza acestora vădindu-se a fi o critică nefondată; instanţa de recurs care a pronunţat Decizia de recurs 8639 din 7.12.2011 a considerat că Decizia nr. 107 din 12.02.2009 era motivată, respingând şi criticile declarate de recurenta pârâtă pe baza art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

şi precizând că împrejurarea că instanţa de rejudecare a apelului nu a primit/a înlăturat concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcţii, ori aceea de a apela la prezumţii judiciare în condiţiile în care acestea nu s-ar corobora cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu poate fi circumscrisă motivului de recurs legal stabilit de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi că,,împrejurarea că în partea expozitivă se menţionează că actul cu număr de autentificare x din 4.08.1934 a fost transcris sub nr. x/1934 (şi nu 22624) nu este de natură să conducă la inexistenţa dreptului de proprietate, eroarea materială evidentă neputând avea consecinţa pretinsă de recurentă.

Odată înscris dreptul în evidenţele de publicitate, acesta există în patrimoniul titularului acestuia, cazurile de rectificare a acestor transcrieri fiind strict şi limitativ prevăzute de lege (Legea nr. 115/1938-art.

34) ce nu conţine şi ipoteza invocată de recurentă (…)".

De asemenea trebuie precizat prealabil, cu privire la excepţia tardivităţii cererii de revizuire de faţă, că, în raport cu legea penală, constituie înscris oficial atât înscrisul original cât şi copiile legalizate sau certificate pentru conformitate cu originalul şi de aceea pentru existenţa infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, ca de altfel şi pentru existenţa celei de uz de fals, nu interesează dacă s-a falsificat înscrisul în forma originală sau copia legalizată a acestuia, în cazul falsificării copiei fapta constituind infracţiune chiar dacă nu există înscrisul original, din moment ce respectiva copie, dacă ar fi fost adevărată, ar fi produs consecinţe juridice (Drept Penal Român-partea specială, R., S., ediţia a treia revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă S.C.,,Şansa "S.R.L., Bucureşti, 1999, pag. 476-477).

Totodată trebuie precizat prealabil că, pentru realizarea elementului material al infracţiunii de uz de fals, acţiunea de folosire trebuie să privească un înscris fals, la fel ca şi infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale, şi infracţiunea de uz de fals fiind o infracţiune care se consumă instantaneu; uzul de fals nu este prin natura sa o infracţiune compatibilă cu un consum prelungit în timp specific infracţiunii continue, ci infracţiunea de uz de fals este numai susceptibilă de formă continuată care constă în repetarea acţiunii de folosire ce se poate realiza prin depunerea înscrisului fals sau invocarea lui, care, ca orice infracţiune continuată care se pretinde de revizuentă ar fi denaturat rezultatul procesului prin hotărârea atacată cu revizuire, nr. x din 12.02.2009, se epuizează în raport cu data deciziei de apel pe care revizuenta o atacă prin cererea de revizuire, 12.02.2009, ca fiind data producerii efectelor pretinsei infracţiuni continuate reclamate de uz de fals care ar fi produs efecte juridice la soluţionarea cauzei prin Decizia nr. 107 din 12.02.2009.

Prelungirea în timp a efectelor înscrisului fals folosit nu atribuie infracţiunii de uz de fals caracter continuu(Drept Penal Român-partea specială, R., S., ediţia a treia revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă S.C.,,Şansa "SRL, Bucureşti, 1999, pag. 489).

Uzul de fals consumându-se în momentul folosirii înscrisului fals, din acest moment începe să curgă şi termenul de prescripţie a răspunderii penale; nu interesează sub aspectul consumării infracţiunii dacă s-au produs sau nu consecinţele juridice avute în vedere de făptuitor. (Drept Penal Român-partea specială, R., S., ediţia a treia revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă x, Bucureşti, 1999, pag. 489-490).

Faptele pretins penale, pe baza cărora s-a formulat cererea de revizuire, pentru care s-a depus şi plângere penală de revizuentă în anul 2012 (începând cu 4.12.2012) şi pentru care s-a constatat prin ordonanţă a procurorului că intervenise o imposibilitate (prin decesul numitei pretinse făptuitoare A.) a atragerii răspunderii penale, sunt cele învederate de revizuentă în cererea de revizuire cu privire la pretinsa falsificare a celor trei înscrisuri arătate în cererea de revizuire(contract de vânzare-cumpărare transcris, proces-verbal al Comisiei de Carte Funciară şi plan cadastral), înscrisuri care au fost depuse de reclamantă în anumite copii certificate, cum se arată mai jos, prin avocat la prima judecată a apelului declarat de pârâtă din procesul în care s-a pronunţat decizia de apel atacată cu revizuire (Dosar component nr. x/2001 al Curţii de Apel Bucureşti), pretins falsificate deja la data sentinţei de primă instanţă din proces, la dosarul căreia se depuseseră în fotocopii, anterior declarării apelului de către pârâta revizuentă împotriva sentinţei de primă instanţă, apel soluţionat în final prin decizia de apel a cărei revizuire se cere, şi care au fost folosite (depuse şi invocate) de reclamantă, cum se arată mai jos, prin avocat în dosar astfel încât să atragă soluţia Deciziei de apel a cărei revizuire se cere, nr. 107 din 12.02.2009, respectiv sunt faptele penale de fals în înscrisuri oficiale şi de uz de fals examinate sub aspectul prescripţiei răspunderii penale în încheierea penală pe care revizuenta a depus-o la dosar în susţinerea acestei cereri de revizuire, de Cameră de Consiliu, a Judecătorului de Cameră Preliminară, din Dosarul nr. x/302/2016 al Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, secţia penală, încheiere din 15.03.2016 care i-a respins ca nefondată plângerea revizuentei împotriva Ordonanţei dată în Dosarul nr. x/II2/2015 a Prim Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, la data de 12.01.2016, şi Ordonanţei Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, dată la data de 15.12.2015 în Dosarul nr. x/P/2015, pe motiv că nu se mai impunea restituirea cauzei la Parchet pentru continuarea cercetărilor, faţă de incidenţele prescripţiei răspunderii penale(prin luarea în considerare a vechiul C. pen., a Noului C. pen.

şi a principiului aplicării legii penale mai favorabile corespunzător Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20.05.2014, privind aplicarea pe categorii de instituţii a legii penale mai favorabile, nu global), fiind faptele penale reglementate de art. 288 C. pen. vechi (fals în înscrisuri oficiale) şi art. 291 C. pen. vechi (uz de fals).

Termenul de prescripţie a acestor fapte penale, de 5 ani, este reglementat de art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. vechi. ("5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani").

