Remuneration for public communication of phonograms in taxi cabs: qualification of "public communication" and validity of fleet self-declarations under EU case law.

Prin cererea formulată la data de 26.05.2009 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2009, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (U.P.F.R.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. şi B.: obligarea în solidar a pârâtelor la plata remuneraţiei echitabile (reprezentând drepturi conexe dreptului de autor) datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial, în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane, dotate cu instalaţii de sonorizare, deţinute (cu orice titlu) de către pârâtă, de la data punerii acestora în circulaţie şi până în prezent, totodată, a sumelor rezultate din actualizarea remuneraţiei datorate în funcţie de rata inflaţiei, precum şi a daunelor interese constând în dobânda legală calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la scadenţă până în prezent; obţinerea licenţelor neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, cu aplicarea unei amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, în limitele prevăzute de art. 5803 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 813 din 19.06.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea faţă de pârâta B., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală, admiţând în prealabil excepţia cu acest obiect; a admis în parte acţiunea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., şi a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 90.226,89 RON reprezentând remuneraţie actualizată cu rata inflaţiei pentru perioada 01.04.2006 - 31.03.2013, la plata sumei de 15.600,59 RON reprezentând daune interese moratorii şi la plata sumei de 7.000 RON cheltuieli de judecată (6.000 RON onorariu avocat + 1.000 RON onorariu expert). Totodată, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. să încheie autorizaţie licenţă neexclusivă.

Prin Decizia nr. 425 din 2.06.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 2014 din 25.10.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei menţionate, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a admis motivul de nulitate de ordine publică a deciziei recurate, invocat din oficiu, vizând nesemnarea minutei de către toţi membrii completului de judecată, reţinând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la art. 258 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 391 din 26.04.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 813 din 19.06.2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu obligarea apelantei la cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În motivarea deciziei, s-a reţinut că nu este fondată critica prin care apelanta reproşează primei instanţe că nu a ţinut seama la pronunţarea soluţiei de dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., care interzic modificarea acţiunii după prima zi de înfăţişare.

În şedinţa publică din 19.11.2009, reclamanta a precizat perioada de timp pentru care solicită plata remuneraţiilor, respectiv din anul 2000 până în prezent, cuantumul urmând a fi stabilit prin expertiză contabilă.

Precizarea acţiunii din data de 12.06.2014 nu reprezintă o completare sau modificare a acesteia, întrucât reclamanta solicită plata remuneraţiilor începând cu aprilie 2006 (renunţând deci la pretenţiile sale pentru intervalul 2000 - aprilie 2006), iar cuantumul acestora este echivalat cu sumele rezultate din raportul de expertiză efectuat în cauză, astfel încât prima instanţă a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., pentru perioada 01.04. 2006 - 31.03.2013.

Instanţa de apel a constatat, totodată, că, în mod corect, au fost respinse de către tribunal obiecţiunile pârâtei la raportul de expertiză contabilă, ce au vizat neefectuarea de către expert a unei lucrări la sediul societăţii comerciale, în cadrul căreia să examineze fizic dotarea autoturismelor cu instalaţii de sonorizare.

Expertul contabil a fost chemat să răspundă unor obiective ce presupun cunoştinţe de specialitate în domeniul său, respectiv efectuarea unor calcule în raport de documentele puse la dispoziţie de pârâtă şi enumerate în raport (balanţe de verificare lunare pentru perioada în litigiu, balanţa mijloacelor fixe, lista mijloacelor fixe, procese-verbale de inventariere, situaţia intrărilor şi ieşirilor de autoturisme, situaţia licenţelor de transport în regim de taxi), precum şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Pe de altă parte, deplasarea expertului contabil sau a unui expert de o altă specialitate pentru verificarea instalaţiilor de sonorizare la momentul efectuării expertizei este inutilă, din moment ce se solicită remuneraţii pentru o perioadă anterioară, modificările privind dotarea autoturismelor putând rezulta exclusiv din acte.

Apelanta este singura care deţine evidenţe privind numărul de autoturisme dotate cu instalaţii de sonorizare şi numărul de zile dintr-o lună în care autoturismele au efectuat curse, sens în care, în apel după casare, i s-a pus în vedere acesteia, în temeiul art. 179 C. proc. civ., să depună la dosar înscrisurile care probează aspectele arătate şi pe care le-a contestat. Aceste înscrisuri ar fi justificat şi refacerea raportului de expertiză, în condiţiile în care ar fi revelat că numărul de autoturisme dotate cu instalaţii de sonorizare, precum şi numărul de zile în care au efectuat curse, este diferit de cel dovedit la prima instanţă, cu efect asupra calculului remuneraţiilor.

Înscrisurile depuse la data de 03.04.2017 de către apelantă se referă, însă, la instalarea unor aparate de marcat electronice fiscale în anul 2007 şi 2011, în condiţiile în care înscrisurile necesare soluţionării cauzei, prin prisma motivelor de apel şi ţinând seama de probatoriul solicitat de apelantă şi încuviinţat de instanţă la 01.03.2017, erau fişele zilnice de activitate pentru perioada 01.04.2006-31.03.2013. Cu aceste înscrisuri puteau fi, eventual, verificate susţinerile din apel referitoare la numărul de curse efectuate de fiecare maşină în perioada ce interesează în litigiu, putând determina şi efectuarea unei expertize contabile prin care să fie verificate calculele privind remuneraţiile.

