Land-use compensation claims time-barred and meritless; appeal dismissed

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 4 aprilie 2017 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. x/3/2015, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Deciziei nr. 176/A din 24 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (6) şi (8) C. proc. civ.

Prin criticile de nelegalitate formulate recurenţii-reclamanţi au susţinut că, deşi instanţa de apel a constatat greşeala instanţei de fond şi a definit posesia ca fiind una continuă ca şi faptă de refuz de restituire (perceperea fructelor civile, fiind una succesivă), a respins, în mod greşit, ca fiind prescrisă, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, vizând acordarea contravalorii lipsei de folosinţă şi a beneficiului nerealizat.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că motivele reţinute de instanţa de apel, sub aspectul menţionat, sunt contradictorii, deoarece nu reflectă în mod corect situaţia de fapt şi de drept din speţă, hotărârea fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie.

De asemenea, au subliniat faptul că punerea în posesie a acestora asupra terenului în cauză s-a realizat la data de 05 august 2015, acesta fiind momentul de la care apreciază că a început să curgă termenul privind prescripţia dreptului material la acţiune privind pretenţiile solicitate, în raport de dispoziţiile art. 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel a constatat, în ceea ce îl priveşte pe intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, că cerinţele privind prescripţia dreptului la acţiunea în despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în litigiu nu sunt îndeplinite, având în vedere înseşi lipsa posesiei terenului de către acest pârât, care a procedat la restituirea lui către reclamanţi în anul 2010 (prin Dispoziţia nr. x/2010 şi prin protocolul de predare - primire întocmit în baza Deciziei civile 59/A din 25 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/3/2006).

Referitor la intimata - pârâtă S.C. C. S.A., recurenţii-reclamanţi au arătat că, deşi instanţa de apel a constatat că pentru perioada 10 noiembrie 2012 - 05 august 2015 dreptul la acţiune nu s-a prescris, în mod greşit a constatat neîndeplinirea "relei-credinţe" privind posesia, întrucât prin sentinţa civilă nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, au fost comparate titlurile înfăţişate de către părţi, dându-se preferinţă titlului reclamanţilor.

Or, consideră recurenţii-reclamanţi, intimatul - pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a avut calitatea de detentor precar, iar S.C. C. S.A. a devenit dobânditor de rea-credinţă, deoarece a cunoscut, încă din anul 2001, când a declarat că are calitatea de concesionar, că Municipiul Bucureşti nu este proprietar.

Totodată, recurenţii - reclamanţi au susţinut că, prin raportare la complexitatea cauzei dedusă judecăţii şi la caracterul succint al considerentelor, instanţa de apel nu a motivat hotărârea în privinţa soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada august 2001 - 10 noiembrie 2012, ceea ce echivalează cu o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, în temeiul art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi au arătat că, în principiu, analizarea prescripţiei dreptului material la acţiune presupune verificarea existenţei dreptului supus prescripţiei, stabilirea datei de la care a început să curgă cursul prescripţiei şi a datei la care acesta s-a împlinit, precum şi eventualele cauze şi condiţii de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripţiei.

În concluzie, recurenţii - reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre soluţionare, Tribunalului Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.

În drept au invocat dispoziţiile art. 425, art. 480 alin. (3), art. 483, art. 488 alin. (6) şi (8) şi art. 497 C. proc. civ., precum şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reţinut că cererea de recurs formulată de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este motivată conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., iar motivele invocate pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părţilor cu menţiunea că pot formula puncte de vedere în termen de 10 zile (termen care curge de la comunicare); părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 8 decembrie 2017, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 10 noiembrie 2015, sub nr. x/3/2015, şi precizată prin cererea depusă la data de 8 decembrie 2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, şi S.C. C. S.A., obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului teren situat în str. x, sector 1, Bucureşti, în cuantum de 2.398.000 RON, şi beneficiul nerealizat, în cuantum de 1.105.280 RON, pentru perioada cuprinsă între luna august 2001 şi 05 august 2015, precum şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 800.000 RON pentru suferinţele cauzate prin nerecunoaşterea şi nerespectarea drepturilor cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate şi tergiversarea îndeplinirii obligaţiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti; de asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la restituirea sumei de 300,83 RON, încasată de Administraţia Fondului Imobiliar, şi obligarea pârâtei S.C. C. S.A.. la plata sumei de 1.247,61 RON, reprezentând impozit achitat pentru terenul situat în str. x, aferent perioadei 1 ianuarie 2012 - 5 august 2015.

