Supreme Court lacks jurisdiction over appeal against Tribunal decision; referral to Court of Appeal

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Avrig, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat ca prin hotărârea pe care o va pronunţa instanţa să dispună: să constate vacante succesiunile defuncţilor: C., născută D., E., născută C., F.; să constate că masa succesorală rămasă după defuncţii: C., născută D., E., născută C., F., se compune din imobilul teren înscris în CF nr. x Bradu (provenit din conversia C.F. pe hârtie x Bradu), nr. top x, administrativ situat în oraş Avrig, sat Bratu nr. x, să constate că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate, prin efectul uzucapiunii, asupra imobilului teren înscris în cartea funciară nr. x Bradu (provenit din conversia C.F. pe hârtie x Bradu), nr. top x, administrativ situat în oraşul Avrig, sat Bradu nr. x, să dispună intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului identificat mai sus, cu titlu de uzucapiune.

Prin sentinţa civilă nr. 331 din 13.06.2017, Judecătoria Avrig a admis acţiunea principală formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; s-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul Statui Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

A constatat vacante succesiunile defuncţilor: C., născută D., E., născută C., F.

A constat că masa succesorală rămasă după defuncţii: C., născută D., E., născută C., F., se compune din imobilul teren înscris în CF x Bradu (provenit din conversia C.F. pe hârtie x Bradu), nr. top x, administrativ situat în oraş Avrig, sat Bratu nr. x. Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, culege moştenirea vacantă rămasă după defuncţii: C., născută D., E., născută C., F. şi a dispus intabularea dreptului de proprietate ai Statului Român asupra imobilului teren, ce figurează în CF nr. x Bradu, nr. top x.

A constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate, prin efectul uzucapiunii, asupra imobilului teren înscris în cartea funciară nr. x Bradu (provenit din conversia C.F. pe hârtie x Bradu), nr. top x, administrativ situat în oraşul Avrig, sat Bradu nr. x.

A dispus intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului identificat mai sus, cu titlu de uzucapiune. Fără cheltuieli de judecată pentru reclamanţi.

Prin decizia nr. 1163/2017 din 13.12.2017, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a respins apelul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu împotriva sentinţei civile nr. 331 din 13.06.2017, pronunţată de Judecătoria Avrig, pe care a păstrat-o.

A obligat pe apelantă să plătească intimatului A. suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

împotriva acestei decizii, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Sibiu, la data de 25 ianuarie 2018 şi transmis spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 6 februarie 2018.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 19 februarie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluţia din data de 21 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 14 martie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. (I) coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constata că este întemeiata pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apei, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. l C. proc. civ. a atribuit înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe,

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. l - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. l din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi ia cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie " potrivit competenţei sale ",

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. l C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţa norma art. 97 pct. l C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apei de către Tribunalul Sibiu revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Alba Iulia, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu împotriva deciziei nr. 1163/2017 din 13 decembrie 2017 a Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2018.