Întrucât apelanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de administrare a probei încuviinţate la data de 01.03.2017, în şedinţa din 05.04.2017 a fost decăzută din proba cu înscrisuri, în consecinţă, proba cu expertiză contabilă a fost respinsă ca neutilă.

Instanţa de apel a respins principala susţinere a apelantei conform căreia procesele-verbale de predare - primire încheiate între societate şi conducătorii auto, întocmite în perioada 17.08.2004-15.05.2008, nu conţin în inventar mijloacele de sonorizare, astfel că aceste autoturisme nu pot ar putea fi luate în calculul remuneraţiei datorate producătorilor de fonograme. Lipsa unei astfel de menţiuni nu demonstrează că instalaţiile de sonorizare lipsesc, întrucât inventarul este efectuat pe formulare-tip, ce conţin anumite materiale din dotarea unui autoturism, şi nu toate dotările (de exemplu, nu este menţionat în rubricile formularului aparatul de taxat sau oglinzile retrovizoare). Pe de altă parte, este menţionată "antena", care poate servi la funcţionarea aparatului de radio, născând prezumţia existenţei acestuia.

În dosarul tribunalului se află declaraţia reprezentantului S.C. A. S.R.L., B., în care se specifică autoturismele identificate prin număr de înmatriculare, din parcul propriu şi parcul leasing, dotate cu Radio CD. Verificând procesele-verbale de predare primire din dosarul de apel prin comparaţie cu anexele la declaraţie, instanţa de apel a constatat că autoturisme inventariate se regăsesc printre cele din anexe (exemplificativ: B 68 JED, B 68 JEB, B 8 FEH, B 67 CZV, B 72 MBO). Astfel, sunt contrazise apărările apelantei pârâte potrivit cărora maşinile menţionate în procesele-verbale de predare primire nu deţineau instalaţii de sonorizare, iar afirmaţia din apel potrivit căreia declaraţia este dată de B. "sperând că şoferii îşi vor dota autoturismele cu instalaţii de sonorizare", astfel că nu poate fi avută în vedere ca probă, nu poate fi valorificată ca apărare, din moment ce declaraţia a fost dată pe proprie răspundere, cu menţiunea că are cunoştinţă de pedeapsa prevăzută de art. 292 C. pen., privind infracţiunea de fals în declaraţii, în scopul eliberării licenţei neexclusive de către U.P.F.R.

Expertul a argumentat concluziile expertizei, arătând că a avut în vedere autoturismele pentru care au fost eliberate licenţe de taxi (rezultate şi din contractul încheiat de S.C. A. S.R.L., în calitate de operator de servicii publice cu Municipiul Bucureşti), chiar dacă din balanţa mijloacelor fixe şi cea de verificare a rezultat un număr mai mare; pe rolul fiscal pârâta figurează cu un număr de 193 de autoturisme, conform adresei eliberate de Direcţia Venituri Buget Local sector 2 Bucureşti.

Instanţa de fond nu a acordat mai mult decât s-a cerut, perioada pentru care se solicită remuneraţii fiind precizată la 19.11.2009, ca fiind anul 2000 până în prezent, adică până la efectuarea raportului de expertiză la prima instanţă.

Cu privire la excepţia prescripţiei extinctive, s-a reţinut că în materie delictuală termenul de prescripţie curge de la data la care păgubitul a cunoscut fapta şi pe cel răspunzător de ea, în speţă aceasta fiind 28 noiembrie 2008, când administratorul societăţii a depus declaraţia în vederea eliberării licenţei, prin care menţionează utilizarea din anul 2004 a autoturismelor dotate cu radio, ceea ce presupune comunicarea publică de fonograme.

Comunicarea de fonograme rezultă din coroborarea probelor administrate în cauză, pentru argumentele prezentate, şi nu doar din declaraţia administratorului societăţii, aşa cum greşit a afirmat apelanta.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia autoturismele cu care se desfăşoară activitate de taximetrie nu intră în categoria spaţiilor publice, instanţa de apel a reţinut că rezoluţia procurorului prin s-a confirmat neînceperea urmăririi penale nu poate fi guvernată de prevederile art. 22 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi la vinovăţia acestei, întrucât nu constituie o hotărâre penală definitivă în sensul textului legal.

Aşa cum rezultă din Hotărârea în cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Limited/Irlanda, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că un utilizator efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conştient de consecinţele comportamentului său, pentru a oferi clienţilor săi accesul la o emisiune radiodifuzată conţinând o operă protejată. În al doilea rând, Curtea a menţionat anumite elemente inerente noţiunii de public. În această privinţă, "publicul" trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potenţiali destinatari şi dintr-un număr destul de important de persoane.

Dreptul Uniunii impune statelor membre ca, în legislaţia lor, să asigure producătorilor de fonograme un drept la o remuneraţie echitabilă unică, plătită de utilizatorul acestor fonograme, publicate în scopuri comerciale, în cadrul unei radiodifuzări sau a oricărei comunicări publice.

Având în vedere şi dispoziţiile art. 1065 din Legea nr. 8/1996, precum şi pct. E 1 din Decizia ORDA 399/2006, pârâta, în calitate de operator de servicii publice constând în transport de persoane în regim de taxi, datorează remuneraţie cuvenită producătorilor de fonograme.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

1. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunţat cu privire la primul motiv de apel care viza momentul la care a fost depusă cererea precizatoare de către reclamantă, şi anume în şedinţa publică din data de 12 iunie 2004.