În drept, reclamanţii au invocat următoarele dispoziţii legale: Legea nr. 10/2001, Normele metodologice din 18 aprilie 2003 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, art. 485-487 C. civ., art. 664 C. civ., art. 1073-1077 C. civ., art. 1083-1084 C. civ., art. 998-1003 C. civ., art. 1202 C. civ., art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Legea nr. 215/2001 şi Decretul nr. 167/1958.

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, pentru perioada cuprinsă între 13 august 2001 şi 2012, respingerea acţiunii, ca fiind prescrisă.

De asemenea, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti cu privire la perioada în care nu este împlinit termenul de prescripţie a dreptului la acţiune.

Pârâta S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare solicitând, în principal, respingerea acţiunii ca fiind prescrisă; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 779 din 15 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă şi beneficiul nerealizat şi a disjuns capetele de cerere referitoare la acordarea de daune morale şi la plata sumelor de 300,83 RON şi, respectiv,1.247,61 RON, formulate de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.A. şi Municipiul Bucureşti, fixând termen de judecată pentru capetele de cerere disjunse la data de 14 septembrie 2016.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii B. şi A., precum şi pârâta S.C. C. S.A.

Prin Decizia nr. 176 din 24 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 779 din 15 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi S.C. C. S.A. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general; a fost anulată, în parte, sentinţa apelată; a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind contravaloarea lipsei de folosinţă şi beneficiul nerealizat faţă de pârâta S.C. C. S.A pentru perioada 10 noiembrie 2012 - 05 august 2015.

Evocând fondul, Curtea de Apel Bucureşti a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei S.C. C. S.A. la plata contravalorii lipsei de folosinţă şi a beneficiului nerealizat privind terenul în suprafaţă de 328 mp, situat în strada x, sector 1, Bucureşti, ca neîntemeiat, şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a fost respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat; a fost respinsă cererea formulată de apelanta - pârâtă S.C. C. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Curtea de apel a apreciat că sunt parţial fondate criticile formulate de apelanţii - reclamanţi B. şi A. în ceea ce priveşte greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. A reţinut instanţa de apel că cererea privind plata despăgubirilor materiale formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. pentru perioada 10 noiembrie 2012 - 05 august 2015 (data intrării în posesia terenului) nu sunt prescrise.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 10 noiembrie 2015, reclamanţii au solicitat, în principal, obligarea în solidar a pârâţilor S.C. C. S.A. şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, la plata contravalorii folosinţei terenului în suprafaţă de 328 mp, situat în str. x, sector 1, Bucureşti, în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamanţii fiind în posesia unei hotărâri judecătoreşti anterioare de restituire în baza Legii nr. 10/2001. Prin urmare s-a invocat o culpă a pârâţilor în lipsirea de folosinţă a reclamanţilor asupra terenului sus-menţionat, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi urm. din C. civ. de la 1864, respectiv art. 1340 alin. (2) şi art. 1381 şi urm. din Noul C. civ., coroborate cu prevederile corespunzătoare ale art. 485 din C. civ. de la 1864 privind restituirea fructelor de către posesorul de rea-credinţă, respectiv art. 1381 şi urm. din Noul C. civ., coroborat cu art. 948 din acelaşi act normativ.

Cu referire la limitele învestirii, curtea de apel a menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) teza finală C. proc. civ. şi faţă de efectul devolutiv al apelului, judecata în această fază procesuală se va limita la criticile vizând soluţia dată de prima instanţă capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale.

Instanţa de apel a constatat că cererea dedusă judecăţii are un obiect patrimonial, astfel că dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2500 din Noul C. civ.

De asemenea, a reţinut că reclamanţii au invocat un prejudiciu care a operat succesiv, întrucât lipsa de folosinţă are drept criteriu contravaloarea folosinţei (chiria practicată pe piaţă, având în vedere temeiul delictual al cererii) şi de care pretind că au fost lipsiţi din culpa pârâţilor; pentru actele cu executare succesivă (perceperea chiriei) curge o prescripţie distinctă pentru fiecare prestaţie eşalonată în timp.

În cazul cererii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală - astfel cum este şi cererea în cauză - debitorul este de drept în întârziere de la data săvârşirii faptei ilicite, fără a fi necesară punerea în întârziere.

Regula generală este că prescripţia dreptului la acţiunea în repararea prejudiciului curge de la data naşterii dreptului la acţiune sau a dreptului de a cere executarea silită, după caz (art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958; art. 2523 Noul C. civ.). Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2528 Noul C. civ.). Termenul general de prescripţie aplicabil în cauză este de 3 ani (conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2517 din Noul C. civ.).