Art. 124 C. pen. vechi a înlăturat răspunderea penală indiferent dacă sau câte întreruperi ar fi intervenit, dacă termenul de prescripţie prevăzut la art. 122 C. pen. vechi a fost depăşit cu încă jumătate(prescripţia specială,maximă, a răspunderii penale), rezultând termenul total de 7 ani şi 6 luni care împiedică tragerea la răspundere penală pentru faptele pretinse de revizuentă şi astfel, pe baza tragerii la răspundere penală, împiedică anularea ca false a celor 3 înscrisuri în baza condamnării pretinşilor făptuitori pentru infracţiuni de fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals, aşa cum pretinde revizuenta în cererea de revizuire prin care a învestit instanţa, că s-ar fi săvârşit faptele penale, de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, ce ar fi putut atrage condamnări penale cu consecinţa anulării ca false a celor 3 înscrisuri, în care arată şi că, urmare a împiedicării tragerii la răspundere penală, revine instanţei de revizuire să cerceteze pretinsele falsuri.

Pedeapsa pentru infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută la art. 288 C. pen. vechi este stabilită la art. 288 C. pen. vechi: de la 3 luni la 3 ani pentru forma simplă şi de la 6 luni la 5 ani pentru forma agravată când ar fi fost săvârşit de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Aceleaşi pedepse maxime s-au păstrat în Noul C. pen., art. 320.

Pedeapsa pentru infracţiunea uz de fals prevăzută la art. 291 C. pen. vechi este stabilită la art. 291 C. pen. vechi: de la 3 luni la 3 ani. Aceeaşi pedeapsă maximă s-a păstrat în Noul C. pen., art. 323.

Aşadar, conform 124 C. pen. vechi rap. la art. 5 C. pen. nou, termenul prescripţiei speciale (maxim) al răspunderii penale pentru uz de fals este de 7 ani şi 6 luni; termenul prescripţiei speciale (maxim) al răspunderii penale pentru fals în înscrisuri oficiale în forma simplă este de 7 ani şi 6 luni; termenul prescripţiei speciale (maxim) al răspunderii penale pentru fals în înscrisuri oficiale în forma agravată când ar fi fost săvârşit de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, este tot de 7 ani şi 6 luni.

Din Dosarul de fond component nr. x/2001, al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în urma formării căruia prin introducerea apelului de către pârâtă contra sentinţei de primă instanţă(prima instanţă de fond) ce admisese cererea de chemare în judecată împotriva pârâtei, s-a pronunţat Decizia de apel(a doua instanţă de fond) atacată cu revizuire, ca urmare a rejudecării dispuse de Decizia de recurs mai sus expusă, nr. 6909 din 20.09.2005, respectiv de la filele 137-203 ale acestuia, rezultă că în apel au fost depuse, prin avocat de reclamanta iniţială a cauzei, cele trei înscrisuri considerate false de revizuentă (contractul, procesul-verbal de carte funciară, planul cadastral), pe baza cărora susţine revizuenta că s-a pronunţat Decizia de apel atacată în prezenta cerere de revizuire, şi în fotocopii, dar totodată s-a depus la data de 2.10.2002 în copie certificată pentru conformitate, de avocatul reclamantei T., cu copia certificată eliberată de Arhivele Naţionale la nr. x din 19.10.2001, contractul de vânzare-cumpărare, iar la data de 3.02.2003 s-a depus, în copie certificată pentru conformitate de avocatul reclamantei, T., cu copia legalizată eliberată de Arhivele Naţionale de pe transcrierea acestui contract, actului de vânzare-cumpărare, transcrierea realizată la Grefa Tribunalului Ilfov, secţia Notariat la nr. x din 4.08.1934.

De asemenea, din consemnările încheierii de dezbateri ce a precedat Decizia din prima judecată a apelului, Decizie nr. 398 din 29.09.2003 desfiinţată prin Decizia de recurs nr. 6909 din 20.09.2005, încheiere de dezbateri din şedinţa publică de la 15.09.2003, rezultă că în acea şedinţă publică de la 15.09.2003 s-au prezentat instanţei din partea reclamantei, în copii legalizate executate de Arhivele Naţionale - Direcţia Municipiului Bucureşti, procesul-verbal de carte funciară nr. x/1940 ce individualiza în finalul său nr. topografice, care fusese depus în fotocopie la filele 184-185, şi extrasul planului cadastral anexă a acestui proces-verbal de carte funciară, ce fusese depus în fotocopie la fila 187, precum şi că apelanta-pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active derivând din lipsa de identitate a imobilului revendicat cu cel deţinut de pârâtă, iar reprezentantul intimatei-reclamante a solicitat respingerea excepţiei motivând că există actul de proprietate din anul 1934 prin care U. vinde imobilul din str. x, iar în acest act se arată că se vând şi construcţiile, nefiind contestat de vreo persoană, fiind vorba de acelaşi imobil.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei fiind admisă prin Decizia iniţială de apel nr. 398 din 29.09.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, decizie în prezent inexistentă deoarece ea a fost ulterior desfiinţată de Decizia de recurs nr. 6909 din 20.09.2005 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, la data de 14.11.2003 s-a declarat (în Dosarul component înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă sub nr. x/2003) de către reclamantă recurs contra Deciziei nr. 398 din 29.09.2003, în care reclamanta iniţială a cauzei a invocat prin acelaşi avocat cele trei acte contestate de revizuentă, contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4.08.1934, proces-verbal de carte funciară nr. x/1940, planul cadastral anexă a acestuia, administrate ca probe în prima judecată a apelului.

Aşadar, în raport cu ceea ce pretinde revizuenta pe larg în dezvoltarea cererii de revizuire,, prescripţia specială(maximă) a răspunderii penale s-a împlinit cel mai târziu la data de 16.11.2007 pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită la art. 288 C. pen. vechi constând în pretinsa falsificare a celor trei înscrisuri(fals în înscrisuri oficiale), în raport cu cea mai târzie dată care ar putea fi reţinută pentru pretinsa faptă de fals material în cele trei acte contestate de revizuentă, data de 16.05.2001 a pronunţării sentinţei primei instanţe din proces, şi s-a împlinit cel mai târziu la data de 14.05.2011 pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită la art. 291 C. pen. vechi (de uz de fals), în raport de data cererii de declarare de către reclamantă a recursului, din 14.11.2003, contra celei dintâi decizii de apel intervenite în cauză, desfiinţate de instanţa de recurs prin Decizia nr. 6909 din 20.09.2005 pe baza admiterii acestei cereri de recurs din 14.11.2003.

Faptul că în rejudecarea apelului însăşi apelanta-pârâtă B.(în prezent revizuentă) a înţeles să procure de la Arhivele Naţionale din nou înscrisurile contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4.08.1934, proces-verbal de carte funciară nr. x/1940, planul cadastral anexă a acestuia, şi să le depună la dosarul de rejudecare a apelului alături de înscrisul nou reprezentat de adresa Primăriei Municipiului Bucureşti Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană - Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Planificare Urbană - Serviciul Evidenţa Proprietăţii-nr. x din 22.07.2008, înscris nou ce menţiona că, imobilul în cauză reprezintă imobilul înscris în Cartea Funciară din anul 1940 cu Proces Verbal nr. x/1940, pe adresa str. x.