Astfel, pârâta a solicitat instanţei să nu aibă în vedere la pronunţarea hotărârii acea cerere precizatoare, fiind depusă după închiderea dezbaterilor.

Aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 12.06.2014, instanţa a întrebat părţile dacă au alte cereri şi părţile au arătat instanţei că nu mai au nicio cerere, astfel încât instanţa, în temeiul art. 150 C. proc. civ., a închis dezbaterile şi a acordat cuvântul părţilor pe fondul litigiului.

După ce reclamanta a pus concluzii pe fondul litigiului şi în timp ce apărătorul pârâtei punea concluzii pe fondul cauzei, reclamanta, prin apărător, a depus cererea precizatoare.

În aceste condiţii, este evident că instanţa nu poate avea în vedere o cerere depusă după închiderea dezbaterilor.

Instanţa de apel nu a analizat sub niciun aspect această problemă juridică, cu toate că a fost învestită în acest sens.

2. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., prin calificarea cererii depuse în data de 12 iunie 2014 ca fiind una prin care se majorează/micşorează câtimea pretenţiilor, şi nu o cerere modificatoare a acţiunii introductive de instanţă.

Nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., întrucât prin cererea depusă la termenul din data de 12 iunie 2014 reclamanta nu indică cuantumul pretenţiilor pentru perioada solicitată anterior, ci modifică această perioadă renunţând la o perioada ianuarie 2000 - aprilie 2006 şi adăugând o altă perioadă, respectiv data introducerii acţiunii (28.05.2009) şi până în prezent.

În atare condiţii, este vorba despre o cerere modificatoare care a fost depusă la instanţă cu depăşirea termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

3. Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1169 C. civ.

Astfel, reclamanta trebuia să facă dovada, în temeiul dispoziţiilor art. 1169 C. civ. că, pe de o parte, autoturismele sunt dotate cu aparatura necesară reproducerii fonogramelor, iar pe de altă parte, că această aparatură a fost pusă în funcţiune, simpla deţinere neducând automat la obligaţia de plată a remuneraţiei.

Instanţa de apel, în mod nelegal, a considerat că declaraţia pe proprie răspundere răstoarnă sarcina probei, fără a argumenta această afirmaţie.

Instanţa de apel se mărgineşte să constate, fără a argumenta în niciun fel, cele menţionate în raport de expertiză, respectiv că pârâta are 101 autovehicule echipate cu instalaţii de sonorizare.

În realitate, nu exista nicio dovadă la dosarul cauzei cu privire la numărul de autoturisme deţinute de pârâtă şi care sunt echipate cu instalaţii de sonorizare.

Mai mult, reclamanta, în aplicarea art. 1169 C. civ., nu a produs nicio probă prin care să facă dovada că autoturismele deţinute de pârâtă au fost folosite pentru activitate taxi în mod continuu.

În raportul de expertiza contabilă valorificat de instanţă, expertul a arătat că din certificatul de înmatriculare şi cartea de identitate a maşinii nu rezultă dacă autoturismele sunt dotate sau nu cu instalaţie de sonorizare.

Instanţa de apel a aplicat masuri diferite pentru probe identice, fără nicio justificare legală, încălcând principiul egalităţii în faţa legii a părţilor.

O componentă a garanţiilor unui proces echitabil este principiul egalităţii armelor, ce semnifică aplicarea unui tratament egal părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unei instanţe de judecată, fără ca una să fie dezavantajată în raport cu cealaltă, fapt consacrat legislativ de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului raportat la art. 21 din Constituţie şi art. 16 din Constituţia României.

4. Instanţa de apel a respins în mod nelegal proba cu înscrisurile depuse de pârâtă la data de 05.04.2017.

Actele depuse au fost comunicate intimatei-reclamante înaintea termenului de judecată, aşa cum rezultă din practicaua încheierii de amânare iniţiale a pronunţării, iar reprezentantul intimatei-reclamante nu a solicitat termen pentru a lua cunoştinţă de aceste înscrisuri.

Ca atare, erau incidente dispoziţiile art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât nu se pricinuia amânarea cauzei.

5. Instanţa de apel a încălcat dreptul de apărare al pârâtei prin analizarea înscrisurilor depuse de aceasta la termenul din 05.04.2017, cu toate că au fost înlăturate, iar pârâta a fost în imposibilitate să îşi facă apărări şi în considerarea acestor înscrisuri.

6. Instanţa de apel a respins în mod nelegal solicitarea pârâtei de a încuviinţa efectuarea unei expertize, încălcând dreptul părţii la apărare.

Expertul nu a răspuns la obiectivele stabilite de către instanţă din punct de vedere contabil, ci a făcut o serie de aprecieri care nu au nicio acoperire ştiinţifică şi legală.

Astfel, cu privire la primul obiectiv încuviinţat de instanţă şi anume "stabilirea numărului şi tipul autovehiculelor dotate cu instalaţii de sonorizare cu care societatea a efectuat transport rutier de persoane în perioada 1 ianuarie 2000 până în prezent", expertul nu a arătat în mod clar care sunt autoturismele dotate cu instalaţii de sonorizare şi nici câte autoturisme au realizat efectiv activitatea de taxi în perioada analizată.

