Malpractice claim valued over 500,000 RON assigned to Timiș Tribunal, quashing lower court's jurisdiction ruling.

După deliberare, asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2200/PI din 7.09.2012 pronunţată în Dosar nr. x/30/2012, Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara şi B., astfel cum a fost precizată, în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut în esenţă, că prin cererea formulată la 22.02.2012 înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/30/2012, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Clinic Judeţean de urgenţă Timişoara şi B., daune materiale în cuantum de 28.544 euro şi daune morale şi conexe celor morale în cuantum de 500.000 euro, echivalentul în RON la data executării efective.

La termenul de judecată din 07.09.2012, instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş, invocată de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, faţă de precizarea cererii de chemare în judecată formulată oral de către reclamant la termenul arătat, în sensul că temeiul de drept al cererii sale este şi Legea nr. 95/2006.

Deliberând prioritar asupra excepţiei, în conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 676 din Legea nr. 95/2006, instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în menţionata lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.

Legea nr. 95/2006, lege specială care reglementează răspunderea civilă a personalului medical, a medicilor, farmaciştilor şi a altor persoane din domeniul asistenţei medicale precum şi a furnizorilor de servicii medicale, prevede deci o competenţă specială în favoarea judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat. Această competenţă specială derogă de la competenţa de drept comun instituită de art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în care învestirea instanţei se face în funcţie de valoarea litigiului (tribunalul-în procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, iar judecătoria în toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe), neavând relevanţă valoarea pretenţiilor reclamantului.

Dispoziţiile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora "procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun" se referă la situaţia sesizării Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, situaţie care nu exclude dreptul persoanei prejudiciate de a se adresa instanţei cu o acţiune de drept comun în răspundere civilă. Aceste dispoziţii, invocate de reclamant în susţinerea competenţei Tribunalului Timiş, nu vizează deci chestiunea competenţei instanţei, competenţă reglementată special de art. 676 din Legea nr. 95/2006.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 158 şi 159 pct. 2 C. proc. civ., cu aplicarea art. 676 din Legea nr. 95/2006, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara şi B., astfel cum a fost precizată, în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Prin sentinţa civilă nr. 14004 din 16.11.2017 pronunţată în Dosar nr. x/30/2012, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Timiş, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara pentru a hotărî asupra acestuia.

S-a reţinut de către judecătorie că, raportat la obiectul cererii şi la dispoziţiile legale invocate în susţinerea acesteia, instanţa a apreciat că este sesizată cu o acţiune de drept comun în care se solicită angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a medicului şi pentru fapta altuia pentru pârâtul - persoană juridică (spital).

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., judecătoriile judecă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON. În situaţia de faţă acţiunea formulată de reclamant este una evaluabilă în bani a cărei valoare depăşeşte suma de 500.000 RON, astfel că tribunalului îi revine competenţa materială de a soluţiona cauza.

Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 158, 159 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de reclamant şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în baza dispoziţiilor art. 20 pct. 2 vechiul C. proc. civ. instanţa a înaintat cauza Curţii de Apel Timişoara în vederea soluţionării acestuia.

Astfel investită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 15 din 11 ianuarie 2018, a stabilit în favoarea Judecătoriei Timişoara, competenţa de soluţionare a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. x/30/2012 privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara şi B.

Obiectul cauzei deduse judecăţii îl constituie obligarea pârâţilor Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara şi B. la plata despăgubirilor în RON, echivalentul sumei de 28.544 euro, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 500.000 euro daune morale, precum şi obligarea pârâţilor la plata unei diferenţe lunare de 2960 RON între pensia încasată lunar şi veniturile pe care le-ar fi obţinut ca angajat, în temeiul art. 374, 375, 642, 662 din Legea nr. 95/2006 şi al Legii nr. 43/2003.

Având în vedere temeiurile de drept al cererii formulată de reclamant, precum şi precizarea formulată la termenul de judecată din 7.09.2012, în sensul că acţiunea este întemeiată şi pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006, Curtea constată că în raport de dispoziţiile art. 676 din legea menţionată (în forma iniţială) şi de dispoziţiile art. 687 din aceeaşi lege republicată, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Timişoara, în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat,

Cum, Legea nr. 95/2006 prevede o competenţă specială prin dispoziţiile legale la care s-a făcut referire ce derogă de la competenţa de drept comun reglementată de art. (1) din C. proc. civ., neavând astfel relevanţă valoarea pretenţiilor formulate, Curtea în baza art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., a stabilit în favoarea Judecătoriei Timişoara competenţa de soluţionare a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. x/30/2012.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul stabilirii competenţei Tribunalului Timiş, după valoare şi materie, potrivit cererii, pentru soluţionarea în primă instanţă a Dosarului nr. x/30/2012.

În motivarea recursului s-a arătat că, prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Timişoara a calificat greşit acţiunea formulată, încălcând în acest fel şi principiul disponibilităţii părţii, întrucât acesta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă şi nu cu o acţiune specială întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006.

Aşa cum rezultă din titlul acţiunii, intitulată acţiune civilă în despăgubiri, din petitul său şi din motivele de fapt invocate, reclamantul a formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, care este perfect admisibilă prin raportare la dispoziţiile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora:

"Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun".

