Fatal traffic accident damages: res judicata of civil claims adjudicated in penal proceedings and equitable quantification of moral damages

Asupra cauzei de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 din C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 6 martie 2014, reclamanţii A., B., C., D., E. şi E., au solicitat obligarea pârâtei S.C. G. S.A. la plata de despăgubiri materiale şi morale ca urmare a prejudiciului produs în urma accidentului auto din data de 8 martie 2011, soldat cu decesul rudelor lor, H., I. şi J.

2. Hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţa;

Prin sentinţa nr. 557 din 02.02.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, şi a obligat pe pârâta S.C. G. S.A. la plata de despăgubiri după cum urmează: reclamanţilor C. şi D., suma de 35.500 euro echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune materiale; reclamantului A. suma de 700 euro lunar, echivalent în lei la data plăţii cu titlu de pensie de întreţinere până la vârsta de 18 ani sau până la 25 ani dacă se află în continuarea studiilor şi suma de 400,000 euro echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; reclamantei C. suma de 50.000 euro echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; reclamantului D. suma de 20.000 euro echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; reclamantei E. suma de 50.000 euro echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; reclamantului E. suma de 20.000 euro echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; reclamantului B. suma de 50.000 euro echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunţa această sentinţa, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, precum şi prevederile art. 49 din Ordinul CSA nr. 21/2009, privitoare la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului.

În fapt, s-a reţinut că la data de 8 martie 2011, H., I. şi J. au fost victimele unui tragic accident de circulaţie produs de Intervenientul forţat K., care a condus autoturismul marca x sub influenţa alcoolului şi cu o viteză excesivă. La data producerii accidentului, pentru autoturismul condus de intervenientul forţat, era încheiată poliţa de asigurare de răspundere civilă auto la pârâta S.C. G. S.A. cu valabilitate de la 26 februarie 2011 până la 25 august 2011.

Fapta ilicită a fost reţinută prin raportul de expertiză criminalistică care a concluzionat că intervenientul forţat K., în data de 8 martie 2011, în timp ce conducea autoturismul marca x în municipiul Târgovişte cu o viteză peste limita legală admisă în localitate, a intrat în coliziune cu autoturismul marca Dacia rezultând decesul a trei persoane.

S-a apreciat că intervenientul forţat K. a încălcat dispoziţiile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, fapta sa reprezentând totodată infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) şi (5) C. pen.

S-a mai reţinut că prin Decizia penală nr. 425 din 22.04.2015, pronunţată în Dosarul nr. x/315/2014 de Curtea de Apel Ploieşti, au fost admise apelurile declarate de inculpatul K. şi de partea civilă minorul A., prin reprezentanţii săi legali împotriva sentinţei penale nr. 493 din 11.12.2014 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, inculpatul fiind condamnat la o pedeapsă de 4 ani şi 8 luni de închisoare cu executare în regim de detenţie.

În privinţa prejudiciului material, tribunalul a reţinut că acesta este probat cu înscrisurile depuse la dosar constând în chitanţe, facturi şi bonuri fiscale, în contextul în care în materia răspunderii civile delictuale operează principiul acoperirii integrale a pagubei, iar art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 21/2009 prevede în mod expres că dovada prejudiciului se face cu orice mijloc de probă.

În privinţa prejudiciului moral, tribunalul a reţinut că acesta este reprezentat de suferinţa psihică puternică determinată de pierderea unor persoane apropiate, probată prin administrarea probei testimoniale. Cuantificarea daunelor morale cuvenite este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, în cazul dezacordului între părţi, ţinându-se seama de regula înscrisă în art. 49 din Ordinul CSA nr. 21/2009, care se referă la legislaţia aplicabilă şi ia jurisprudenţa din România.

În aplicarea acestei reguli, instanţa a avut în vedere făptui că prejudiciul, chiar moral, poate fi acoperit pecuniar, iar valoarea despăgubirilor trebuie să asigure o acoperire integrală, echitabilă, rezonabilă, iar nu derizorie sau vexatorie.