Expertul a concluzionat că toate autoturismele sunt dotate cu instalaţii de sonorizare doar pe baza unei declaraţii pe proprie răspundere, cu toate că a arătat că din certificatul de înmatriculare şi cartea de identitate a maşinii nu rezultă dacă autoturismele sunt dotate sau nu cu instalaţie de sonorizare, iar în răspunsul la obiecţiuni se menţionează că pârâta i-a pus la dispoziţie 50 de procese-verbale de predare primire a autovehiculelor din care nu rezultă că acestea sunt dotate cu instalaţie de sonorizare.

De altfel, acea declaraţie nu poate fi considerată un document contabil pentru a fi avut în vedere la efectuarea expertizei şi oricum datează din noiembrie 2008, neputând fi extrapolată nici pentru perioada anterioară şi nici pentru cea ulterioară. Declaraţia invocată de expert a fost făcută de către reprezentanta pârâtei sperând că şoferii îşi vor dota autoturismele cu instalaţii de sonorizare, lucru care nu s-a întâmplat, întrucât aceştia nu au dorit ca activitatea lor să fie grevată şi de alte costuri.

Referitor la sarcina probei pentru a demonstra neutilizarea autoturismelor mai mult de 20 de zile, expertul a considerat fără temei că ar reveni pârâtei, care ar trebui să facă proba unui fapt negativ.

Expertul nu a arătat în cuprinsul răspunsului la obiecţiuni cum a stabilit care din autoturisme au fost folosite efectiv pentru efectuarea transportului de taxi pe întreaga perioadă, aşa cum s-a solicitat de către instanţă. Acesta trebuia să analizeze toate documentele contabile ale pârâtei pentru a răspunde la acest obiectiv, nu să-i solicite să facă o serie de situaţii lunare la care nu era obligată prin nicio normă legală.

Pornind de la răspunsul la primul obiectiv, se impunea refacerea calculelor şi la obiectivele 2-4.

Mai mult decât atât, în faţa instanţei de apel pârâta a depus o serie de înscrisuri din care rezultă fără îndoială că cel puţin o parte din autovehicule nu a circulat în perioada analizată, dar instanţa de apel a constatat doar că expertul a răspuns la obiective.

7. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile pct. 4 din H.G. nr. 143/2003, pct. 7 din Decizia ORDA nr. 244/2005, pct. 7 din Decizia ORDA nr. 399/2006 şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Prevederile legale menţionate, invocate de către reclamantă, stipulează expres ca izvor de naştere a oricăror obligaţii de plată "comunicarea publică" a fonogramelor, iar nu simpla deţinere a aparatului electronic. Reclamanta nu a făcut dovada faptului că autoturismele, chiar şi cele care au fost dotate de fabricant cu astfel de aparat, au folosit aparatele pentru comunicare publică.

Pe de altă parte, condiţiile de naştere a vreunei obligaţii de plată a remuneraţiei către UPFR sunt expres stipulate în lege: comunicarea să fie făcută în scop comercial şi să fie publică.

Recurenta a arătat că eventuala comunicare a unei fonograme nu are scop comercial, neexistând nicio diferenţă de preţ/tarif sau criteriu de alegere din partea clientului dacă are sau nu muzică în timpul călătoriei. De altfel, nici reclamanta nu a făcut dovada scopului comercial al unei eventuale difuzări din partea pârâtei.

De asemenea, nu este îndeplinită nici condiţia unei comunicări publice în sensul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Prin rezoluţia nr. x/P/2009 din data de 07.04.2009, ataşata la dosarul cauzei, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de comunicare publică a operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe fără autorizaţie sau consimţământul titularului drepturilor recunoscute de lege, prevăzute de art. 140 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996.

În motivarea rezoluţiei, organul de urmărire penală a calificat autoturismele cu care se practică activitatea de taximetrie ca neputând fi înscrise în categoria spatiilor publice aşa cum sunt ele definite de lege.

Aceasta calificare făcută de organele de cercetare penală, însuşită de către reclamantă prin faptul că nu a contestat-o, are putere de lucru judecat fata de instanţa civilă.

În atare condiţii, este nelegală aprecierea instanţei de apel în sensul că cele stabilite de către organul de cercetare penală au numai relevanţă penală.

Extrapolarea celor menţionate în declaraţia datată 26.11.2008 atât pentru perioada anterioară, cât şi pentru cea ulterioară, nu are nicio acoperire legală, instanţa de apel neargumentând în niciun fel acest lucru.

Directivele reţinute de instanţa de apel nu au nicio aplicabilitate în cauză, întrucât se referă la alte situaţii premise şi nu pot fi extrapolate aşa cum face în mod nelegal instanţa de apel.

8. Instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut în mod legal.

Astfel, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile pentru perioada din ianuarie 2000 până în prezent, aşadar până la depunerea cererii de chemare în judecată - 28.05.2009.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar pentru termenul din 15.05.2010, reclamanta şi-a precizat acţiunea numai cu privire la capătul 2 de cerere, arătând în mod expres ca primul capăt de cerere rămâne neschimbat.

Ca atare, acţiunea cu privire la plata remuneraţiei echitabile vizează numai perioada ianuarie 2000-28.05.2009.

În subsidiar, în situaţia în care instanţa ar fi considerat că prin cererea precizatoare depusă pentru termenul din data de 15.05.2010 s-a precizat şi primul capăt de cerere, perioada care trebuie analizată este ianuarie 2000 - 15.05.2010.

În aceste condiţii, având în vedere principiul disponibilităţii părţilor, principiu fundamental al procesului civil, instanţa ar fi trebuit să analizeze acţiunea introductivă în limitele învestirii sale în mod legal.