Pe planul anexă la acest Proces Verbal de Carte Funciară din anul 1940, imobilul în cauză a fost etichetat cu nr. x pe Str. x, pe str. x" (fără vreo relevanţă cu privire la vreo calitate de proprietar pentru terţul O. înscris ca posesor de fapt de la care s-a preluat imobilul, în lipsa vreunui act de proprietate, in anexa Decretului de preluare nr. 92/1950, sens în care si dispoziţiile ulterior explicative ale Legii nr. 10/2001 de la art. 24 au arătat că doar o prezumţie simplă uşor de combătut se instituie cu privire la cel înscris în anexa Decretului, care poate fi combătută cu proba contrară, adică prin contractul de cumpărare), este lipsit de relevanţă pentru determinarea termenului legal al cererii de revizuire conform art. 324 pct. 3 C. proc. civ., faţă de limitele cererii de revizuire pe care revizuenta a introdus-o la instanţa de faţă.

De vreme ce pe calitatea procesuală activă a reclamantei decizia atacată cu revizuire a reţinut obligativitatea deciziei de casare conform art. 315 C. proc. civ., nu se poate reţine vreun uz de fals în sarcina reclamantei în rejudecarea apelului, faţă de împrejurarea că apelanta-pârâtă(în prezent revizuentă) a dorit să mai depună o dată înscrisurile deja administrate în prima judecată a apelului, la dosar, în condiţiile în care conform Regulamentului Instanţelor instanţa nu putea refuza depunerea înscrisurilor de oricare din părţi, aceasta neînsemnând o readministrare a probelor care deja s-au administrat, contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4.08.1934, proces-verbal de carte funciară nr. x/1940, planul cadastral anexă a acestuia.

Or, în rejudecarea apelului reclamanta(în apel intimată-reclamantă) a înţeles să invoce prin avocat Decizia iniţială de recurs a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie şi cele două adrese noi, emise de Primăria Municipiului Bucureşti, administrate în rejudecarea apelului, cea emisă la data de 22.07.2008 conform cererii S.C. B. S.A. şi adresa administrată de intimata-reclamantă de la fila 199 din Dosarul de rejudecare a apelului (nr. x/5822 din 10.04.2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană, ce arăta toate adresele poştale ale imobilului în litigiu: nr. x bis pe str. x - până la nivelul anului 1915, nr. x pe str. x - de la nivelul anului 1915, nr. x pe str. x - de la nivelul anului 1928), arătată în considerentele deciziei de apel atacate cu revizuire, aşa cum rezultă din încheierea dezbaterilor de la 29.01.2009, când s-a şi amânat pronunţarea, încheiere ce face corp comun cu decizia de apel atacată cu cererea de revizuire.

La fel de irelevantă, pentru determinarea termenului legal al cererii de revizuire conform art. 324 pct. 3 C. proc. civ., faţă de limitele cererii de revizuire pe care revizuenta a introdus-o la instanţa de faţă, este şi depunerea ulterioară pronunţării Deciziei de apel atacate cu revizuire a aceloraşi acte, care este depunerea din abia al doilea recurs, solicitată de recurenta-pârâtă B. în dosarul în care s-a pronunţat a doua Decizie de recurs, nr. 8639 din 7.11.2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, decizie care a şi precizat numărul de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare, nr. x din 4.08.1934 (nu nr. x din 4.08.1934 cum din eroare materială s-a înscris procesul-verbal de carte funciară şi în unul din considerentele deciziei de apel atacate cu revizuire), deoarece în speţa de faţă s-a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 107 din 12.02.2009, nu a vreunei hotărâri judecătoreşti ulterioare ei.

Art. 124 rap. la art. 122 C. pen. vechi, publicat în Monitorul Oficial, a reglementat public, accesibil, previzibil, neîndoielnic prescripţia maximă a răspunderii penale, revizuenta cunoscând astfel la data plângerii penale din anul 2012 atât prevederile publice, accesibile, previzibile, neîndoielnice referitoare la prescripţia maximă a răspunderii penale cât şi prevederile art. 288 şi 291, publice, accesibile, previzibile, neîndoielnice, ale vechiul C. pen., publicate în Monitorul Oficial, care reglementau pedepsele aplicabile infracţiunilor pentru care revizuenta a depus începând cu anul 2012 plângere penală, pentru cele trei înscrisuri pretins false, invocate în prezenta cerere de revizuire, de fals în înscrisuri oficiale şi de uz de fals.

Aşadar, în speţă, fiind de necontestat că, în cazul în care judecata penală a cărei latură civilă să fie finalizată cu declararea ca false a celor trei înscrisuri invocate de revizuentă nu mai putea avea loc, adică era împiedicată(indiferent că aceasta era din cauza decesului pretinsei făptuitoare sau din cauza prescripţiei răspunderii penale pentru faptele, reglementate de C. pen. ale pretinşilor făptuitori, de falsificare a celor trei înscrisuri şi de folosire în proces, cu pretinsul rezultat de denaturare a realităţii), falsul putea fi constatat de instanţa civilă în calea extraordinară de atac a revizuirii, nu trebuie, însă, în prealabil ignorat(art. 137 rap. la art. 324 C. proc. civ.) că această cercetare a pretinsului fals şi uz de fals al celor trei înscrisuri poate avea loc numai dacă această cale extraordinară de atac, a revizuirii, se introducea de revizuientă în termenul legal(fără referire la eventualele căi civile separate de declarare a nulităţii actelor de vânzare-cumpărare, parcelare, transcriere sau intabulare pentru vreun motiv care să nu fi fost dezlegat în procesul irevocabil anterior, care nu fac obiect de judecată în calea extraordinară a revizuirii de faţă).

Concret, sunt relevante, cum s-a explicat mai sus, dispoziţiile legale aplicabile cazului circumstanţiat în cererea de revizuire, pe care revizuenta îşi introduce cererea de revizuire, reţinându-se că, deşi revizuenta pretinde că cele trei înscrisuri, contract de vânzare-cumpărare, proces-verbal de carte funciară şi extras de plan cadastral din 1940 anexă a procesului-verbal de carte funciară, au fost depuse încă de la dosarul primei instanţe unde s-a introdus cererea de chemare în judecată din anul 1998, revizuenta (ce criticase situaţia de fapt pretinsă de reclamantă şi reţinută în sentinţa primei instanţe, chiar în cererea de apel soluţionată, în urma casării cu trimitere spre rejudecare a celei dintâi decizii de apel, care admisese în apel excepţia nefondată a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, de decizia pronunţată la 12.02.2009, decizie de apel care a considerat motivat că nu s-a putut reţine în rejudecarea apelului nici schimbarea situaţiei de fapt reţinute deja în Decizia de casare,cea dintâi decizie de recurs intervenită în cauză, care-i trimisese apelul la rejudecare, arătând, la rândul ei, în rejudecarea apelului, motivele pentru care a considerat că reclamanta a făcut dovada că autorul său de la care s-a preluat abuziv imobilul în baza Decretului nr. 92/1950 a fost proprietarul imobilului revendicat de la revizuenta - pârâtă, sens în care a invocat şi coroborat concluziile concludente ale probei cu expertiza topografică administrate în rejudecare, cu privire la teren, cu proba administrată în rejudecarea apelului de către reclamantă cu înscrisul de la fila 199 din dosarul rejudecării apelului) a introdus plângere penală abia în anul 2012, adică sunt relevante dispoziţiile din partea finală art. 324 pct. 4 C. proc. civ. care stabilesc că termenul de o lună de revizuire începe a curge, în lipsa hotărârii care să fi declarat fals înscrisul, cel mai târziu la 3 ani de la data producerii împrejurărilor pentru care constatarea infracţiunilor nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

