Extraordinary appeal inadmissible: material error vs. substantive legal and factual errors in building permit discrimination claim

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 5 decembrie 2017, contestatoarea A. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii B., Primarul sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, Primăria sectorului 1 Bucureşti, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul General al municipiului Bucureşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, anularea Deciziei nr. 963 din 8.06.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 317 şi 318 C. proc. civ.

În motivarea cererii sale, contestatoarea a susţinut următoarele:

Instanţa de recurs a omis să cerceteze aspecte esenţiale, formulând observaţia, neprevăzută de lege, că reclamantul ar fi trebuit să precizeze un criteriu de discriminare, deşi obligaţia sa era să descrie doar faptele petrecute.

Printr-o gravă eroare, instanţa a introdus o condiţie suplimentară, neprevăzută de lege, dar pe care o atribuie legii, respectiv aceea că ar trebui să fie vorba de "imobil în aceeaşi zonă şi cu acelaşi regim de înălţime cu cel in litigiu", deşi legea nu prevede un criteriu legal de diferenţiere a emitentului autorizaţiei în funcţie regimul de înălţime.

Situaţia de fapt reţinută în motivarea de la pagina 16 a Deciziei contestate este contrară probelor existente la dosar, din care rezultă că e vorba de refuzul de a emite o autorizaţie de construire într-o zonă protejată.

Curtea a reţinut că motivul de recurs referitor la grava greşeală de fapt nu a fost analizat sub pretextul abrogării pct. 11 al art. 304, deşi era încadrabil in celelalte puncte ale aceluiaşi articol, întreaga situaţie de fapt fiind inexactă, confuză, nereală.

Contrar practicii europene în materia discriminării, respectiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la aplicarea art. 14 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a făcut o confuzie şi nu a aplicat textul O.G. nr. 137/2000, imputând reclamanţilor ca nu ar fi făcut ceea ce trebuia să facă tocmai instanţa.

Contrar celor afirmate în motivarea de la pag. 16 din decizia contestată, reclamanţii au subliniat lipsa "criteriilor de diferenţiere" în funcţie de data certificatului de urbanism, neexistând vreun asemenea criteriu legal.

Instanţa de judecată era datoare să stabilească situaţia, în baza cercetării judecătoreşti minuţioase, iar în căile de atac să exercite un control judiciar eficient.

Drepturile fundamentale proteguite de Convenţie nu sunt iluzorii, fiind obligaţia Statului să asigure exercitarea lor în mod efectiv, toate autorităţile publice, inclusiv puterea judiciară având obligaţia de a respecta Tratatele internaţionale, în conformitate cu dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 590/2003, judecătorul fiind dator să aplice prioritar Convenţia, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituţie.

Contestatoarea solicită admiterea contestaţiei, anularea hotărârii contestate şi rejudecarea recursului, cu aplicarea dispoziţiilor art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 22 ianuarie 2018, intimaţii primarul sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi Primăria sectorului 1 Bucureşti au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţiile netimbrării, tardivităţii şi inadmisibilităţii contestaţiei în anulare.

Faţă de împrejurarea că contestatoarea a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în şedinţa din 1 februarie 2018, reprezentanta intimaţilor primarul sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi Primăria sectorului 1 Bucureşti a declarat că nu mai susţine excepţia netimbrării contestaţiei în anulare.

Examinând contestaţia în anulare cu care a fost învestită, Înalta Curte constată următoarele:

I. Cu privire la excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare, invocată de intimaţii Primarul sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi Primăria sectorului 1 Bucureşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 319 alin. (2) teza a II a C. proc. civ., "împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă."

În cauza dedusă judecăţii, hotărârea contestată a fost pronunţată în soluţionarea unui recurs, în sensul respingerii acestuia, astfel că, pe de o parte, nu este susceptibilă de executare silită, iar pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., are caracter irevocabil şi nu a fost comunicată părţilor.

Contrar susţinerilor intimaţilor care au invocat excepţia tardivităţii, din actele dosarului nu rezultă că, contestatoarea a obţinut xerocopie a hotărârii atacate.

Astfel, cererea la care fac trimitere intimaţii, respectiv cererea de la fila 177 din dosarul de recurs, a fost formulată de contestatoare la data de 23 iunie 2017, anterior motivării hotărârii atacate, pentru eliberarea unor copii xerox din dosare ataşate celui de recurs (Dosar nr. x/3/2009, vol. I şi Dosar nr. x/3/2012, vol. II), copii eliberate părţii la data de 23 septembrie 2017, conform menţiunii de pe această cerere, fără a rezulta însă eliberarea şi a unei copii de pe hotărârea din recurs, aşa cum neîntemeiat pretind intimaţii.