Instanţa de apel nici măcar nu a analizat aceste susţineri ale pârâtei şi s-a pronunţat pentru o perioadă pentru care nu a fost învestită în mod legal.

9. Instanţa a admis acţiunea pentru o perioada prescrisă, dat fiind că a admis acţiunea şi pentru perioada 01.04.2006 - 28.05.2006, deşi a fost învestită cu prezenta acţiune în data de 28.05.2009.

Interpretarea instanţei de apel în sensul că data declaraţiei pe proprie răspundere ar fi momentul de la care curge termenul de prescripţie este eronată, întrucât reclamanta ar fi putut face demersuri pentru aflarea datelor anterior acestei date.

Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul a indicat prevederile art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ. drept temei juridic al criticilor formulate, însă, din dezvoltarea acestora, se constată că pot fi încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. acele critici referitoare la pretinsa nerespectare a normelor de procedură, a căror admitere ar conduce la casarea deciziei (motivele de recurs de la pct. 1, 2, 4, 5 şi 6), în timp ce criticile vizând încălcarea normelor de drept material se încadrează în cazul descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (motivul de la pct. 3, 7 şi 9). Motivul 8 de recurs poate fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. este formală, întrucât recurentul nu a indicat criticile cu acest temei juridic şi nici nu este posibilă o astfel de încadrare juridică a susţinerilor formulate.

1. După cum s-a reiterat prin cererea de recurs, pârâta S.C. A. S.R.L. a susţinut prin primul motiv de apel că tribunalul nu s-a pronunţat cu privire la momentul la care a fost depusă de către reclamantă cererea precizatoare de la termenul de judecată din 12 iunie 2014 şi nici la excepţia tardivităţii acelei cereri, dar, în acelaşi timp, a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul admiterii pretenţiilor reclamantei pentru perioada menţionată în aceeaşi cerere precizatoare, în raport de dispoziţiile art. 150 şi 132 C. proc. civ.

Instanţa de apel a analizat criticile apelantei - pârâte din perspectiva art. 132 C. proc. civ. şi a apreciat că este incidentă ipoteza din alin. (2) pct. 2 al art. 132, fiind vorba despre o cerere de mărire sau de micşorare a câtimii obiectului cererii, şi nu de modificare a cererii introductive.

Aceste considerente relevă faptul că s-a dat eficienţă finalităţii criticilor formulate, respectiv aceea a unei aprecieri proprii a instanţei de apel asupra momentului formulării cererii precizatoare, motiv pentru care nu se poate reţine că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra primului motiv de apel, cât timp a cercetat dacă prima instanţă a procedat corect luând în considerare pretenţiile reclamantei şi pentru perioada de timp indicată în cererea de la ultimul termen de judecată.

Reţinând incidenţa art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., instanţa de apel a considerat că cererea reclamantei a fost depusă înainte de închiderea dezbaterilor, chiar dacă nu a făcut în mod explicit referire la prevederile art. 150 C. proc. civ. De altfel, susţinerea contrară a recurentei-pârâte se bazează pe o interpretare eronată a acestei norme, în sensul că închiderea dezbaterilor ar coincide cu momentul acordării cuvântului părţilor asupra fondului litigiului. În realitate, preşedintele declară dezbaterile închise după susţinerea concluziilor părţilor, închiderea dezbaterilor fiind urmată de etapa deliberării şi a pronunţării hotărârii.

În aceste condiţii, nu poate fi primită critica referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., instanţa analizând primul motiv de apel.

2. În ceea ce priveşte modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., este nefondată susţinerea recurentei potrivit căreia cererea reclamantei de la termenul din 12 iunie 2014 ar reprezenta o modificare a cererii, ce ar fi trebuit depusă în termenul prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru a se reţine această calificare juridică, este necesar ca reclamantul să modifice unul dintre elementele cererii de chemare în judecată, respectiv obiectul, părţile sau cauza, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă, deoarece reclamanta a indicat doar întinderea pretenţiilor solicitate, fără a schimba vreunul dintre elementele cererii introductive.

Este lipsit de relevanţă faptul că reclamanta a indicat perioada de timp certă pentru care solicită admiterea pretenţiilor deduse judecăţii, dar nu şi cuantumul pretenţiilor. Cuantumul remuneraţiei a fost calculat prin expertiza efectuată în cauză pentru perioada din anul 2000 până la data întocmirii raportului, iar reclamanta a învederat, de fapt, că nu solicită întreaga sumă calculată cu titlu de remuneraţie, ci doar pe cea aferentă unei perioade mai scurte de timp, după cum s-a arătat, în mod corect, prin Decizia recurată.

În aceste condiţii, nu poate fi primită critica referitoare la reţinerea de către instanţa de apel a incidenţei art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

3. Cât priveşte susţinerile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că vizează, în realitate, reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate.

Astfel, făcând referire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 1169 C. civ., recurenta contestă numărul de autoturisme echipate cu instalaţii de sonorizare, deţinute de pârâtă, reţinut de către instanţele de fond, pretinzând că nu există la dosarul cauzei nicio dovadă pe acest aspect.

Această susţinere indică faptul că recurenta, societate de taximetrie, nu infirmă folosirea în activitatea sa, în perioada 1.04.2006 - 31.03.2013, de autovehicule echipate cu instalaţii de sonorizare apte din punct de vedere tehnic să redea fonograme, în sensul art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, ci doar numărul acestora. De altfel, prin hotărârea primei instanţe s-a reţinut că pârâta a confirmat chiar prin întâmpinare folosirea de asemenea autoturisme.