Aşadar, chiar faţă de cel mai lung termen, de prescripţie maximă a răspunderii penale care a început să curgă la momentul cel mai târziu ce ar putea fi reţinut în acest proces, termenul prescripţiei speciale al pretinsei fapte de uz de fals care ar sta la baza deciziei de apel atacată cu cererea de revizuire, legal reglementat, cunoscut de revizuentă tocmai deoarece era accesibil, previzibil şi neîndoielnic incident, fiind stabilit cu certitudine de textele legale publicate în Monitorul Oficial pentru fapta de uz de fals, de 7 ani şi 6 luni, de la ultima folosire în dosar de către reclamantă, prin avocatul său reprezentant în proces, a celor trei înscrisuri considerate de revizuentă false (art. 124 C. pen. vechi rap. la art. 122 C. pen. vechi, rap. la art. 291 C. pen. vechi), invocate în cererea de recurs declarat de reclamantă la data de 14.11.2003 ce stă la baza Deciziei de recurs nr. 6969 din 20.09.2005 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, decizie care a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanta avea calitate procesuală activă în cauză, deoarece a reţinut calitatea de proprietar, pe baza celor două contracte de vânzare-cumpărare folosite de reclamantă în proces pentru imobilul în litigiu, procesului-verbal de carte funciară şi extrasului planului cadastral din 1940 anexă a procesului-verbal de carte funciară, a autorului acesteia deposedat abuziv de Stat, şi calitatea reclamantei de moştenitoare a lui, desfiinţând cea dintâi decizie de apel ce considerase în cauză că această calitate procesuală activă a reclamantei nu ar fi fost dovedită, rezultă că ultimul termen al prescripţiei speciale, maxime, a răspunderii penale s-a împlinit la 14.05.2011, astfel că termenul căii extraordinare de atac a revizuirii de o lună de la cei trei ani din art. 324 pct. 3 C. proc. civ. de la intervenţia împrejurărilor pentru care nu se mai poate pronunţa hotărârea invocată de revizuentă în cererea de revizuire, de anulare ca false a celor trei înscrisuri pe baza unei hotărâri penale de condamnare, s-a împlinit 14.06.2014.

Este nerelevantă depunerea de revizuentă, fără efecte de prelungire a termenului prescripţiei vreunei răspunderi penale, a plângerii penale, în anul 2012, deoarece s-a împlinit deja şi prescripţia specială maximă a răspunderii penale, instituţie legală care arată neîndoielnic că oricâte întreruperi ar fi intervenit nu se mai poate atrage răspunderea penală (art. 124 C. pen. vechi); aşadar nu mai poate interveni hotărârea penală de condamnare care să atragă anularea ca false a celor trei înscrisuri, cum pretinde revizuenta în cererea de revizuire că ar fi fost cazul pentru pretinsele fapte penale, cu precizarea că numai în limitele formulării cererii scrise introductive de revizuire se pot lua în considerare concluziile scrise ale revizuentei depuse în apărare pe excepţia tardivităţii acestei cereri de revizuire, după ce s-a dispus amânarea pronunţării pe excepţia tardivităţii, în care susţine nefondat că ar avea vreo relevanţă invocarea, ulterioară datei pronunţării deciziei de apel atacate cu revizuire, de intimata-reclamantă K., a valabilităţii înscrisurilor în întâmpinarea faţă de cererea de revizuire declarată de revizuentă, cu privire la uzul de fals care, cum s-a arătat mai sus, ca infracţiune continuată, s-a epuizat, în raport cu pretinsele sale efecte faţă de Decizia de apel atacată cu revizuire, nr. 107 din 12.02.2009, la ultima folosire de către reclamantă a înscrisurilor pretins falsificate, 14.11.2003. Aşadar, depunerea de revizuentă a plângerii penale începând abia cu anul 2012 este lipsită efecte cu privire la excepţia tardivităţii revizuirii, tardivitate cauzată de depunerea cu depăşirea termenului legal a cererii de revizuire, termen care a început să curgă cel mai târziu potrivit art. 324 pct. 3 C. proc. civ. la data de 14.05.2014 şi astfel s-a împlinit la 14.06.2014 conform art. 324 pct. 3 teza finală C. proc. civ., în condiţiile în care prezenta cerere de revizuire s-a introdus abia la data de 13.04.2016 cu depăşirea termenului legal de introducere a ei.

Împotriva acestei decizii (inclusiv a încheierii de amânare a pronunţării din data de 5 aprilie 2017), a formulat recurs revizuenta S.C. B. S.A. pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

În mod greşit instanţa a admis excepţia de tardivitate a cererii de revizuire invocată din oficiu prin încheierea din 05.04.2017 şi a încălcat, aplicat, interpretat eronat dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 3 vechiul C. proc. civ., art. 122 alin. (1) lit. d) vechiul C. pen. ( art. 154 alin. (1) lit. d) Noul C. pen.), art. 124 vechiul C. pen. (art. 155 Noul C. pen.), art. 215 vechiul C. pen. (art. 244 Noul C. pen.), art. 288 vechiul C. pen. (art. 320 Noul C. pen.), art. 289 vechiul C. pen. (art. 321 Noul C. pen.), art. 291 vechiul C. pen. (art. 323 Noul C. pen.), art. 5 Noul C. proc. pen.

In esenţă, instanţa face un calcul inexact, neconform cu textul legii şi susţine că cererea de revizuire este tardiv formulată întrucât a fost depusă cu nerespectarea termenului de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 122 vechiul C. pen. pentru infracţiunile menţionate în plângerea penală cu care a învestit organele de urmărire penală în anul 2012, anume infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale, prevăzute de art. 288 vechiul C. pen., uz de fals prevăzute de art. 291 vechiul C. pen. şi înşelăciune prevăzute. de art. 215 alin. (1), (2) şi 5 vechiul C. pen.

De asemenea se arată greşit şi neconform legii că termenul de 3 ani, prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 3 vechiul C. proc. civ., se calculează de la data depunerii în instanţă de către intimată prin mandatarii săi a înscrisurilor falsificate.

Instanţa în revizuire nu trebuie să se pronunţe asupra existenţei/inexistenţei infracţiunii sau asupra tragerii la răspundere a persoanelor vinovate ci asupra realităţii celor constatate în înscrisurile contestate prin mijloacele pe care i le conferă C. proc. civ. prin raportare la art. 184 vechiul C. proc. civ.. De aceea împrejurarea ca o infracţiune ar fi prescrisa nu împiedica instanţa civila sa procedeze la cercetarea documentelor pentru ca ar fi inacceptabil ca o situaţie juridica neclara sa stea la baza unei hotărâri.