Privitor la daunele morale, s-a apreciat că despăgubirile se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată, instanţa având în vedere următoarele criterii (verificate prin coroborarea înscrisurilor cu declaraţiile martorilor audiaţi): relaţia de rudenie dintre reclamanţi şi defunct, gradul de afecţiune existent între aceştia. Pe de altă parte, instanţa a avut în vedere realităţile economice şi sociale prezente, asigurând un echilibru între prejudiciul suferit de reclamanţi şi daunele cuvenite acestora, pentru a nu se realiza o îmbogăţire rară justă cauză.

S-a reţinut că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultă din coroborarea înscrisurilor existente ia dosar cu declaraţia martorului audiat în cauză, îndeplinirea acestei condiţii fiind în afara oricărei discuţii cât îi priveşte pe reclamanţi, rude ale defuncţilor care au decedat chiar în accidentul de circulaţie, aspect necontestat de niciuna dintre părţi.

În raport de cele arătate, constatând că sunt îndeplinite cerinţele legale cuprinse în art. 998-999 C. civ. pentru angajarea răspunderii delictuale a conducătorului auto vinovat de accident, tribunalul, în baza art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 a reţinut că asigurătorul RCA, respectiv pârâta S.C. G. S.A., este ţinută să achite despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin decesul victimelor accidentului rutier, împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii si pârâta.

3. Hotărârea pronunţată de curtea de apel în apel Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia nr. 634 din 30 martie 2017, a respins apelul formulat de reclamanţi, a admis apelul formulat de pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul A. pentru autoritate de lucru judecat şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamanţilor C. şi D. suma de 22.238 RON cu titlu de daune materiale.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei nr. 557 din 02.02.2016 a Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost menţinute.

Instanţa de apel a reţinut cu privire la critica pârâtei referitoare la inadmisibilitatea acţiunii pe motiv că reclamanţii au avut calitatea de părţi civile în Dosarul penal nr. x/315/2014 al Judecătoriei Târgovişte, că este nefondată, întrucât în dosarul penal s-a luat act de faptul că părţile civile A., B., C., D. şi E. au renunţat la judecarea acţiunii civile în procesul penal, dorind să urmeze calea procesului civil.

S-a mai reţinut că prin Decizia penală nr. 425 din 22.04.2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/315/2014, au fost înlăturate din sentinţa tribunalului dispoziţiile referitoare la renunţarea părţii civile, minorul A., la exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penat, cauza fiind trimisă, spre rejudecarea acţiunii civile, ia prima instanţă conform art. 19 alin. (3) C. proc. pen.

Instanţa de apel a admis motivul de apel invocat, din oficiu, care a vizat excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul minor A., faţă de cuprinsul Deciziei penale nr. 1496 din 19. 12.2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/315/2014*.

Legat de acest aspect, s-a reţinut că, prin Decizia penală nr. 425 din 22.04.2015, pronunţată de Curtea de Apei Ploieşti în Dosarul nr. x/315/2014, a fost trimisă, spre rejudecare, la Judecătoria Târgovişte acţiunea civilă promovată de minorul A.

În rejudecare, a fost pronunţată de Judecătoria Târgovişte sentinţa penală nr. 191 din 25.05.2016 în Dosarul nr. x/315/2014*, prin care, în baza art. 998-999 C. civ., a fost obligată partea responsabilă civilmente S.S. G. S.A. la plata către partea civilă A. a sumei de 400.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a accidentului rutier produs la data de 8 martie 2011, la 1.450 euro cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea autovehiculului x, precum şi la plata unei prestaţii periodice lunare în sumă de 362 RON, începând de la data producerii accidentului (08.03.2011) şi până ia majoratul părţii civile sau până la împlinirea de către acesta a vârstei de 26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor într-o formă de învăţământ potrivit legii.

Prin Decizia penală nr. 1496 din 19.12.2016, pronunţată de Curtea de Apei Ploieşti în Dosarul nr. x/315/2014*), a fost admis apelul declarat de partea responsabilă civilmente împotriva sentinţei tribunalului, fiind desfiinţată în parte această sentinţă, în sensul că a fost redus cuantumul despăgubirilor acordate părţii civile A. de la 400,000 euro la 300.000 euro, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei. Totodată, a fost respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă A., prin reprezentanţi legali.

