Negative jurisdictional conflict in labor liability dispute resolved in favor of court of claimant's main headquarters

Deliberând, asupra conflictului de competenţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/99/2016, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Direcţia Silvică Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.618,88 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs Direcţiei Silvice Iaşi - Ocolul Silvic Paşcani.

în motivare, reclamanta a arătat că pârâtul este angajatul Direcţiei Silvice Iaşi, având funcţia de pădurar la Ocolul Silvic Paşcani. La data de 04.11.2015, pârâtul a emis procesul-verbal de constatare a contravenţiei săvârşită de B., care a tăiat un arbore cu o valoare de 618,88 RON. Procesul-verbal a fost anulat de instanţa de judecată şi a fost obligată reclamanta la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Astfel s-a creat în patrimoniul reclamantei un prejudiciu de 618,88 RON plus 1.000 RON, un total de 1.618,88 RON, prejudiciu pentru care răspunde pârâtul în temeiul art. 20 din H.G. nr. 1076/2009.

Prin sentinţa nr. 720 din 10 aprilie 2017, Tribunalul laşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (1) C. muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau sediul. De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare Ia soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin urmare, în ceea ce priveşte conflictele de muncă, competenţa teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, reclamanta este Regina Naţională a Pădurilor - Romsilva, iar potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 229/2009, aceasta este persoană juridică, cu sediul central în municipiul Bucureşti, str. x, sectorul 2 şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.

Potrivit art. 2 alin. (1), Romsilva are în structura sa unităţi fără personalitate juridică, prevăzute în anexa nr. 2, şi unităţi cu personalitate juridică, prevăzute în anexa nr. 3, ale căror adrese pot fi modificate prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Romsilva, iar potrivit anexei 2 pct. 24 Direcţia Silvică Iaşi este unitate fără personalitate juridică a Romsilva.

În determinarea instanţei competente în soluţionarea cauzei nu prezintă relevanţă faptul că acţiunea introductivă a fost formulată de reclamanta Regina Naţională a Pădurilor - Romsilva prin Direcţia Silvică Iaşi, direcţie ce are sediul în municipiul Iaşi, câtă vreme această unitate nu poate acţiona în nume propriu, ci doar ca reprezentant al regiei.

În stabilirea instanţei competente trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, şi nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului, (sediul reprezentantului reclamantului prezentând relevanţă doar în situaţia în care acţiunea a fost formulată de sindicat în numele membrilor şi aceasta motivat de calitatea procesuală activă conferită sindicatului care astfel are calitate de reclamant.)

Prin sentinţa civilă nr. 1349 din 16.02.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu. A decimat cauza Tribunalului Iaşi, spre competentă soluţionare. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

În considerente a reţinut următoarele:

Din toate înscrisurile depuse de reclamantă la dosarul cauzei rezultă faptul că acţiunea a fost promovată în nume propriu de către Direcţia Silvică Iaşi, ca unitate tară personalitate juridică din structura Regiei Autonome.

În petitul cererii introductive, deşi este indicată denumirea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, sunt menţionate, în conformitate cu dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., datele de identificare ale Direcţiei Silvice Iaşi, respectiv sediul din municipiul Iaşi al acestei unităţi fără personalitate juridică, Codul fiscal, numărul de înregistrare în Registrul Comerţului (cu indicativul J/22), şi conducătorul Direcţiei Silvice Iaşi, date în raport de care se impune concluzia că acţiunea a fost formulată în nume propriu de Direcţia Silvică Iaşi.

Potrivit art. 56 alin, (2) C. proc. civ., prin excepţie de la regula consacrată de art. 56 alin. (1), care conferă capacitate procesuală de folosinţă persoanelor care au folosinţa drepturilor civile, "pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

În cauză, Direcţia Silvică Iaşi este o entitate constituită prin lege, respectiv prin H.G. nr. 229/2009, aşa încât, în conformitate cu dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. această entitate poate fi ea însăşi reclamantă, având capacitatea procesuală de a promova acţiuni în nume propriu, indiferent dacă are sau nu personalitate juridică.

Având în vedere faptul că norma specială de competenţă, reglementată de art. 269 alin. (2) din C. muncii, prevede că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, constatând că reclamantul îşi are sediul în judeţul Iaşi, municipiul Iaşi, a admis excepţia necompetentei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Examinând conflictul negativ de competenţă, Înalta Carte apreciază ca, în. cauză, competenţa soluţionării pricinii revine Tribunalului Argeş, în considerarea dispoziţiilor legale şi a argumentelor ce succed:

Fiind învestită cu pronunţarea regulatorului de competenţă, Înalta Curte urmează să aibă în vedere circumstanţele deja stabilite în cauză, respectiv natura litigiului (conflict de muncă), normele de drept material care guvernează raportul juridic dedus judecăţii şi incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, pentru determinarea instanţei competente.

Cererea de chemare în judecată formulată în cauză face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, republicat, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii civile, respectiv 22.01.2016, judecarea conflictelor de muncă este în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul

De asemenea, prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social stipulează că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. prevăd că necompetenţa teritorială este de ordine publică şi părţile nu o pot înlătura Înalta Curte reţine că, în cauza pendinte, Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Bucureşti şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a pricinii privind pe reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Direcţia Silvică Iaşi şi pe pârâtul A., având ca obiect "acţiune în răspundere patrimonială".

