Exclusion of supreme court jurisdiction over appeals against tribunal decisions in civil litigation

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea introductivă, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B., C., în calitate de lichidator judiciar provizoriu al D. S.A. şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pentru ca să fie obligaţi la plata sumei de 41.157,89 RON, cu titlu de despăgubiri produse prin accidente de vehicule.

Prin sentinţa civilă nr. 644 din 8.06,2017, Judecătoria Strehaia a admis acţiunea formulată de reclamantul A. şi a, obligat pârâtul B. să plătească reclamantului suma de 41.157,89 RON, reprezentând despăgubiri materiale.

A admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a cererii de chemare în garanţie a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, invocată de acesta.

A respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare-a Asiguraţilor.

A respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul C., în calitate de lichidator judiciar provizoriu al D. S.A., precum şi cererea de chemare în garanţie a C., în calitate de lichidator judiciar provizoriu al D. S.A.

Prin decizia nr. 365/2017 din 12 decembrie 2017, Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 644 din 8.06.2017, pronunţată de Judecătoria Strehaia.

A schimbat sentinţa.

A respins acţiunea formulată de reclamantul A. faţă de pârâtul B.

A menţinut celelalte dispoziţii aie sentinţei.

A obligat reclamantul A. să-i plătească pârâtului B. suma de 1.420 RON, cheltuieli de judecată din care 500 lei onorariu avocat redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii,reclamantul A. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Mehedinţi, la data de 12 februarie 2018 şi transmis spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 19 februarie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluţia din data de 21 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 14 martie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apei, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4, orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi,

Prin urmare, art. 97 pct. l C. proc. civ. a atribuit înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. l - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. l din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă ca legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. l din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îi urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie " potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 aim.(3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. l C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de ia această premisă, demonstrată prin ceie ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curţile de apel suni competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând ia examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apei a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. l C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie " competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege " ) şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ( "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod ").

în aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Mehedinţi revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Craiova, instanţă în favoarea căreia înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 365/2017 din 12 decembrie 2017 a Tribunaiuiui Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2018.