Chiar dacă s-ar porni de la raţionamentul instanţei că termenul de 3 ani, prev. de art. 324 alin. (1) pct. 3 vechiul C. proc. civ., s-ar calcula de la data folosirii înscrisurilor (uz de fals în scopul inducerii în eroare) trebuie observat că efectele (consumarea) acestei infracţiuni s-au produs cel mai devreme la data pronunţării de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a Deciziei civile nr. 107 respectiv din 12.02.2009. Aceeaşi situaţie există şi în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (5) vechiul C. pen., ale cărei efecte se regăsesc cel puţin până la pronunţarea acestei hotărâri, aspect despre care instanţa nu a amintit/analizat în motivarea hotărârii.

Potrivit art. 5 din Noul C. proc. pen., în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7 din 02.03.2016, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând în săvârşirea unor infracţiuni înainte de data de 1.02.2014, respectiv a unor infracţiuni comise după intrarea în vigoare a Noului C. pen., pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 1.02.2014 se va aplica legea penală mai favorabilă - identificată ca fiind legea veche sau legea nouă.

Nu este îngăduită aplicarea concomitentă a dispoziţiilor penale mai favorabile, selectiv reţinute de instanţă din cele două coduri penale, întrucât s-ar crea o lex tertia, ceea ce nu este permis. Criteriul de stabilire a legii penale mai favorabile nu se limitează la regimul sancţionator mai blând ci trebuie analizate şi avute în vedere toate instituţiile de drept penal incidente în cauză şi obligatoriu incorporate în unul şi acelaşi act normativ, fie Noul C. pen. fie vechiul C. pen. Prin urmare, nu se pot prelua dispoziţii mai blânde în privinţa regimului sancţionator dintr-un cod şi dispoziţii mai favorabile în privinţa prescripţiei dintr-un alt cod, pentru că în acest fel s-ar crea o lex tertia.

Dacă în ceea ce priveşte infracţiunile de fals şi uz de fals - art. 288, art. 289, art. 291 vechiul C. pen. - art. 320, 321, 323 Noul C. pen. - limitele maxime de pedeapsă sunt similare (3 ani), în ceea ce priveşte înşelăciunea - art. 215 alin. (1), (2), (5) vechiul C. pen. stabileşte o pedeapsă cu închisoare de până la 20 de ani (deci un termen de prescripţie îndelungat) în timp de Noul C. pen. - art. 244 - o pedeapsă cu închisoare de maxim 5 ani (şi un termen de prescripţie mult diminuat).

Prin urmare, având în vedere că în speţă este vorba despre un concurs de infracţiuni săvârşit înainte de 01.02.2014, dar aplicabil este doar unul dintre cele două coduri penale care s-au succedat în timp, legea penală mai favorabilă este Noul C. pen. În acest context, în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale în speţă sunt aplicabile disp. art. 155 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 154 alin. (4) Noul C. pen., astfel încât pentru infracţiunile prev. de art. 320, 321, 323, termenul de prescripţie al răspunderii penale se împlineşte la 12.02.2019 calculat de la data de 12.02.2009 (data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii nr. x din 12.02.2009) iar termenul de prescripţie pentru cererea de revizuire la 12.03.2019 (termenul de 1 lună prev. de art. 324 alin. (1) pct. 3 vechiul C. proc. civ.).

De asemenea, pentru infracţiunea de înşelăciune despre care instanţa nici nu a amintit - art. 244 Noul C. pen. - termenul de prescripţie al răspunderii penale se împlineşte la 12.02.2019 iar termenul de prescripţie pentru cererea de revizuire se împlineşte la 12.03.2019.

Şi dacă s-ar raporta la termenele de prescripţie prevăzute de vechiul C. pen., art. 122 alin. (1) lit. d) - prescripţia răspunderii penale s-ar fi împlinit la 12.08.2016 pentru uzul de fals iar pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (5) vechiul C. pen. la 12.02.2024, termenul de prescripţie pentru revizuire fiind 12.09.2016 şi respectiv 12.03.2024.

La aceasta se adaugă faptul că reclamanta a folosit pe tot parcursul procesului şi după pronunţarea Deciziei civile nr. 107/2009 înscrisurile false, aspect de care instanţa nu a dorit să ţină cont, deşi este nepermis din punctul de vedere al legii penale ca o persoană să folosească documente înşelătoare iar hotărârile judecătoreşti să se bazeze pe astfel de documente.

Menţionarea caracterului public şi accesibil al C. pen. precizat de instanţă în motivare nu scuteşte organele statului, fie ele organe de urmărire penală sau instanţe de judecată, să analizeze şi să dea răspuns acuzaţiilor oricărei persoane fizice şi juridice, mai ales în contextul în care s-a formulat o plângere penală în anul 2012 care a întrerupt cursul prescripţiei şi care a suferit în mod bizar şi nepermis tergiversări şi declinări de competenţă.

Interpretarea corectă, predictibilă şi în concordanţă cu majoritatea practicii judiciare în materie, a disp. art. 324 alin. (1) pct. 3 vechiul C. proc. civ., este aceea că termenul de 1 lună, respectiv de 3 ani, curge de la data la care revizuentul a luat cunoştinţă de faptul că nu se mai poate pronunţa o hotărâre de condamnare, în cazul recurentei data comunicării încheierii din 15.03.2016, anume 18.03.2016.

Astfel, recurenta a arătat că a formulat o plângere penală înregistrată sub nr. x din /04.12.2012 la secţia 17 Poliţie, cu precizări ulterioare la 20.09.2013 şi 27.02.2014, în care a solicitat cercetarea si tragerea la răspundere a tuturor persoanelor vinovate sub aspectul infracţiunilor de fals, uz de fals şi înşelăciune în procedura de revendicare a imobilului din str. x, nicidecum doar împotriva numitei A. persoană aflată la o vârstă înaintată, ceea ce făcea previzibil decesul.

Recurenta a arătat în continuare că în cuprinsul plângerii şi completărilor sale, a dezvoltat pe larg motivele care în opinia sa reprezintă indicii pentru săvârşirea acestor infracţiuni, prezentând modificările aduse fiecărui înscris în parte. A solicitat identificarea, verificare şi analiza de către organele penale a înscrisurilor originale aflate în instituţiile menţionate sub aspectul autenticităţii acestora, pentru a se constata diferenţa dintre înscrisurile depuse la dosar şi cele reale, adevărate, originale; verificarea dispariţiei/pierderii/înlocuirii unor file/înscrisuri în procesul de arhivare/transfer de la o instituţie la alta; tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunilor.