Prin urmare, s-a reţinut că odată soluţionată de către instanţa penală acţiunea civilă formulată de reclamantul A., această acţiune nu mai poate fi analizată de către instanţa civilă învestită potrivit dreptului comun, fiind evident că nu pot fi pronunţate două hotărâri judecătoreşti între aceleaşi părţi pentru aceleaşi pretenţii.

Instanţa de apel a mai reţinut că este fondată critica pârâtei în ceea ce priveşte soluţia de obligare a acesteia la plata daunelor materiale.

Reanalizând înscrisurile justificative depuse la dosar de către reclamanţi în dovedirea acestui capăt de cerere, instanţa de apel a constatat că a fost probată efectuarea unor cheltuieli aflate în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită, ce pot fi încadrate în categoria cheltuielilor menţionate la art. 49 din Ordinul CSA nr. 5/2010 m cuantum de 22.238 Iei.

În ceea ce priveşte soluţia tribunalului de obligare a pârâtei la plata daunelor morale către reclamanţii B., C., D., E., instanţa de apel a reţinut că motivele de apel formulate atât de către reclamanţi cât şi de pârâtă sunt nefondate, întrucât s-a realizat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 5/2010, despăgubirile acordate nu contravin jurisprudenţei în materie ţinând seama de circumstanţele cauzei precum şi de marja de apreciere de care instanţa poate dispune în ceea ce priveşte cuantumul efectiv al sumei acordate cu titlu de daune morale.

S-a apreciat că suma acordată de prima instanţă fiecăruia dintre reclamanţi a fost stabilită în mod echitabil în raport de circumstanţele cauzei, avându-se în vedere totodată şi condiţiile economice şi sociale actuale ale societăţii, astfel încât respectă şi principiul proporţionali taţii» în sensul existenţei unui just echilibru între prejudiciul suferit şi despăgubirea acordată.

4. Cererea de recurs împotriva Deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanţii au declarat recurs, în temeiul dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenţii reclamanţi, după ce prezintă istoricul cauzei, susţin, referitor la motivul prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Legat de acest aspect, susţin că hotărârea a fost motivată lacunar, iar singurul argument al respingerii apelului lor a fost că sumele acordate de prima instanţă sunt echitabile raportat la condiţiile economice şi sociale actuale, deşt instanţa avea obligaţia să se pronunţe asupra situaţiei de fapt şi de drept, ca instanţă devolutivă. Ca atare, susţin că astfel cum s-a decis şi în practica judiciară, nemotivarea sau motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normele de drept material. în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin că prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale cu privire ia minorul A., instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.. Susţin că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cărora instanţa civilă nu este ţinuta decât de două aspecte din hotărârea penală şi anume existenta faptei si a persoanei care a săvârşit-o.

Referitor la cuantumul daunele morale acordate de instanţa de apel, recurenţi î-reclamanţi susţin că este prea mic având în vedere că practica instanţelor de judecată este în sensul că aceste daune să crească progresiv în conformitate cu normele care guvernează şi reglementează piaţa asigurărilor, în acest sens, arata că, raportat la argumentele literaturii juridice de specialitate si la practica judiciară romană şi străină, criteriul echităţii şi gravitatea prejudiciului constituie criterii de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.

În concluzie, recurenţii susţin că în condiţiile în care gravitatea prejudiciului moral este mare, indemnizaţia ce trebuie acordată trebuie sa fie justă, raţională şi echitabilă, astfel încât să asigure efectiv o compensaţie suficienta a prejudiciului moral suferit.

Recurenţii mai susţin că instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa art. 49 pct. 2 lit. a) si b) din Ordinul CSA nr. 5/2010 care prevede că cheltuielile material se dovedesc numai prin înscrisuri, arătând că potrivit dispoziţiilor art. 250 C. proc. civ. dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face şi prin alte mijloace de probă nu numai prin înscrisuri, iar declaraţia martorei audiată în faţa instanţei de fond a relevat clar realitatea cheltuielilor suportate de ei cu ocazia înmormântării celor 3 membri ai familiei.