Instanţa de apel a constatat că acţiunii în revendicare şi desfiinţare de construcţii înregistrată de reclamanţi la data de 16 ianuarie 2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/2012, în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.A. Bucureşti S.A. şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General (cerere admisă prin sentinţa civilă nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 12/A din 9 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a dispus în plus şi radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al S.C. C. S.A. pentru construcţiile C1 şi C2 de pe terenul în litigiu, şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 851 din 24 martie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), i s-a alăturat şi un capăt de cerere privind obligarea celor doi pârâţi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 328 mp, cerere la a cărei judecată reclamanţii au renunţat, conform art. 246 C. proc. civ., aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 458 din 15 aprilie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă; prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea având ca obiect "revendicare şi demolare construcţii", formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, singura care a fost obligată la restituirea terenului de 328 mp şi la ridicarea construcţiilor (C1 şi C2) de pe teren, fiind pârâta S.C. C. S.A. Bucureşti.

Curtea de apel a apreciat că cererea de acordare a despăgubirilor formulată de reclamanţi la data de 10 noiembrie 2015 este legată în mod necesar de identificarea elementului de rea-credinţă în exercitarea posesiei terenului de către pârâţi; prescripţia începe să curgă de la naşterea dreptului la acţiune, iar în cazul dreptului la acţiunea în repararea pagubei suferite prin fapta ilicită, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Totodată, a reţinut că cerinţele susmenţionate trebuie verificate pentru perioada de 3 ani (termenul general de prescripţie aplicabil), calculată anterior introducerii cererii de chemare în judecată (10 noiembrie 2015), respectiv pentru perioada 10 noiembrie 2012 - 05 august 2015 (data intrării în posesie a imobilului).

A reţinut curtea de apel că, pentru considerentele expuse, pentru perioada august 2001 - 10 noiembrie 2012, dreptul la acţiune este prescris.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general, curtea de apel a reţinut că cerinţele privind prescripţia dreptului la acţiunea în despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 328 mp, aflat în litigiu, nu sunt îndeplinite, având în vedere că acest pârât a procedat la restituirea terenului către reclamanţi încă din anul 2010, prin dispoziţia nr. x/2010 şi prin protocolul de predare-primire, emise în baza Deciziei civile nr. 59/A din 25 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2/2009, devenită irevocabilă.

De altfel, prin sentinţa civilă nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, devenită irevocabilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general, în considerarea faptului că nu mai deţine posesia imobilului din anul 2010.

Aşadar, instanţa de apel a constatat că în mod greşit prima instanţă a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani se calculează de la data expirării termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că, în privinţa pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, respingerea, ca fiind prescrisă, a acţiunii în acordarea contravalorii lipsei de folosinţă şi a beneficiului nerealizat este o soluţie temeinică şi legală, însă pentru considerentele expuse în evocarea fondului.

Cu privire la pârâta S.C. C. S.A., curtea de apel a constatat că pentru perioada 10 noiembrie 2012 - 05 august 2015 (data intrării în posesie a imobilului), pentru care termenul de prescripţie nu este împlinit, nu se poate considera că aceasta a fost de rea-credinţă deoarece între părţi s-a purtat un proces de revendicare în care s-a procedat la compararea titlurilor exhibate.

Prin sentinţa civilă nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, devenită irevocabilă şi intrată, aşadar, în puterea lucrului judecat, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., s-a dat preferinţă titlului reclamanţilor.

A arătat instanţa de apel că sentinţa sus-menţionată privind obligarea la restituirea terenului de către S.C. C. S.A. către reclamanţi şi la ridicarea construcţiilor era supusă executării la data rămânerii definitive prin Decizia civilă nr. 12/A din 9 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cea de-a doua obligaţie impunând un termen rezonabil pentru obţinerea autorizaţiei de demolare a celor două clădiri din cărămidă, potrivit Legii nr. 50/1991, respectiv angajarea unei societăţi specializate pentru demolare.

Din înscrisurile administrate în cauză de apelanta - pârâtă S.C. C. S.A., s-a reţinut respectarea obligaţiilor stabilite în sarcina acesteia prin hotărârea sus-menţionată, dar şi a cerinţelor legislaţiei în vigoare cu privire la executarea obligaţiei de ridicare a construcţiilor de pe teren (care nu erau simple construcţii metalice, uşoare, etc.).