Cât priveşte numărul autoturismelor taxi, ambele instanţe de fond au arătat că, la data de 26.11.2008, reprezentantul pârâtei a depus la reclamanta U.P.F.R. o declaraţie pe proprie răspundere prin care a arătat că a deţinut 101 autovehicule astfel echipate, iar cele 50 de procese-verbale de predare-primire înfăţişate de către pârâtă nu contrazic această situaţie de fapt.

Susţinând inexistenţa la dosar a vreunei dovezi privind numărul autoturismelor, recurenta - pârâtă tinde, de fapt, la înlăturarea ca mijloc de probă a declaraţiei pe proprie răspundere, fără a formula vreo critică referitoare la aptitudinea acestui înscris de a produce efecte juridice.

Este adevărat că prin motivele de recurs de la pct. 6 (în numerotarea recurentei), s-a susţinut că, pe de o parte, declaraţia datează din noiembrie 2008, astfel încât nu poate fi extrapolată pentru perioada anterioară sau ulterioară, iar, pe de altă parte, că declaraţia a fost făcută de către reprezentanta pârâtei cu scopul de a determina pe şoferi să îşi doteze autoturismele cu instalaţii de sonorizare.

Aceste susţineri nu relevă, însă, inaptitudinea înscrisului de a proba împrejurarea pe care o atestă, în condiţiile în care se referă şi la perioada anterioară anului 2008, începând din 2003 şi până în noiembrie 2008. Cât priveşte perioada ulterioară, în condiţiile în care pârâta a continuat, în mod necontestat, să folosească în activitatea sa autoturisme dotate cu instalaţii de sonorizare, operează o prezumţie simplă că activitatea a continuat în aceleaşi condiţii, revenind pârâtei sarcina de a demonstra contrariul, fiind în posesia documentelor care conţin cifrele relevante, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Este de precizat, totodată, că declaraţia pe proprie răspundere reprezintă înscrisul pe baza căruia se acordă licenţă neexclusivă de utilizare a fonogramelor, conform pct. 6 din Metodologia privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi ori executanţi şi producătorilor de fonograme, publicată în Monitorul Oficial la data de 8.12.2006 în baza Deciziei ORDA nr. 399/2006 (metodologie înlocuită abia din noiembrie 2013 şi, deci, aplicabilă pentru cea mai mare parte din perioada de referinţă 1.04.2006 - 31.03.2013).

În îndeplinirea obligaţiei legale de plată a remuneraţiei cuvenite titularilor de drepturi, respectiva declaraţie se întocmeşte pe baza evidenţelor proprii ale utilizatorului, producând efecte până la proba contrară în sensul atestării numărului autoturismelor efectiv folosite, în considerarea cărora se stabileşte cuantumul remuneraţiei.

În condiţiile în care un asemenea document a fost întocmit în cauză şi a fost avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor datorate de către pârâtă, ca urmare a folosirii neautorizate de fonograme şi a neplăţii remuneraţiei, pretenţia recurentei de a fi înlăturat ca mijloc de probă relevă invocarea inadmisibilă a propriei culpe în nedovedirea unei situaţii de fapt contrare celei reţinute de către instanţele de fond pe baza probelor administrate.

Susţinerea referitoare la raporturile dintre pârâtă şi angajaţii sau colaboratorii săi nu are vreo legătură cu cauza, cu atât mai mult cu cât declaraţia a fost depusă la reclamantă, deci la organismul de gestiune colectivă care colectează remuneraţia cuvenită titularilor de drepturi.

Cât priveşte susţinerea vizând nedovedirea de către reclamantă a împrejurării că autoturismele deţinute de pârâtă au fost folosite pentru activitate taxi în mod continuu, aceasta indică din nou o invocare a propriei culpe în nedovedirea situaţiei de fapt contrare celei reţinute, cât timp revenea pârâtei sarcina probării împrejurării menţionate în apărare.

Faţă de considerentele expuse, susţinerile recurentei referitoare la modul de aplicare al art. 1169 C. civ. nu relevă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie a deciziei recurate, tinzând la reevaluarea situaţiei de fapt, astfel încât nu pot fi primite, din moment ce atribuţiile acestei instanţe de recurs sunt circumscrise exclusiv controlului de legalitate a deciziei de apel, prin prisma cazurilor expres şi limitativ descrise de art. 304 C. proc. civ.

4. Nu vor fi primite nici susţinerile referitoare la nelegalitatea dispoziţiei de la termenul de judecată din 5.04.2017, întrucât nu se raportează la motivele pentru care instanţa de apel a dispus decăderea pârâtei din dreptul de administrare a probei cu înscrisuri.

Dispoziţiile art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., invocate în recurs, reglementează administrarea unei probe ce a fost propusă cu depăşirea termenului legal şi care nu necesită amânarea judecăţii.

Or, instanţa de apel a reţinut că proba a fost propusă la termenul anterior celui din 5.04.2017 şi s-a dispus amânarea judecăţii tocmai în vederea depunerii la dosar a înscrisurilor. Ca atare, nu sunt incidente prevederile invocate de către recurentă, neexistând nicio raţiune pentru infirmarea legalităţii dispoziţiei adoptate pe temeiul art. 138 alin. (3) C. proc. civ., faţă de nedepunerea la dosar a înscrisurilor cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.