Cursul acestei plângeri a fost extrem de sinuos iar soluţionarea sa a cunoscut numeroase tergiversări şi declinări de competenţă pentru ca în final soluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 să fie de clasare a cauzei (Ordonanţa nr. x/P/2015 şi Ordonanţa nr. x/112/2015) ca urmare a decesului numitei A., deşi plângerea penală nu a vizat-o pe acesta ca autor al falsului, ci în plângerea penală s-a solicitat expres tragerea la răspundere a tuturor persoanelor vinovate (reprezentanţi, împuterniciţi, funcţionari, mandatari etc., una din persoanele indicate fiind şi mandatara, intimata K.) care au derulat activitatea delictuoasă incriminată.

Prin încheierea din 15.03.2016 a Judecătoriei Sectorului 5 pronunţată în Dosarul nr. x/302/2016, instanţa penală este cea care constată că a intervenit prescripţia răspunderii penale faţă de mandatara K. si nu organul de urmărire penală prin ordonanţa de clasare.

Mai mult, textul de la art. 324 alin. (1) pct. 3, teza a II-a vechiul C. proc. civ. precizează că în lipsa unei hotărâri de declarare a falsului, termenul curge de la data la care partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penala, dar nu mai târziu de trei ani de la data producerii lor.

Prin urmare, legiuitorul a instituit un termen de excepţie determinat sub aspectul îndeplinirii sale la cel mult trei ani de la momentul constatării impedimentului, în cazul său constatarea făcându-se de către instanţa penală Judecătoria sectorului 5.

Revizuenta consideră că trebuia să exercite calea de atac prevăzută de lege împotriva ordonanţei de clasare, cu atât mai mult cu cât Parchetul nu se pronunţase asupra activităţii delictuoase a persoanelor care au intervenit în cauză, printre care şi mandatara K. iar instanţa penală să stabilească definitiv în ce măsură soluţia organului de urmărire penală trebuie menţinută. În acest context, apreciază că termenul de 1 lună prevăzut de lege curge de la data comunicării în extras a încheierii Judecătoriei sectorului 5, 18.03.2016.

Sunt aplicate şi interpretate greşit, în speţă, principiile securităţii circuitului civil, al autorităţi lucrului judecat şi caracterul echitabil al procesului, întrucât în concepţia instanţei, revizuenta nici nu trebuia să mai introducă o plângere penală, deşi avea tot dreptul să o facă, iar organele de urmărire penala aveau obligaţia să cerceteze aspectele sesizate.

Este inadmisibil să se consideră ca o hotărâre judecătorească chiar şi irevocabilă dar întemeiată pe documente false să fie protejată de principiul securităţii circuitului civil ori al autorităţii lucrului judecat ori şi mai grav de caracterul echitabil al procesului care, tocmai, obligă la pronunţarea unor hotărâri legale, pe bază de probe care să nu fie obţinute prin fraudarea legii ori prin comiterea de infracţiuni şi care a expus şi expune şi în continuare România la numeroase condamnări ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Este şi raţiunea pentru care legiuitorul a instituit calea extraordinară de atac a revizuirii, tocmai pentru a remedia astfel de erori judiciare.

Mai mult, instanţa se află în eroare atunci când susţine că ar fi solicitat să se examineze cauza faţă de impedimentul decesului reclamantei A. Dimpotrivă, a arătat constant că impedimentul îl constituie prescripţia răspunderii penale constatate de Judecătoria sectorului 5 faţă de ceilalţi participanţi anume împuterniciţi, mandatari, funcţionari etc.

Cu toate că instanţa a invocat şi s-a pronunţat pe excepţia tardivităţii revizuirii, aceasta analizează în cuprinsul motivării, înscrisurile pe care le-a invocat ca fiind false şi ajunge la concluzia ca de fapt acestea exprimă adevărul pentru că asupra lor s-au pronunţat instanţele în diferite cicluri procesuale, preluându-le chiar motivarea din hotărârile lor, fără însă a pune în discuţia părţilor aceste aspecte. Aşa cum se poate observa din cuprinsul încheierii din 05.04.2017, singurele concluzii ale părţilor s-au referit la excepţia tardivităţii.

Mai mult, deşi revizuenta a susţinut excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării formulate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului cu nerespectarea art. 326 alin. (2) vechiul C. proc. civ., instanţa nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii încălcând astfel dispoziţiile art. 137 vechiul C. proc. civ.

S-a nesocotit principiul contradictorialităţii, recurenta fiind privată de un proces echitabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care constă tocmai în posibilitatea părţilor de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, de a formula cereri, propune şi administra probe şi de a formula concluzii, cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a litigiului.

Aşa cum se poate observa, la filele 17, 18, 19 instanţa se pronunţă asupra valabilităţii actelor incriminate apreciindu-le ca exprimând adevărul şi invocând soluţiile instanţelor anterioare. Mai mult chiar, apreciază că aceste aspecte trebuiau invocate de revizuentă "în cererea de apel pe care o exercitase în faţa primei instanţe". Se ajunge chiar la o constatare paradoxală conform căreia în cazul infracţiunii de uz de fals, înscrisurile false depuse şi după pronunţarea Deciziei nr. 107/2009 nu se mai iau în considerare, deşi intimaţii s-au folosit de acestea pe tot parcursul judecării procesului, inclusiv ulterior Deciziei nr. 107 din 12.02.2009.

Nu se poate susţine cu temei că revizuenta nu îşi mai poate exercita drepturile conferite de lege statuate de Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi să sesizeze autorităţile statului în legătură cu săvârşirea de infracţiuni, după cum nu se poate imputa acesteia lentoarea inexplicabilă şi tergiversarea soluţionării plângerii penale, conduită care a condus în final la clasarea unei cauzei penale care a stat în nelucrare ani de zile.

Potrivit doctrinei şi practicii judiciare în materie, prin "înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii" se înţelege nu doar înscrisul reţinut ca atare odată cu stabilirea săvârşirii unei infracţiuni, ci şi înscrisul al cărui conţinut nu este real, chiar dacă prin operaţiunea de alterare a realităţii nu s-a comis o infracţiune (Decizia nr. 280/2003, Curtea de Apel Bucureşti), dovada conţinutului nereal al înscrisului urmând a fi făcută în faţa instanţei de revizuire.

În continuarea recurenta a susţinut considerentele cu privire la fondul revizuirii.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Revizuirea a fost formulată pentru motivul prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 4 teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865 potrivit căruia "revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat ca fals în cursul sau în urma judecăţii".

Prin Decizia atacată a fost respinsă ca tardivă cererea de revizuire.

Potrivit art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., termenul de o lună de revizuire în cazurile prevăzute de art. 322 alin. (1) pct. 4, curge din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea care a declarat fals înscrisul, iar în lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.

În speţă nu există o hotărâre prin care să se fi constatat falsul astfel că revizuirea trebuia formulată în termen de o lună de la data la care partea a luat cunoştinţă, în orice mod, de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.

În cauza de faţă astfel de împrejurări au fost reprezentate pe de o parte de decesul reclamantei A., iar pe de altă parte de prescripţia răspunderii penale faţă de ceilalţi pretinşi participanţi la săvârşirea infracţiunii.