Curtea de apel a constatat astfel că executarea specifică a fost posibilă în concret, cu predarea terenului către reclamanţi conform procesului-verbal de executare la data de 05 august 2015, în condiţii de totală bună-credinţă a debitorului obligaţiei.

S-a mai arătat că nici anterior dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti sus-menţionate nu a fost reţinută reaua-credinţă a pârâtei C., care este o societate privatizată cu respectarea legislaţiei în materie şi care, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a încheiat contract de asociere în participaţiune cu Municipiul Bucureşti, care a adus cu titlu de aport de capital imobilul în litigiu. În acest fel, acesta a intrat în patrimoniul societăţii, fiind intabulat în cartea funciară (inclusiv cele două corpuri C1 şi C2 de pe teren).

Criticile din apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.A., prin care s-a susţinut, în esenţă, că soluţia prescripţiei extinctive a privit şi capătul de cerere prin care s-au solicitat daune morale, nu au fost găsite fondate, având în vedere soluţia dispusă de tribunal de disjungere a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, cu consecinţa formării unui alt dosar.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurenţilor-reclamanţi, potrivit cărora considerentele Deciziei de apel sunt contradictorii deoarece a fost menţinută soluţia de respingere a cererii de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă şi a beneficiului nerealizat, formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, ca fiind prescrisă, în condiţiile în care curtea de apel a reţinut refuzul şi posesia continuă ca şi faptă de refuz de restituire, nu pot fi primite.

Astfel, aşa cum şi recurenţii au arătat în memoriul de recurs, termenul de prescripţie pentru repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită începe să curgă la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Această regulă se regăseşte în mod corespunzător şi în art. 2528 alin. (1) din Noul C. civ.

Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu doi pârâţi, iar criticile formulate în apel au vizat soluţia pronunţată de prima instanţă cu referire la ambii pârâţi, în mod corect instanţa de apel a analizat temeinicia şi legalitatea sentinţei cu referire la fiecare dintre aceştia.

Pentru a aprecia în concret cu privire la termenul de prescripţie şi la momentul de la care acesta începe să curgă cu referire la fiecare dintre pârâţi, instanţa de apel a analizat care este fapta imputată pârâţilor pentru obligarea la despăgubiri.

Prin urmare, nu există nicio contradicţie în considerentele instanţei de apel cu referire la soluţia de respingere a cererii deduse judecăţii faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, şi descrierea faptei pentru care s-a solicitat plata de despăgubiri materiale.

Înalta Curte menţionează că cererea de acordare de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în litigiu şi a beneficiului nerealizat este o cerere patrimonială supusă termenului de prescripţie de drept comun.

Acordarea contravalorii lipsei de folosinţă implică în mod necesar exercitarea fără drept a folosinţei de către pârâţi în termenul de prescripţie prescris de lege.

În privinţa pârâtului Municipiului Bucureşti, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că acesta a predat posesia terenului în litigiu conform protocolului de predare-preluare încheiat între reclamanţi şi Administraţia Fondului Imobiliar la data de 27 ianuarie 2011, în temeiul Dispoziţiei nr. x/2010 a primarului general al Municipiului Bucureşti, dispoziţie care a fost emisă urmare pronunţării Deciziei civile nr. 59/A/2010 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin urmare, orice pretenţie izvorâtă din exercitarea de către acest pârât a folosinţei bunului se situează în afara termenului de prescripţie extinctivă.

Faţă de efectul pozitiv al sentinţei civile nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu mai pot fi analizate susţinerile privitoare la valabilitatea protocolului de predare primire încheiat între recurenţii-reclamanţi şi Municipiul Bucureşti, prin Administraţia Fondului Imobiliar.

Susţinerile recurenţilor-reclamanţi privitoare la întreruperea cursului prescripţiei extinctive nu pot fi analizate în condiţiile în care ele nu au fost invocate procedural în fazele procesuale anterioare, iar recursul urmăreşte să supună controlului de legalitate decizia pronunţată în apel.

Conform procesului-verbal de executare întocmit de B.E.J. D., la data de 05 august 2015, în Dosarul de executare nr. x/2015, recurenţii-reclamanţi au fost puşi în posesia imobilului teren situat în Bucureşti, str. x, sector 1, Bucureşti, deţinut de pârâta S.C. C. S.A.; prin urmare, ulterior acestei date nu mai pot pretinde plata vreunei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în privinţa pârâtei S.C. C. S.A., Înalta Curte reţine că, întrucât aceasta deţinea terenul mai sus menţionat în temeiul unui titlu reprezentat de Actul adiţional la Actul constitutiv al S.C. C. S.A., autentificat sub nr. x/2000 la BNP E., prin care terenul menţionat fusese adus ca aport în natură de către Municipiul Bucureşti, reclamanţii au formulat acţiune în revendicare imobiliară. Acest demers a fost necesar în condiţiile în care pârâta în discuţie avea, la rândul său, un titlu asupra imobilului.