5. Cât priveşte respectarea dreptului la apărare în legătură cu înscrisurile depuse de pârâtă pentru termenul din 5.04.2017, se constată că susţinerile cu acest obiect pornesc de la premisa eronată potrivit căreia aceste înscrisuri ar fi fost analizate, deşi au fost înlăturate.

În considerentele deciziei s-a făcut referire la respectivele înscrisuri doar pentru a se sublinia faptul că acestea nu corespund celor pe care instanţa le-a solicitat în temeiul art. 179 C. proc. civ. la termenul de judecată din 1 martie 2017 şi pe care partea nu le-a depus la dosar.

În aceste condiţii, susţinerile pe acest aspect sunt nefondate.

6. Cât priveşte încălcarea dreptului pârâtei la apărare prin respingerea solicitării acesteia de a încuviinţa efectuarea unei expertize, susţinerile recurentei tind, din nou, la reevaluarea situaţiei de fapt stabilite pe baza probelor administrate şi la invocarea inadmisibilă a propriei culpe pentru neîndeplinirea obligaţiei de dovedire a apărărilor şi susţinerilor formulate.

Astfel, pe de o parte, se reţine că instanţa de apel a respins proba solicitată ca nefiind utilă, iar recurenta urmăreşte reaprecierea de către instanţa de control judiciar a utilităţii probei. Or, atare finalitate este inadmisibilă, deoarece nu are legătură cu respectarea sau nerespectarea unei dispoziţii legale, ci cu o apreciere a instanţei asupra administrării unui mijloc de probă, în contextul apărărilor formulate.

Pe de altă parte, argumentul pentru care instanţa de apel a respins proba ca nefiind utilă a fost acela al neîndeplinirii de către pârâtă a obligaţiei de depunere la dosar a anumitor înscrisuri, stabilite în sarcina sa în cursul judecării apelului. Or, recurenta nu a contestat nerespectarea acestei obligaţii cu referire chiar la înscrisurile menţionate în încheierea de şedinţă de la 1 martie 2017. Mai mult, la acel termen de judecată, pârâta nu a formulat nicio obiecţie şi nu a arătat că nu s-ar afla în posesia acestora ori că ele nu ar fi concludente, pertinente şi utile cauzei.

În aceste condiţii, susţinerile recurentei nu pot fi primite.

7. În ceea ce priveşte modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, recurenta a invocat, în esenţă, următoarele argumente în legătură cu fapta de comunicare publică de fonograme reţinută în sarcina sa:

- simpla deţinere a aparatului electronic de către un autoturism nu reprezintă " comunicare publică " în sensul legii, fiind necesar a se dovedi folosirea aparatelor pentru comunicare publică, chiar şi de către autoturismele celor care au fost dotate de fabricant cu astfel de aparate;

- condiţiile de naştere a obligaţiei de plată a remuneraţiei, expres stipulate în lege, presupun scopul comercial şi caracterul public al comunicării;

- aprecierea nelegală a instanţei de apel privind absenţa autorităţii de lucru judecat a constatărilor organului de urmărire penală în faţa instanţei civile;

- directivele reţinute de instanţa de apel nu au nicio aplicabilitate în cauză, întrucât se referă la alte situaţii premisă şi nu pot fi extrapolate.

Aceste susţineri ale recurentei sunt nefondate.

Instanţa de apel a făcut aplicarea dezlegărilor din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea noţiunii de "comunicare publică", în raport de care a apreciat că este suficientă dotarea autoturismelor taxi cu echipamente apte să redea fonograme, nefiind necesar a se proba în cauză însăşi difuzarea respectivelor aparate. De asemenea, s-a raportat la aceleaşi dezlegări în aprecierea întrunirii condiţiilor unei comunicări publice.

Considerentele instanţei de apel pe aceste aspecte relevă îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei instanţei naţionale de asigurare a efectului deplin al dreptului Uniunii Europene prin interpretarea legii naţionale şi, în special, a dispoziţiilor legale ce transpun o directivă, în lumina textului şi a finalităţii directivei.

Din jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind noţiunea de "comunicare publică" rezultă că revine instanţei naţionale aprecierea globală a situaţiei concrete şi a compatibilităţii acesteia cu dezlegările de drept regăsite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ţinându-se seama de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente, care trebuie aplicate atât în mod individual, cât şi în interacţiune unele cu celelalte.

Aşadar, faptul că hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se referă la un loc al comunicării publice a fonogramelor diferit de cel din hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene menţionate, precum şi o modalitate diferită de comunicarea publică, nu înlătură împiedică instanţa naţională să aplice criteriile stabilite în jurisprudenţa europeană, prin dezlegările de principiu date în interpretarea directivei. Dimpotrivă, atare operaţiune relevă obligaţia instanţei naţionale de a interpreta legea naţională prin prisma directivei.

În acest context, se observă că instanţa de apel a făcut referire la hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată într-o anumită cauză, dar în considerentele căreia se reiterează criterii jurisprudenţiale anterioare de stabilire a calităţii de "utilizator" a persoanei fizice sau juridice care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme. Pe baza acestora, s-a conchis în sensul că pârâta, în calitate de operator de servicii publice constând în transport de persoane în regim de taxi, datorează remuneraţia cuvenită producătorilor de fonograme.

Motivele de recurs evocă două dintre aceste criterii, anume caracterul public şi caracterul lucrativ al comunicării.

