Cassation inadmissibility of interlocutory order refusing CJEU preliminary reference in labor wage dispute

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1652 din 15 noiembrie 2016, Tribunalul Vâlcea a respins, ca nefondată, cererea prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata drepturilor băneşti cuvenite în intervalul 29 noiembrie 2010-31 martie 2012 şi, ca prescrisă, pentru cele cerute pentru intervalul 17 noiembrie 2008-29 noiembrie 2010, obligându-1 pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată 7.340 RON, către pârâtă.

La data de 21 decembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, a fost înregistrat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1652 din 15 noiembrie 2016 a Tribunalului Vâlcea, a încheierii de şedinţă din 8 noiembrie 2016, în care s-a discutat probatoriul şi a celei din 5 aprilie 2016, în care discuţia a fost reluată, aducându-se critici de netemeinicie şi nelegalitate asupra hotărârilor luate de instanţă.

La data de 9 mai 2017, apelantul A. a învederat instanţei punctul său de vedere, potrivit căruia, în cauză se impune adresarea unei întrebări preliminare C.J.U.E. pentru interpretarea domeniului şi mijloacelor de aplicare a art. 3 alin. (1) lit. c) din Directiva nr. 96/71/CE, având în vedere şi prevederile art. 45 alin. (2) T.F.U.E. şi art. 31 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Prin încheierea de şedinţa din 30 ianuarie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/109/2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă:

A sesizat Curtea Constituţională asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 C. muncii, art. 453 C. proc. civ. şi art. 29 alin. (1) al Legii nr. 47/3992, formulate de apelantul-reclamant A., în cadrul apelului declarat de acesta împotriva sentinţei civile nr. 1652/2016 din 15 noiembrie 2016, a încheierilor de şedinţă din 8 noiembrie 2016, respectiv 5 aprilie 2016 şi soluţiilor de respingere ca neîntemeiate ale celorlalte capete de cerere, inclusiv respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant şi soluţia obligării la plata cheltuielilor de judecată, toate pronunţate de Tribunalul Vâlcea, în Dosarul nr. x/109/2013, intimată fiind pârâta S.C.B. S.R.L.

A respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale asupra dispoziţiilor art. 483 C. proc. civ.

A constatai că nu este utilă sesizarea C.J.U.E.

A respins cererea de suspendare a judecăţii.

A respins cererea de suplimentare a probatoriului cu înscrisuri şi martori şi a repus cauza pe rol, pentru discutarea în complet de divergenţă, a probei cu expertiză contabilă.

A fixat termen în cunoştinţă la 20 februarie 2018, pentru când părţile au fost încunoştinţate asupra ivirii divergenţei.

Contestatorul A. a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/109/2013, cu privire la dispoziţia prin care instanţa a constatat că nu este utilă sesizarea C.J.U.B., solicitând casarea încheierii atacate şi sesizarea CJ.U.E. cu întrebarea preliminară.

Analizând recursul în condiţiile dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. cu referire la cele ale art. 499 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Ca urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceeaşi pentru subiectele de drept aflate în situaţii identice.

Totodată, principiul legalităţii căilor de atac exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situaţii şi în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală, această regulă având valoare de principiu constituţional în raport de prevederile art. 129 din Constituţie.

De asemenea, modul de reglementare a căilor de atac nu este de natură să afecteze procedura judiciară echitabilă, astfel cum este aceasta consacrată de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un tribunal nu impune obligativitatea dublului grad de jurisdicţie în materie civilă sau instituirea căii de atac a recursului în toate materiile, dacă accesul la un tribunal cu plenitudine de jurisdicţie este efectiv, statele având o marjă de apreciere în organizarea sistemului căilor de atac.

Aşadar, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie, acest drept putând fi supus unor condiţionări de fond şi de formă, iar existenţa uneia ori a mai multor căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituţie şi nici de vreun tratat internaţional la care România este parte.

Din prevederile Codului de procedură civilă rezultă că, între alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este şi cea privind existenţa unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

Hotărârea recurată, respectiv încheierea de şedinţă din data de 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/109/2013, face parte din categoria încheierilor de şedinţă cu caracter interlocutoriu.

Dispoziţiile art. 235 C. proc. civ. definesc încheierile interlocutorii ca fiind "acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

Totodată, prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. reglementează categoriile de hotărâri determinate de lege ca fiind supuse recursului, respectiv "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum si alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege."

De asemenea, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 (termen care prin O.U.G. nr. 65/2015 a fost extins până la data de 31 decembrie 2016) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a), i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1,000.000 RON inclusiv."

Cauza de faţă reprezintă un conflict de muncă prin care reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., în baza raporturilor de muncă desfăşurate pe teritoriul statului olandez şi a clauzelor contractuale, a solicitat plata diurnei numită alocaţie suplimentară.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale redate rezultă că încheierea recurată nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât a fost pronunţată în faza apelului, deci într-o etapă procesuală în care hotărârea asupra fondului este definitivă, fiind supusă numai apelului.

Ca urmare, se impune verificarea admisibilităţii recursului şi prin prisma dispoziţiilor legii speciale aplicabile cauzei.

Aşadar, problema de drept este, dacă, în speţă, dispoziţiile Legii nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană deschid recurentului posibilitatea de a ataca cu recurs respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu soluţionarea unor întrebări preliminare.

Se constată că dispoziţiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 nu justifică admisibilitatea căii de atac exercitate.

Astfel, art. 2 din Legea nr. 340/2009 prevede:

"(1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură si care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în aceasta privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză, (3) în cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie."

Alin. (5) al art. 2 din acest act normativ prevede:

"încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară, în termen de 72 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă."

Se constată că legea specială deschide calea recursului numai împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii, concomitent sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În speţă, prin încheierea recurată, instanţa a constatat că nu este utilă sesizarea C.J.U.E., cu consecinţa continuării judecăţii.

Ca atare, această încheiere nu se circumscrie dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, astfel că, legea specială nu justifică admisibilitatea recursului exercitat în cauză.

Având în vedere toate considerentele expuse, încheierea de şedinţă din data de 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/109/2013, nu este supusă căii de atac a recursului, Înalta Curte urmând să respingă recursul declarat de reclamantul A., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/109/2013, cu privire la dispoziţia prin care instanţa a constatat că nu este utilă sesizarea C.J.U.E.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 mai 2018.