5. Procedura derulată în recurs;

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2018, completul de filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a apreciat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului;

Examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate şi având în vedere raportul asupra admisibilităţii în principiu, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Astfel, potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere şi când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestor prevederi legale recurenţii susţin că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind motivată lacunar, în sensul că singurul argument al respingerii apelului lor a fost că sumele acordate de prima instanţă sunt echitabile raportat ia condiţiile economice şi sociale actuale.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile pârtilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda ia o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la susţinerile recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a expus sinteza motivelor de apel formulate de reclamanţi şi raţionamentul logico-judiciar pe baza căruia a conchis că apelul acestor părţi nu este fondat.

Recurenţii-reclamanţi susţin, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că instanţa de apei a motivat Decizia lacunar, însă din examinarea deciziei recurate se reţine că în considerentele Deciziei instanţa de apel a redat considerente care susţin soluţia de respingere a apelului reclamanţilor în limita criticilor şi apărărilor formulate de aceştia.

Ca atare, se constată că motivarea Deciziei recurate nu este lacunara, astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi, aceasta reflectă particularităţile cazului dedus judecăţii şi cuprinde aprecierea instanţei de apel, raportată Ia criteriile uzuale care stau la baza cuantificării despăgubirilor.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care recurenţii-reclamanţi susţin că prin admiterea autorităţii de lucru judecat cu privire la minorul A. instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., se constată că este nefondat.

Astfel, potrivit art. 430 C. proc. civ. (1) "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată".

în cauză, se constată că prin sentinţa penală nr. 193 din 25.05.2016, Judecătoria Târgovişte a obligat partea responsabilă civilmente S.C. G. S.A. la plata către partea civilă A. a sumei de 400.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a accidentului rutier produs la data de 08.03.2011, La 1450 euro cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea autovehiculului x, precum şi ia plata unei prestaţii periodice lunare în sumă de 362 RON, începând de la data producerii accidentului (08.03.2011) şi până ia majoratul părţii civile sau până ia împlinirea de către acesta a vârstei de 26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor într-o formă de învăţământ potrivit legii.

Apelul declarat de partea responsabilă civilmente împotriva sentinţe susmenţionate a fost admis de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală care, prin Decizia penală nr. 1496 din 19.12.2016, a desfiinţat în parte sentinţa apelată, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate părţii civile A. de la 400.000 euro la 300.000 euro, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Prin urmare, în condiţiile în care a fost soluţionată de către instanţa penală acţiunea civilă formulată de reclamantul A., această acţiune nu mai poate fi analizată de către instanţa civilă învestită potrivit dreptului comun, fiind evident că nu pot fi pronunţate două hotărâri judecătoreşti între aceleaşi părţi pentru aceleaşi pretenţii.

Susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că nu operează autoritatea de lucru judecat întrucât este incident art. art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. care prevede că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, nu pot fi reţinute.

În primul rând, textul art. 28 nu a fost redat în mod integrai de către recurenţii-reclamanţi.

Art. 28 C. proc. pen. stipulează faptul că "(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetarea procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

(2) Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia."

Aşadar, instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetarea procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, însă, în toate cazurile în care a fost soluţionată acţiunea civilă, este legată de hotărârea definitivă a instanţei penale potrivit regulilor de drept comun.

Mai mult, acest aspect rezultă din prevederile art. 27 C. proc. pen. potrivit căruia:

"(1) Dacă nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civila acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.

(2) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune Ia instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penala a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile.

(3) Persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă in procesul penal pot să introducă acţiune în faţa instanţei civile dacă procesul penal a fost suspendat. în caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă ia instanţa civilă se suspendă în condiţiile prevăzute la alin. (7).

(4) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în faţa instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă.

(5) În cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă,

(6) Persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă."

Aceeaşi reglementare se regăsea şi în ari 19 din vechiul C. proc. pen. potrivit căruia "Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune".

Aşadar, calea acţiunii civile este deschisă numai în ipotezele în care reclamanţii nu s-au constituit părţi civile în procesul penal, dacă prin hotărâre definitivă instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, dacă a existat o constituire de parte civilă în procesul penal însă aceasta a fost suspendat, or în prezenta cauză nu se verifică niciuna din ipoteze reglementate în amănunt de legiuitorul penal.