În ceea ce priveşte aprecierea celor două tribunale care a determinat ivirea conflictului negativ de competenţă, se constată că ambele instanţe au avut în vedere incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, însă divergenţa de opinie poartă cu privire la identitatea reclamantei, în sensul că Tribunalul Iaşi a reţinut că, în litigiul pendinte, calitate de reclamantă o are Regia Naţională a Pădurilor, în timp ce Tribunalul Bucureşti a considerat că această calitate o are Regia Naţională a Pădurilor - Direcţia Silvică Iaşi, unitate fără personalitate juridică, aflată în structura Regiei Naţionale a Pădurilor, regie autonomă.

În speţă, acţiunea civilă a fost promovată de Regia Naţională a Pădurilor - Direcţia Silvică Suceava, în scopul atragerii răspunderii patrimoniale a pârâtului A. pentru îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu, aceasta fiind semnată de directorul Direcţiei Silvice Iaşi.

Din modalitatea de formulare a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că titulara acesteia este Regia Naţională a Pădurilor, Direcţia Silvică Iaşi acţionând în cauză doar în calitate de reprezentant.

Astfel, dat fiind caracterul obligatoriu al indicării elementelor oricărei cereri de chemare în judecată, prevăzute de art. 194 C. proc. civ., inclusiv cele referitoare la numele sau denumirea părţilor şi numele reprezentantului, menţiunile din cuprinsul cererii formulate în cauză relevă calitatea de reclamantă a Regiei Naţionale a Pădurilor şi calitatea directorului Direcţiei Silvice Iaşi de reprezentant al acesteia.

Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva este reprezentată legal, în temeiul art. 6 alin. (9) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, aprobat prin Hotărârea nr. 229 din 04.03.2009, de directorul Direcţiei Silvice Iaşi.

Prin urmare, nu se poate susţine că, în cauză, titulara cererii de chemare în judecată dedusă judecăţii este Direcţia Silvică Iaşi, întrucât aceasta a acţionat în cauză în virtutea mandatului de reprezentare acordat directorului prin Hotărârea nr. 229 din 04.03.2009, în aceste condiţii şi în lipsa unei reglementări exprese privind calitatea de reclamantă a direcţiei, Înalta Curte consideră că această calitate aparţine Regiei Naţionale a Pădurilor.

Din această perspectivă, este lipsită de relevanţă împrejurarea că dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., pe temeiul cărora s-a dezinvestit Tribunalul Bucureşti, permit şi entităţilor tară personalitate juridică să formuleze cereri în justiţie, în calitate de reclamante, dacă sunt constituite potrivit legii, atât timp cât s-a intenţionat ca însăşi Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva să aibă o asemenea calitate în prezentul proces.

Pe de altă parte, trebuie observat că textul legal mai sus indicat nu ar fi fost, oricum, incident în cauză, întrucât noţiunea de "entitate tară personalitate juridică" are în vedere entităţi individuale, independente şi nu pe acelea care depind şi sunt strâns legate de o persoană juridică, cum este cazul direcţiei, ce reprezintă o unitate tară personalitate juridică a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, în conformitate cu art. 2 alin. (1) din Hotărârea nr. 229 din 04.03.2009.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Hotărârea nr. 229 din 04.03.2009, Romsilva este persoană juridică, cu sediul central în municipiul Bucureşti, str. x, sectorul 2, şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.

Înalta Curte reţine, astfel, că, în cuprinsul acestui act normativ, termenul de "sediu" este însoţit de menţiunea "central", fiind folosit cu sensul de "sediu principal".

În conformitate cu prevederile art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, semnificaţia unui concept în context se stabileşte prin actul normativ care îl instituie, devenind obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie.

Astfel, noţiunea de "sediu", folosită în conţinutul unui alt act normativ decât Hotărârea nr. 229 din 04.03.2009, în acelaşi context, nu poate avea altă semnificaţie decât cea rezultată din actul normativ menţionat, în absenţa unei definiţii în celălalt act normativ.

Atunci când legiuitorul a intenţionat atribuirea unei alte semnificaţii decât cea stabilită prin actul normativ care defineşte un anumit termen, a făcut acest lucru în mod expres, cum este cazul art. 109 C. proc. civ., potrivit căruia "cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel Ioc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta".

Tăcerea legiuitorului în această privinţă, în ipoteza art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu poate fi interpretată în sensul posibilităţii, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea acesteia şi la alte situaţii ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis la lege.

În aceste condiţii, "sediul" la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) din C. muncii are semnificaţia de "sediu principal", neputând fi avute în vedere sediile secundare, cum este cazul sediului unei direcţii silvice.

Împrejurarea că reclamanta şi-a indicat domiciliul procesual ia sucursala din Iaşi nu are relevanţă pentru stabilirea competenţei teritoriale, ci prezintă interes doar din perspectiva comunicării actelor de procedură.

Ca atare, stabilirea instanţei competente să soluţioneze pricina se va face în raport de dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, republicat, coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, respectiv de sediul reclamantei Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, care se află în municipiul Bucureşti, str. x, sectorul 2, deci pe raza teritorială a Tribunalului Bucureşti.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2018.