Sub aspectul exigibilităţii obligaţiei de predare a terenului liber de construcţii, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a dispus şi demolarea construcţiilor aflate pe terenul revendicat. În consecinţă, obligaţia nu a devenit exigibilă la data rămânerii definitive a hotărârii (09 ianuarie 2015), ci la data de 24 martie 2015, data pronunţării Deciziei de recurs nr. 851/2015, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere dispoziţiile art. 300 alin. (1) din C. proc. civ.

Din cuprinsul Autorizaţiei de desfiinţare construcţii nr. x/F/10087, emisă la 07 iulie 2015 de primarul sectorului 1 Bucureşti, rezultă că cererea de emitere a autorizaţie a fost depusă la data de 03 aprilie 2015 şi a fost însoţită de documentaţia cuprinzând avize emise începând cu data de 19 februarie 2015.

Rezultă, astfel, că pârâta S.S. C. S.A. s-a conformat obligaţiei de demolare a celor două construcţii menţionate în titlul executor imediat după rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Înalta Curte reţine, în consecinţă, că sunt nefondate criticile prin care recurenţii au susţinut că, întrucât această pârâtă avea cunoştinţă de împrejurarea că au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aceasta a fost de rea-credinţă şi trebuie obligată la contravaloarea lipsei de folosinţă. Câtă vreme S.C. C. S.A. folosea terenul, pe care se aflau amplasate şi construcţii, în temeiul unui contract încheiat cu Municipiul Bucureşti în anul 2000, obligarea sa la contravaloarea lipsei de folosinţă nu se poate dispune pentru o perioadă anterioară datei la care a devenit irevocabilă sentinţa civilă nr. 458 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

De altfel, în sentinţa civilă sus-menţionată s-a reţinut că titlu pârâtei nu a fost desfiinţat în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, soluţionarea acţiunii în revendicare făcându-se prin comparare de titluri, aşadar, pornind de la premisa existenţei a două titluri valabile.

Faţă de considerentele expuse rezultă că sunt lipsite de relevanţă demersurile anterioare ale reclamanţilor de restituire a terenului, de la data formulării notificării, până la obligarea pârâtei S.S. C. S.A., prin hotărâre judecătorească irevocabilă, la predarea acestuia liber de construcţii.

Aşa cum s-a arătat deja, eventuale cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului general de prescripţie extinctivă nu pot fi examinate direct în recurs, după cum nu ar fi putut fi examinate, în afara limitelor învestirii, nici de instanţa de apel.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că instanţa de apel a respectat limitele judecăţii în apel, reţinând în mod corect că cererile prin care s-a solicitat plata daunelor morale şi obligarea pârâţilor la plata sumelor de 300,83 RON şi 1.247,61 RON au fost disjunse de tribunal şi fac obiectul altei judecăţi.

Este nefondată critica prin care s-a susţinut că Decizia pronunţată în apel nu conţine motivele pentru care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei august 2001 - 10 noiembrie 2012.

În acest sens Înalta Curte reţine că, aşa cum instanţa de apel a arătat în cuprinsul motivării, argumentele care susţin admiterea excepţiei pentru perioada august 2001 - 10 noiembrie 2012 sunt comune cu cele pentru care au fost găsite parţial fondate criticile din apelul reclamanţilor.

Aşadar aplicând raţionamentul judiciar conform căruia termenul de prescripţie pentru repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită, începe să curgă, potrivit art. 2528 alin. (1) din Noul C. civ., de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, precum şi de la constatarea că, în speţă, predarea posesiei s-a făcut de S.S. C. S.A. la data de 05 august 2015, conform procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc, curtea de apel a conchis în mod legal că nu sunt prescrise pretenţiile aferente termenului de trei ani socotit de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 10 noiembrie 2015.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Deciziei nr. 176/A din 24 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) şi 494 C. proc. civ., îi va obliga pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 8.105,15 RON, către intimata - pârâtă C. S.A., reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat conform facturii nr. x din 21 aprilie 2017 şi ordinului de plată x, aflate la filele 196 şi 197 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Deciziei nr. 176/A din 24 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 8.105,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata - pârâtă S.C. C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 ianuarie 2018.