În esenţă, odată aleasă o cale, în speţă cea a constituirii de parte civilă în procesul penal, nu este permisă acţionarea ulterioară în faţa instanţei civile pentru acordarea daunelor morale, principul potrivit căruia odată aleasă o cale nu se mai poate recurge la alta fiind pe deplin aplicabil în prezenta cauză.

Dreptul de opţiune al reclamantului este stins odată aleasă calea penală pentru valorificarea pretenţiilor civile decurgând dintr-o infracţiune, neputându-se ulterior învesti instanţa civilă cu pretenţii derivate din săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.

În cauză, pretenţiile minorului A. izvorâte din fapta penala au fost soluţionate de instanţa penală în faţa căreia acesta s-a constituit parte civilă, prin Decizia penală nr. 1496 din 19.12.2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/315/2014*.

Prin urmare, în mod legal instanţa de apel a avut în vedere, în dezlegarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., iar nu pe cele ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen., criticile în acest sens nefiind fondate.

Recurenţii reclamanţi au mai criticat Decizia instanţei de apel cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, susţinând că valoarea acestora este prea mică şi că nu respectă jurisprudenţa în materie.

Înalta Curte constată că stabilirea cuantumului daunelor morale se face prin aplicarea principiilor de drept, cum ar fi cel al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei şi cel al proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Înalta Curte reţine că în materia daunelor morale, dată Fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de ce! în cauză pe pian fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şt intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, iară a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care ie-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, tară justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate eu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

În speţă, ia stabilirea întinderii despăgubirilor morale acordate, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel s-a raportat la consecinţele suportate de reclamanţi, ca urmare a accidentului rutier suferit la data de 8 martie 2011, în care au pierit rudele acestora.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere şi jurisprudenţa în materie, cu respectarea art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, respectiv cel care vizează legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi ia consecinţele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanţiale situaţiei particulare deduse judecăţii, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în ce priveşte determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanţi.

Prin urmare, Înalta Curte, constatând că instanţa de apel a avut în vedere criteriile legale, obiective, când a analizat cuantumul daunelor morale, prin raportare la situaţia de fapt, va respinge şi criticile privind cuantumul daunelor morale.

În ceea ce priveşte criticile prin care recurenţii susţin că instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa art. 49 pct. 2 lit. a) si b) din Ordinul CSA nr. 5/2010, potrivit căruia cheltuielile material se dovedesc numai prin înscrisuri şi nu a art. 250 C. proc. civ. care prevede că dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face şi prin alte mijloace de probă, se constată că sunt nefondate.

Astfel, în materia prejudiciului produs prin accidente de circulaţie există o normă specială, respectiv Ordinul nr. 5/2010 al CSA pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la data producerii accidentului, 8 martie 2011, derogatorie de la dreptul comun.

Chiar dacă s-ar face aplicarea şi a art. 250 C. proc. civ., se observă că instanţa de apel a înlăturat acele înscrisuri care nu pot avea forţă probantă din motivul că, fie o parte dintre bonurile fiscale ataşate nu au legătură cu obiectul cauzei (plăţi către Electrica, L. telefonie mobilă etc), fie altele reprezintă bonuri ilizibile care fac imposibilă stabilirea datei, a bunurilor procurate şi a sumei avansate.

Aşadar, chiar dacă s-ar valorifica şi alte mijloace de probă cum ar fi martori şi prezumţii, trebuie să se ţină seama de principiul aplicării coroborate a tuturor probelor administrate, ceea ce înseamnă că proba testimonială nu ar fi putut fi privită izolat ci doar împreună cu înscrisurile administrate, adică numai cele pe care instanţa de apel le-a considerat pertinente şi utile, fără ca recurenţii să fi criticat aprecierea cu privire la înscrisurile înseşi.

În plus, instanţa de apel nu a infirmat realitatea efectuării unor cheltuieli (inclusiv a celor cu înmormântarea), ci doar a diminuat cuantumul despăgubirilor materiale în raport de probele administrate şi efectiv relevante.

Ca atare, nu pot fi reţinute criticile recurenţilor reclamanţi cu privire la legea aplicabilă mijloacelor de probă pentru dovedirea prejudiciului material, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

În consecinţă, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost judicios motivată, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B., C., D., E. şi A., prin reprezentanţi legali D. şi C. împotriva Deciziei nr. 634 din 30 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 februarie 2018.