În ceea ce priveşte primul criteriu, recurenta nu aduce nicio critică aprecierii instanţei de apel vizând noţiunea de "public", ci se referă doar la considerentele referitoare la efectele rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale în procesul civil.

Cu privire la acest din urmă aspect, recurenta a reiterat apărarea conform căreia calificarea făcută de organul de cercetare penală spaţiului public în sensul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 ar avea putere de lucru judecat faţă de instanţa civilă, fără a critica concluzia instanţei de apel fundamentată pe dispoziţiile art. 22 C. proc. pen.

În absenţa vreunei critici privind modul de aplicare a normei procesual penale, din care rezultă că doar hotărârea definitivă a instanţei penale produce asemenea efecte în faţa instanţei civile, nu şi actele procurorului din cursul cercetării sau al urmăririi penale, nu există nicio raţiune pentru cenzurarea constatării că este întrunit criteriul "publicului" din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, publicul fiind format dintr-un număr nedeterminat, dar destul de important de potenţiali clienţi, aşadar din persoanele succesiv transportate de totalitatea autoturismelor operatorului taxi.

Cât priveşte caracterul lucrativ, recurenta a susţinut că nu există nicio diferenţă de preţ/tarif în funcţie de posibilitatea difuzării de fonograme şi nici o opţiune a clientului pentru difuzare sau nedifuzare.

Într-adevăr, impactul accesului clienţilor la fonogramele difuzate asupra preţului/tarifului reprezintă un element esenţial în aprecierea caracterului lucrativ al comunicării. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că actul efectuat de un operator hotelier prin care urmăreşte să asigure clienţilor săi accesul la operele difuzate reprezintă un serviciu suplimentar, care are o influenţă asupra standardului acestui stabiliment şi, prin aceasta, asupra preţului camerelor; în plus, este de natură să atragă şi alţi clienţi interesaţi de acest serviciu suplimentar.

Un asemenea raţionament poate fi aplicat şi în cazul operatorului de servicii publice constând în transport de persoane în regim de taxi, în condiţiile în care se bazează pe legătura dintre accesul clienţilor la obiectul protecţiei şi nivelul de confort de care aceştia beneficiază, precum şi dintre gradul de confort şi preţul serviciului principal. Or, tarifele în activitatea de taximetrie se stabilesc, în cazul taxiurilor pentru transportul persoanelor, şi în funcţie de nivelul confortului oferit, după cum prevede în mod expres art. 49 lit. a) din Legea taximetriei nr. 38/2000.

În ceea ce priveşte absenţa unei opţiuni a clientului pentru difuzare sau nedifuzare, această împrejurare nu are legătură cu caracterul lucrativ, astfel cum susţine recurenta, iar, pe de altă parte, confirmă existenţa unei comunicări publice. Instanţa de apel a reţinut deja, cu trimitere la dezlegările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, că un utilizator efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conştient de consecinţele comportamentului său, pentru a oferi clienţilor săi accesul la o emisiune radiodifuzată conţinând o operă protejată, intervenţie în lipsa căreia clienţii, deşi se află în interiorul zonei de acoperire a emisiunii menţionate, nu ar putea, în principiu, să beneficieze de difuzare.

În consecinţă, nu poate fi primită niciuna dintre susţinerile recurentei referitoare la inexistenţa unei comunicări publice în cauză.

8. Motivul de recurs prin care se susţine acordarea de către instanţa de apel a mai mult decât a cerut vizează, în realitate, respingerea motivului de apel privind pronunţarea plus petita de către prima instanţă, aşadar modul de aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora "În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".

Susţinerile recurentei - reclamante nu sunt fondate.

După cum a arătat chiar recurenta, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile pentru perioada din ianuarie 2000 până în prezent, iar la termenul din 9.02.2012 tribunalul a încuviinţat expertiza contabilă cu acest obiectiv, fără vreo obiecţie din partea pârâtei. Expertul a calculat cuantumul remuneraţiei pentru perioada din anul 2000 până la data întocmirii raportului - martie 2013, pârâta punând la dispoziţia expertului documente vizând acea perioadă de timp (chiar până în decembrie 2013 - fila 248 fond).

În raport de constatările expertului, la termenul din 12 iunie 2014, reclamanta a precizat cuantumul pretenţiilor, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., astfel cum s-a arătat prin prezenta decizie în analiza motivului 2 de recurs, iar tribunalul a ţinut cont de această precizare.

Drept urmare, instanţa de apel a apreciat în mod corect că prima instanţă nu a acordat mai mult decât s-a cerut.

9. Cât priveşte acordarea de despăgubiri pentru perioada 01.04.2006 - 28.05.2006, instanţa de apel a înlăturat motivul de apel referitor la soluţionarea excepţiei prescripţiei extinctive, reţinând că termenul de prescripţie a început să curgă abia la data de 28.11.2008, când s-a cunoscut fapta şi pe cel răspunzător de ea.

Susţinerea recurentei în sensul că reclamanta ar fi putut face demersuri anterior acestei date este o simplă afirmaţie contrară aprecierii instanţei, care nu reprezintă o critică de nelegalitate, în absenţa unor argumente de fapt şi de drept în combaterea considerentelor deciziei recurate, şi care, astfel, nu poate fi cercetată prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În conformitate cu art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta pârâtă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 5.355 RON către intimata reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, conform facturii fiscale nr. x din 7.12.2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 391 din 26 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta pârâtă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 5.355 RON către intimata reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2018.