Tardivitatea formulării cererii de revizuire faţă de împrejurarea constând în decesul reclamantei A. nu este contestată de către revizuentă, care a aflat acest fapt cel târziu la comunicarea ordonanţei din 2015 de clasare a plângerii pentru acest motiv, dar aceasta susţine că împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală la care s-a raportat constant sunt reprezentate de prescripţia răspunderii penale faţă de ceilalţi participanţi la săvârşirea infracţiunilor pretinse, constatată prin încheierea din 15.03.2016 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

Instanţa de apel a făcut şi această analiză, astfel că este nerelevant dacă aceasta a reţinut tardivitatea şi raportat la decesul reclamantei A.

De altfel, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, în cererea de revizuire s-a menţionat doar faptul că împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală sunt reprezentate de decesul reclamantei A., problema prescripţiei speciale a răspunderii penale fiind pusă în discuţie de către instanţa de apel.

Aşa cum s-a reţinut anterior, potrivit art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., revizuirea trebuia formulată în termen de o lună de la data la care partea a luat cunoştinţă, în orice mod, de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

Împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, aşa cum au fost reţinute de curtea de apel, sunt date de intervenirea prescripţiei speciale a răspunderii penale, iar nu de pronunţarea încheierii unei instanţe prin care să se constate intervenirea acestei împrejurări.

Pronunţarea/comunicarea încheierii unei instanţe prin care să se constate intervenirea acestor împrejurări ar putea reprezenta cel mult momentul la care revizuentul ar putea pretinde că a luat la cunoştinţă de producerea acestora, iar nu împrejurările ca atare.

Acelaşi raţionament este valabil şi pentru împrejurarea constând în decesul reclamantei A.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, de producerea aceloraşi împrejurări ca şi în cazul termenului de o lună, iar nu de pronunţarea/comunicarea încheierii unei instanţe prin care să se constate intervenirea acestora, este legată şi calcularea termenului obiectiv de 3 ani, limită maximă până la care s-a îngăduit părţii să acţioneze în situaţia în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

Dacă în cazul intervenirii prescripţiei generale a răspunderii penale aceste momente ar putea coincide, această prescripţie putând fi întreruptă, în cazul prescripţiei speciale a răspunderii penale, reţinută de către curtea de apel cunoaşterea împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală este obiectivă.

Or, instanţa de apel a considerat că revizuenta putea lua la cunoştinţă de intervenirea împrejurărilor legate de prescripţia specială a răspunderii penale, independent de pronunţarea încheierii unei instanţe prin care să se constate intervenirea acestei împrejurări, întrucât termenul de prescripţie specială putea fi calculat cu uşurinţă aplicând prevederile C. pen., raportat la data săvârşirii faptelor reclamate, mai ales că în toată această perioadă, aşa cum se reţine şi în încheierea din 15.03.2016 a Judecătoriei sectorului 5, a fost asistată de avocat.

Contrar susţinerilor recurentei curtea de apel nu a reţinut că termenul de 3 ani prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. se calculează de la data depunerii în instanţă a înscrisurilor pretins falsificate, ci de la data intervenirii împrejurărilor pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, şi anume momentul împlinirii termenului prescripţiei speciale a răspunderii penale, acest ultim termen fiind raportat la data depunerii în instanţă a înscrisurilor pretins falsificate.

Revizuenta a mai susţinut, pe de o parte, că în mod nelegal instanţa de apel nu s-a raportat în calcularea termenului de prescripţie specială şi la infracţiunea de înşelăciune, care ar fi atras aplicarea Noului C. pen. ca lege mai favorabilă, întrucât în cadrul acestuia se prevede o pedeapsă maximă mai mică pentru această infracţiune, dar unde în acelaşi timp se dublează termenul de intervenire a prescripţiei speciale.

Sub acest aspect instanţa de apel a motivat de ce s-a raportat doar la infracţiunile de fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals, arătând că prin revizuire se pretinde că "soluţia Deciziei de apel atacate cu revizuire, nr. 107 din 12.02.2009, ar fi fost denaturată de falsificarea şi folosirea de reclamantă în proces a trei înscrisuri falsificate:proces-verbal de carte funciară, contract de vânzare-cumpărare si extras al planului cadastral din 1940 scara 1:500, în sensul că, dacă nu ar fi fost falsificate aceste trei acte cu aspectele pretinsului fals arătat de aceasta în cererea de revizuire, soluţia Deciziei nr. 107 din 12.02.2009 ar fi fost alta cererea de revizuire fiind formulată în condiţiile art. 322 alin. (1) pct. 4 rap. la art. 324 pct. 3 C. proc. civ. sens în care revizuenta arată că nu mai poate obţine o hotărâre judecătorească de declarare ca false pe aspectele pretinse de aceasta a celor trei înscrisuri deoarece o asemenea judecată s-a constatat deja de organele de urmărire penală împiedicată prin decesul unuia din pretinşii autori ai falsului folosit la pronunţarea Deciziei nr. 107 din 12.02.2009, reclamanta iniţială a cauzei, A."

Potrivit art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., termenul de o lună de revizuire în cazul prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 4, curge din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea care a declarat fals înscrisul, iar în lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.

Dacă în ceea ce priveşte hotărârea care a declarat fals înscrisul se poate considera, aşa cum rezultă din jurisprudenţă, că ar putea fi reprezentată de orice hotărâre judecătorească prin care se constată fals sau având un conţinut nereal un înscris, în ceea ce priveşte infracţiunea a cărei constatare nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, natura acesteia nu poate fi legată decât direct de falsul privind înscrisul respectiv, iar nu de orice alte infracţiuni care ar putea avea ca rezultat accesoriu şi declararea ca false a unor înscrisuri folosite la săvârşirea acestora.

În caz contrar, împlinirea termenului prevăzut în cadrul acestei teze a art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. ar fi arbitrară, oricând putându-se găsi, de exemplu, o infracţiune cu privire la care răspundere penală specială să nu fie prescrisă, posibil a fi săvârşită prin folosirea acelor înscrisuri, care să ducă ori la împiedicarea formulării revizuirii ori la prelungirea în mod nejustificat a termenului de formulare a revizuirii, cu încălcarea securităţii circuitului civil, prin posibilitatea desfiinţării autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri în circumstanţe care nu sunt extraordinare şi într-un termen aleatoriu.

Astfel, în mod corect s-a raportat instanţa de apel pentru calcularea termenului de prescripţie specială doar la cele două infracţiuni menţionate anterior, cu aplicarea vechiul C. pen. ca lege favorabilă, ţinând cont că pedepsele maxime pentru aceste două infracţiuni în cele două coduri erau identice, iar termenul de prescripţie specială a răspunderii penale mai mic, şi având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014 privind aplicarea pe categorii de instituţii a legii penale mai favorabile iar nu global.

