Disguised employment contract assigned to labour forum; territorial jurisdiction fixed at claimant's domicile.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 29.01.2016 sub nr. x/109/2016 contestatoarea A. a chemat în judecată intimata S.C. B. S.R.L. solicitând anularea Deciziei de concediere nr. 117 din 28.12.2015 emisă de către intimată, repunerea părţilor în situaţia anterioară in sensul reintegrării sale pe postul deţinut anterior, cu obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate si reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat de la data concedierii până ia reintegrarea efectivă, obligarea intimatei la plata orelor suplimentare efectuate peste programul de lucru şi în zilele de week-end în perioada 10.12.2012-11.11.2015, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legala, precum şi plata unor daune morale în cuantum de 10.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

La data de 14.06.2016 contestatoarea a formulat o cerere modificatoare a acţiunii iniţiale, arătând ca înţelege să cheme în judecată şi pe S.C. C. S.R.L., urmând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul deghizat al contractului nr. x/01.01.2012, acesta fiind în realitate un contract de munca în beneficiul S.C. B. S.R.L., administrată de aceeaşi persoana, să se dispună obligarea pârâtei la plata contribuţiilor sociale neachitate în perioada 01.01.2012-01.11.2015, urmare a derulării activităţii subordonate şi remunerate prin contractul mascat nr. x/2012 şi obligarea pârâtei ia plata onorariului (salariului) restant aferent lunii octombrie 2015, datorat în baza contractului nr. x/2012.

Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin încheierea din 13 ianuarie 2017, a disjuns acţiunea reclamantei A. formulată împotriva pârâtei S.C. C. S.R.L. şi a dispus formarea unui nou Dosar, având nr. x/109/2017.

Prin sentinţa nr. 92 din 13 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. x/109/2017, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei; a fost admisă şi excepţia necompetenţei teritoriale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că în contract s-a prevăzut ca pentru operele create contestatoarea să primească o remuneraţie, însă aceasta nu are natura unui drept salarial. Remuneraţia este stabilită de către părţi, în funcţie de oferta tăcută de beneficiar. Remuneraţia nu are caracter fix, beneficiarul deţinând dreptul de a ajusta cuantumul remuneraţiei în funcţie de volumul şi complexitatea creaţiilor comandate.

Mai mult, în convenţia încheiată între părţi sub nr. x/2012 s-a menţionat ca regim juridic cel instituit de către Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, aşa cum a fost ea completată şi modificată până Ia momentul încheierii convenţiei.

Având în vedere aceste argumente, instanţa a apreciat că nu se poate vorbi de un contract individual de muncă în cazul contractului nr. x/2012 şi că acestuia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii. în aceste condiţii» a constatat că din punct de vedere material competenţa nu poate aparţine secţiei de litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Argeş, instanţa a apreciat că în cauza este vorba despre o convenţie civilă încheiată între părţi şi chiar în cuprinsul acesteia s-a stabilit de către parţi instanţa competentă în caz de litigiu, anume instanţa de la sediul beneficiarului (cap. X pct. 2).

Astfel, s-a arătat ca şi excepţia necompetenţei teritoriale este întemeiată şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Prin sentinţa nr. 7292 din 14 septembrie 2017, Judecătoria Ploieşti, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Prahova.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că deşi contractul în baza căruia a fost formulată prezenta acţiune nu este denumit contract de muncă, atât timp cât reclamanta solicită să se constate că are caracter de contract de muncă, se apreciază că este supus legislaţiei aplicabile contractelor de muncă, întrucât, pentru a califica natura corectă a contractului încheiat între părţi, instanţa trebuie să facă aplicarea legislaţiei muncii.

Reglementarea specială în materia contractelor de muncă, anume Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, prevede in cuprinsul art. 210:

"cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de munca se adresează tribunalului.

Prin urmare, având în vedere natura raporturilor de muncă cu referire la contractul în baza căruia reclamanta şi-a formulat pretenţiile, instanţa a constatat că tribunalul este competent a judeca cererea şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Tribunalul Prahova, secţia I civila, prin sentinţa nr. 401 din 29 ianuarie 2018, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Argeş. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

în motivare s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin Decizia nr. 2900/2013, a statuat că de esenţa contractului de muncă este ca munca prestată de angajat să fie prestată pentru şi sub autoritatea angajatorului, ce are obligaţia de a plăti salariu. Orice altă convenţie care nu cuprinde obligaţii directe de prestare de muncă şi de plată salariu nu are caracterul unui contract de muncă, fiind o convenţie de prestări servicii ce nu poate fi supusă jurisdicţiei muncii. Astfel, Înalta Curte a apreciat că atâta vreme cât nu poate fi încadrată perfect în condiţiile prevăzute de Codul muncii, convenţia încheiată între părţi trebuie supusă regulilor civile.

S-a arătat că din cuprinsul contractului nr. x/2012 rezultă că acesta conţine toate trăsăturile unui contract de muncă, anume încheierea în formă scrisă, remuneraţie Sunară, răspundere pentru nerespectarea obligaţiilor.

