Appeal over exchange-agreement validation reassigned to Cluj Court of Appeal after Cassation declines jurisdiction.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civila înregistrată la Judecătoria Bistriţa în data de 13.05.2014, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. să se constate valabilitatea actului bilateral, sinalagmatic, oneros, intitulat de părţi

"Antecontract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. x din 14.01.2010 al Biroului Notarului Public E., încheiat între pârâţi, în calitate de promitenţi-vânzători, şi reclamanţi, în calitate de promitenţi - cumpărători, având ca obiect vânzarea-cumpărarea unui apartament cu două camere de locuit şi dependinţe (baie, bucătărie, hol, balcon), situat în mun. Bistriţa, str. x, pe terenul înscris în C.f. nr. x nr. cad. x, calificat ulterior pe cale judecătorească (prin Decizia civilă nr. 70/R/2014 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în Dosarul nr. x/190/2011) ca un contract de schimb, respectiv faţă de refuzul expres al pârâţilor de a se prezenta la notar pentru efectuarea legală a transferului dreptului de proprietate, să se pronunţe în sentinţă o dispoziţie care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, şi, pe cale de consecinţă, să se dispună intabularea în CF a reclamanţilor asupra apartamentului din litigiu, respectiv a imobilului teren aferent, cu titlu de schimb; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 8865, pronunţată la data de 18 decembrie 2015, Judecătoria Bistriţa a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâţilor C. şi D., cu cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Prin Decizia nr. 219/A din 23 august 2017, Tribunalul. Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, a respins, ca nefondat apelul, declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 8865/2015, pronunţată la data de 18 decembrie 2015 de Judecătoria Bistriţa, pe care a menţinut-o ca fiind legală şi temeinică. A obligat apelanţii, în solidar, să plătească intimatei D. suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs.

Prin Decizia nr. 12/R din 18 ianuarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 219/A din 23.08.2017 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 22 februarie şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluţia completului din data de 26 februarie 2018 s-a fixat termen de judecată la 22 martie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente;

Soluţia de declinare a competenţei pronunţată de Curtea de Apel Cluj, cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017 (par. 26) şi la dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., nu poate învesti legal instanţa supremă.

În speţă, decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect hotărâre care să ţină loc de act autentic.

În conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea ari. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, aceiaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin, (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora " în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici m baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil şi stabileşte, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare."

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificata de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 219/A din23 august 2017 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2018.