De altfel, în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, prin chiar încheierea penală din 15.03.2016 a Judecătoriei sectorului 5 s-a exprimat dubiul legat de întrunirea elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, faţă de împrejurarea că pretinsa acţiune de inducere în eroare a vizat un organ judiciar şi nu partea vătămată, persoana în patrimoniul căreia s-a produs paguba ca urmare a pronunţării hotărârii civile irevocabile.

Pe de altă parte, revizuenta a susţinut că momentul de la care trebuia să se calculeze termenul de prescripţie a răspunderii penale nu era cel al depunerii în instanţă a înscrisurilor pretins falsificate sau de la data folosirii înscrisurilor, ci trebuia să se observe că efectele (consumarea) infracţiunii de uz de fals s-au produs cel mai devreme la data pronunţării Deciziei nr. 107 din 12.02.2009, supuse revizuirii.

Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut că "prescripţia specială(maximă) a răspunderii penale s-a împlinit cel mai târziu la data de 16.11.2007 pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită la art. 288 C. pen. vechi constând în pretinsa falsificare a celor trei înscrisuri(fals în înscrisuri oficiale), în raport cu cea mai târzie dată care ar putea fi reţinută pentru pretinsa faptă de fals material în cele trei acte contestate de revizuientă, data de 16.05.2001 a pronunţării sentinţei primei instanţe din proces, şi s-a împlinit cel mai târziu la data de 14.05.2011 pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită la art. 291 C. pen. vechi (de uz de fals), în raport de data cererii de declarare de către reclamantă a recursului, din 14.11.2003, contra celei dintâi decizii de apel intervenite în cauză, desfiinţate de instanţa de recurs prin Decizia nr. 6909 din 20.09.2005 pe baza admiterii acestei cereri de recurs din 14.11.2003."

Instanţa de apel a justificat cum a ajuns la această concluzie raportându-se concret la datele ce rezultau din dosarele în care s-a pronunţat decizia supusă revizuirii, aspect ce ţine de temeinicia hotărârii, iar nu de nelegalitatea acesteia, neputând face obiectul recursului conform art. 304 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de apel a justificat de ce nu s-a raportat la momentul susţinut de către recurentă şi anume data pronunţării Deciziei nr. 107 din 12.02.2009, când recurenta susţine că s-ar fi produs efectele (consumarea) infracţiunii de uz de fals.

Astfel, instanţa de apel a menţionat prin raportare la doctrina în domeniu că atât infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale cât şi infracţiunea de uz de fals sunt infracţiuni care se consumă instantaneu, nefiind infracţiuni susceptibile de formă continuă ci continuată, ultimă formă care constă în cazul infracţiunii de uz de fals în repetarea acţiunii de folosire ce se poate realiza prin depunerea înscrisului fals sau invocarea lui. S-a mai reţinut că prelungirea în timp a efectelor înscrisului fals folosit nu atribuie infracţiunii de uz de fals caracter continuu.

Recurenta nu a formulat critici în fapt raportat la acest raţionament al instanţei de apel, astfel că nu se poate reţine existenţa vreunui motiv de nelegalitate sub acest aspect.

Sunt nefondate şi criticile prin care se susţine că în mod nejustificat instanţa de apel nu s-ar fi raportat în calcularea termenului de prescripţie specială pentru infracţiunea de uz de fals şi la folosirea înscrisurilor pretins false ulterior pronunţării deciziei supuse revizuirii. Instanţa de apel a motivat de ce a avut în vedere înscrisurile depuse până la pronunţarea Deciziei nr. 107/2009 sub două aspecte. Pe de o parte a reţinut că "faptele de uz de fals pentru care se atacă prin cererea de revizuire Decizia nr. 107 din 12.02.2009 sunt pretinsele fapte penale anterioare datei de 12.02.2009 când s-ar fi produs, prin Decizia de apel atacată cu revizuire, efectele lor", iar pe de altă parte că "şi pentru că Decizia care a soluţionat recursul ulterior declarat chiar de pârâtă (revizuenta de faţă) contra Deciziei atacată cu revizuire nu doar că a arătat în considerente că s-a limitat în examinare la criticile de nelegalitate de la art. 304 C. proc. civ. dar nici nu a schimbat considerentele Deciziei de apel atacate cu cererea de revizuire".

Recurenta nu a formulat critici în fapt raportat la acest raţionament al instanţei de apel, astfel că nu se poate reţine existenţa vreunui motiv de nelegalitate nici sub acest aspect.

Contrar susţinerilor recurentei, simpla pretindere a existenţei unui înscris fals sau care nu are un conţinut real care să fi stat la baza pronunţării unei hotărâri nu este suficientă pentru a se cerceta pe fond revizuirea întemeiată pe prevederile art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Legiuitorul a instituit condiţiile referitoare la admisibilitatea acesteia, dar şi la termenul de exercitare (art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.), tocmai având în vedere că revizuirea este o cale de atac extraordinară, care are ca obiect hotărâri definitive şi irevocabile. Ca atare, trebuie echilibrate două interese, autoritatea lucrului judecat şi principiul întemeierii unei hotărâri judecătoreşti pe înscrisuri care să aibă un conţinut real.

Astfel, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi interpretat greşit principiile autorităţii lucrului judecat, securităţii circuitului civil, caracterul echitabil al procesului când a reţinut tardivitatea formulării cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Recurenta a mai susţinut că plângerea formulată în anul 2012 a întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale.

Sub acest aspect este de remarcat că instanţa de apel s-a raportat la prescripţia specială a răspunderii penale, care intervine în mod obiectiv, indiferent de câte întreruperi ale prescripţiei răspunderii penale generale ar fi intervenit, conform art. 124 din vechiul C. pen.

Ţinând cont că instanţa de apel a respins cererea de revizuire în temeiul excepţiei de tardivitate este inutilă analiza motivului de recurs prin care se susţine că în mod greşit instanţa ar fi analizat anumite aspecte ale fondului revizuirii, eventualele considerente de fapt care ar exceda problema tardivităţii nefiind decizorii şi neintrând în puterea de lucru judecat atâta timp cât nu ar sprijini dispozitivul.

Ca atare, nu se poate reţine nici încălcarea principiului contradictorialităţii şi astfel a procesului echitabil prin neascultarea părţilor asupra unei probleme care exceda excepţiei tardivităţii revizuirii.

Referitor la faptul că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat pe excepţia tardivităţii întâmpinării formulate de AVAS este de reţinut că, chiar dacă ar fi fost întemeiată, nu i s-a produs recurentei nici un prejudiciu având în vedere că excepţia tardivităţii revizuirii este de ordine publică, putând fi invocată chiar şi în lipsa formulării întâmpinării, şi mai mult instanţa s-a pronunţat şi analizat această excepţie din perspectiva unor considerente puse în discuţie din oficiu.

Având în vedere că revizuirea a fost respinsă ca tardivă, şi au fost considerate nefondate motivele de recurs ce vizau această problemă de drept, nu se impune analiza motivelor de recurs ce privesc fondul revizuirii.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta S.C. B. S.A. împotriva Deciziei nr. 347/A din data de 11 aprilie 2017 şi a încheierii din data de 5 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2/2016.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2018.