De altfel, reclamantul a dezvoltat motivele de fapt referitoare la fapta ilicită, la prejudiciu, la vinovăţia medicului (care, fiind profesionist, oricum nu este necesar a fi dovedită, dar care a fost cu prisosinţă arătată şi este demonstrată de rapoartele de expertiză medicale) şi la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, ceea ce este suficient pentru calificarea corectă a acţiunii. În baza rolului său activ, magistratul va putea face încadrarea în drept a motivelor de fapt invocate de reclamant, în temeiul art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. din 1865, cu atât mai mult cu cât acţiunea nu a fost redactată de avocat.

Din petitul acţiunii este evident că obiectul acţiunii nu este îndreptat împotriva vreunei decizii a Comisiei din Colegiul Timiş, ci priveşte exclusiv răspunderea intimaţilor, astfel cum rezultă din fapta ilicită, prejudiciul produs, raportul de cauzalitate între acestea şi vinovăţia intimaţilor.

Faptul că acţiunea exercitată potrivit dreptului comun, bazat pe atragerea răspunderii civile delictuale, este prevăzută în mod expres de art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 nu poate susţine calificarea acţiunii ca fiind formulată în baza acestui act normativ. Invocarea unor temeiuri de drept din Legea nr. 95/2006 s-a făcut pentru a sublinia răspunderea civilă a intimaţilor.

Dreptul material aplicabil, la momentul producerii faptei ilicite, dar şi pe perioada în care se manifestă efectele faptei ilicite, ţinând cont că suntem în situaţia unui prejudiciu corporal, urmare a pierderii ireversibile a funcţionării unui nerv, cu consecinţa unei stări de handicap locomotor, este cel reglementat de C. civ. din 1864, respectiv de dispoziţiile art. 998-999 (răspunderea civilă pentru fapta proprie a medicului B.) şi 1000 alin. (3) (răspunderea comitentului Spitalului Judeţean Timişoara pentru fapta prepusului său) din C. civ.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte consideră că este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Recurentul susţine că a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă şi nu cu o acţiune specială întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006, în forma în vigoare la data de 22.02.2012, când a fost introdusă prezenta acţiune.

Această critică este fondată, instanţa care a soluţionat în primă instanţă conflictul negativ de competenţă considerând în mod greşit că Legea nr. 95/2006 se aplică în temeiul principiului disponibilităţii şi derogă de la competenţa de drept comun, reglementată de art. 1 alin. (1) din C. proc. civ., neavând relevanţă valoarea pretenţiilor formulate.

Înalta Curte observă că incidenţa principiul disponibilităţii în alegerea temeiului juridic al cauzei trebuie nuanţată, în sensul că partea poate alege temeiul de drept aplicabil în cauză în anumite limite, supuse controlului instanţei.

Astfel, în art. 129 pct. 4 din C. proc. civ., se prevede că "Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare".

Totodată, art. 84 din C. proc. civ. prevede că "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită".

Prin urmare, principiul disponibilităţii este limitat de rolul activ al instanţei, căreia îi revine obligaţia de a da calificarea corectă a cererii de chemare în judecată, calificare realizată şi prin prisma temeiului juridic invocat, dar şi a raportului dintre dreptul comun şi legea specială care reglementează acelaşi raport juridic.

Astfel fiind, în funcţie de temeiul juridic invocat, dar mai ales în funcţie de situaţia de fapt expusă, judecătorul va pune în discuţie şi va decide asupra temeiului de drept aplicabil.

În prezenta cauză, legiuitorul a înţeles să reglementeze răspunderea pentru malpraxis în cuprinsul unei legi speciale, Legea nr. 95/2006, în cadrul unei proceduri prealabile sesizării instanţei, reglementată în art. 670-672 din lege, finalizată prin decizia Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis.

În cuprinsul art. 673 al Legii nr. 95/2006 este menţionat expres faptul că "procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun", prevedere care înlătură caracterul derogatoriu al legii speciale de la dreptul comun şi aplicarea cu prioritate a legii speciale, acceptând că partea are alegerea între cele două tipuri de acţiune.

Altfel spus, victima unui act de malpraxis are posibilitatea de a se adresa fie Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, caz în care are loc o procedură prealabilă sesizării instanţei, finalizată printr-o decizie a acestei Comisii, fie de a se adresa direct instanţei de judecată care va soluţiona cauza potrivit dreptului comun, iar nu ca o contestaţiei împotriva deciziei Comisiei, realizată în temeiul art. 673 alin. (1) al Legii nr. 95/2006.

Alegerea uneia dintre cele două căi procedurale este dată după cum procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 95/2006 este sau nu parcursă.

În prezenta cauză, deşi reclamantul a precizat, la 7.09.2012, ulterior datei introducerii acţiunii, că îşi întemeiază cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006, acesta nu s-a adresat Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, neexistând o decizie a acestei Comisii, pronunţată în conformitate cu art. 672 al Legii nr. 95/2006.

Prin urmare, în absenţa contestării unei decizii a Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, chiar dacă reclamantul a precizat că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006, instanţa de judecată nu se putea considera învestită cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006, ci cu o acţiune în pretenţii de drept comun, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Cum chiar legea specială menţionează posibilitatea reclamantului de a se adresa direct instanţei de drept comun, fără a urma procedura Legii nr. 95/2006, iar valoarea pretenţiilor reclamantului depăşeşte pragul valoric de 500 000 RON, menţionat de art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că instanţa competentă să judece prezenta cauză este Tribunalul Timiş, iar nu Judecătoria Timişoara, cum în mod greşit s-a decis prin sentinţa recurată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va modifica sentinţa, în sensul că va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Timiş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 15 din data de 11 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Modifică sentinţa, în sensul că stabileşte competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Timiş.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 martie 2018.