Instanţa a reţinut că obiectul prezentei cauze îl reprezintă constatarea caracterului deghizat al contractului nr. x din 01.01.2012, care în realitate este un contract de muncă, având în vedere relaţia de subordonare dintre reclamantă şi beneficiar, programul de lucru şi remuneraţia.

Faţă de considerentele prezentate instanţa a apreciat că litigiul dedus judecăţii este un litigiu de muncă, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, competenţa de soluţionare aparţine tribunalului în circumscripţia căruia reclamantul îşi are domiciliul.

Având în vedere că domiciliul reclamantei este în Piteşti, judeţul Argeş, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de reclamantă, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele;

Calificarea contractului ca fiind de muncă sau de cesiune a unor drepturi de autor ţine de fondul litigiului, iar nu de stabilirea competenţei instanţei, care se face raportat la capetele cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost disjunsă din Dosarul nr. x/109/2016, se solicita în cadrul primului capăt de cerere constatarea caracterului deghizat al contractului nr. x din 01.01.2012, susţinându-se că acesta este în realitate un contract de munca în beneficiul S.C. B. S.R.L.

Al doilea capăt de cerere vizează obligarea pârâtei la plata contribuţiilor sociale neachitate în perioada 01.01.2012-01.11.2015, urmare a derulării activităţii subordonate şi remunerate prin contractul nr. x din 01.01.2032 încheiat cu interpusul pârât de rang II, iar petitul trei are ca obiect obligarea pârâtei la plata onorariul (salariului) restant aferent lunii octombrie 2015 datorat în baza contractului nr. x din 01.01.2012.

Cauza acţiunii reclamantei asupra căreia instanţa a fost chemată să se pronunţe - prin cauza acţiunii înţelegându-se scopul spre care se îndreaptă voinţa celui care reclamă sau se apără, scop explicat prin împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze - este aceea de a obţine o hotărâre judecătorească prin care să se dispună obligarea ia plata contribuţiilor sociale şi a onorariului (salariului) restant, justificate tocmai prin faptul că actul în cauză ar fi contract de muncă iar nu contract de cesiune a unor drepturi de autor.

Descrierea obiectului acţiunii, expusă de reclamantă într-o modalitate firească prin raportare la motivarea acesteia şi scopul real urmărit prin promovarea acţiunii, conduce la concluzia că petitele principale sunt cele care vizează plata contribuţiilor sociale şi a onorariului (salariului) restant, capătul de cerere referitor la constatarea caracterului deghizat al contractului nr. x din 01.01.2012 fiind o cerere accesorie.

Soluţionarea acestei ultime categorii de cereri, împreună cu cererea principală, este un imperativ ce rezultă din corelaţia, legătura dintre cererea principală şi cererile accesorii si incidentale având ia bază raţiuni precum buna administrare a justiţiei, economicitatea şi operativitatea ei.

Conform art. 123 alin. (1) C. proc. civ. " cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale, se judecă de instanţa competentă pentru cererea principala, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute ia art. 120 din acelaşi cod " (cereri în materia insolvenţei sau concordatului preventiv, care sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul).

Art. 123 din C. proc. civ. reglementează un caz de prorogare legală a competenţei, în sensul că instanţa competentă să soluţioneze o cerere principală devine competentă a soluţiona şi cererile accesorii, adiţionale şi incidentale formulate în aceeaşi cauză, chiar dacă în mod obişnuit, acestea nu ar fi intrat în competenţa sa materială ori teritorială.

Aceste prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de competenţă în ceea ce priveşte judecata cererilor accesorii şi incidentale în favoarea instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale, au caracter imperativ şi se aplică prin derogare de la normele generale de competenţă materială sau teritorială exclusivă.

Având în vedere că ceea ce se urmăreşte prin petitele principale este constatarea existenţei în fapt a unui raport de muncă, reclamanta arătând că activitatea sa era desfăşurată în subordinea şi în beneficiul S.C. B. S.R.L., şi solicitând plata contribuţiilor sociale şi a onorariului (salariului) restant, în cauză devin aplicabile prevederile art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, referitoare la competenţa instanţelor în soluţionarea conflictelor de muncă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

De asemenea, art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social prevede că:

"Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Această competenţă în favoarea tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, prevăzută într-o normă specială, ce derogă de la regula generală instituită de prevederile art. 107 C. proc. civ., este una exclusivă, de la care nu se poate deroga prin convenţia părţilor.

Prin urmare, ia stabilirea instanţei competente în soluţionarea litigiului nu vor fi avute în vedere prevederile din cap. X pct. 2 din contractul nr. x din 01.01.2012, referitoare la instanţa competentă să se pronunţe asupra litigiilor, anume instanţa de ia sediul beneficiarului.

Domiciliul reclamantei indicat în cererea de chemare în judecată este situat în municipiul Piteşti, judeţul Argeş.

Faţă de împrejurarea că domiciliul reclamantei ce a promovat cererea de chemare în judecată se află în circumscripţia Tribunalului Argeş, în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi 13 martie 2018.