În aceste condiţii, nefiind dovedită data la care contestatoarea a luat cunoştinţă de hotărârea atacată - hotărâre irevocabilă care nu este susceptibilă de executare silită, termenul pentru exercitarea contestaţiei în anulare este cel limită de 1 an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii atacate, prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., termen care a fost respectat în cauză, în condiţiile în care hotărârea atacată a fost pronunţată la data de 8 iunie 2017, iar contestaţia în anulare a fost formulată la data de 4 decembrie 2017, aceasta fiind data expedierii prin poştă a contestaţiei în anulare, conform plicului aflat la fila 7 din dosar.

În consecinţă, excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare nu poate fi primită, urmând a fi respinsă.

II. Cu privire la excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare;

Contestaţia în anulare, al cărei regim juridic este reglementat de dispoziţiile art. 317-318 C. proc. civ., este o cale extraordinară de atac, admisibilă doar în condiţiile restrictive prevăzute de aceste dispoziţii legale.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispoziţiile art. 317 C. proc. civ. (contestaţia în anulare obişnuită, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre irevocabilă) şi ale art. 318 C. proc. civ. (contestaţia în anulare specială, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre a instanţei de recurs).

Cazurile în care poate fi promovată contestaţia în anulare obişnuită sunt două: când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii şi când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.:

"Hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Noţiunea de greşeală materială reglementată de art. 318 teza I C. proc. civ. nu trebuie interpretată în mod extensiv, textul legal enunţat având în vedere greşeli materiale cu caracter procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, care au determinat pronunţarea unei soluţii eronate, erori esenţiale pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale.

Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale, aşa cum solicită contestatoarea.

În cauza dedusă judecăţii, contestatoarea este nemulţumită de împrejurarea că "instanţa de recurs a omis să cerceteze aspecte esenţiale", susţinând că motivarea este contrară probelor existente la dosar, iar motivul de recurs referitor la "grava greşeală de fapt" nu a fost analizat sub pretextul abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs ignorând dispoziţiile art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la discriminare.

Sub un prim aspect, se constată că în cadrul contestaţiei în anulare nu au fost formulate susţineri care să vizeze motivele contestaţiei în anulare prevăzute la art. 317 C. proc. civ., respectiv neîndeplinirea procedurii de citare pentru termenul la care s-a judecat recursul sau încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competenţă.

Susţinerile contestatoarei conturează o eventuală greşeală de judecată, or o asemenea greşeală nu se încadrează în rândul celor pentru care art. 318 teza I C. proc. civ. deschide calea contestaţiei în anulare şi care au în vedere exclusiv erorile materiale ce ţin de judecata formală a recursului.

Greşelile la care se referă art. 318 teza I C. proc. civ. sunt greşeli de fapt, nicidecum eventuale greşeli legate de modul de interpretare sau aplicare a legii, deoarece contestaţia în anulare tinde la reformarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităţilor formale săvârşite de instanţă cu ocazia judecăţii, iar nu pentru că judecata nu ar fi fost bine făcută.

De aceea, modul în care instanţa de recurs a verificat legalitatea Deciziei recurate prin raportare la situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului nu poate fi valorificat într-o contestaţie în anulare, cale de atac inadmisibilă pentru acest motiv.

În ce priveşte teza a II-a din art. 318 C. proc. civ., contrar susţinerilor contestatoarei, instanţa de recurs nu avea obligaţia să analizeze "aspecte esenţiale" ale cauzei, ci doar motivele de recurs cu care a fost învestită, prin raportare la legalitatea hotărârii recurate.

Argumentele de fapt şi de drept sunt afirmaţiile legate de situaţia de fapt şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, pe care partea le aduce în susţinerea motivelor de recurs şi, oricât de larg ar fi dezvoltate, ele sunt întotdeauna subsumate motivelor de recurs pe care le sprijină.

Acesta este motivul pentru care art. 318 teza a II-a C. proc. civ. sancţionează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu şi a argumentelor de fapt şi de drept care le susţin.

Este astfel suficient, pentru a considera că s-a răspuns motivului de recurs, ca instanţa să arate temeiul şi justificarea neprimirii acestuia, chiar dacă nu a răspuns separat la toate argumentele ce i se subsumează, pentru că instanţa este în drept să grupeze argumentele şi să le răspundă printr-un considerent comun, după cum s-a procedat şi în cauză.

Motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. are ca situaţie premisă neexaminarea unor motive de recurs, înţelese ca motive de casare sau modificare, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 304 C. proc. civ., ceea ce presupune încadrarea criticilor formulate de parte în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Se constată astfel că, în realitate, contestatoarea este nemulţumită de modul în care instanţa de recurs a răspuns criticilor formulate prin cererea de recurs, însă instanţa învestită cu contestaţia în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea argumentelor în baza cărora un anumit motiv de recurs a fost respins, şi, în funcţie de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunţată în cauză.

Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui " recurs deghizat ", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.

Faţă de cele ce preced, având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 317-318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare, invocată de intimaţii primarul sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi Primăria sectorului 1 Bucureşti.

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 963 din 8 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2018.