Jurisdictional transfer of appeal against tribunal judgment in property division and sultă case to Court of Appeal

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3819/21.10.2015, Judecătoria Cometu a admis în parte cererea principală precizată şi cererea reconvenţionaiă formulate de reclamau tul-pârât A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B.

A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea unei contribuţii ia achiziţionarea imobilului teren situat în comuna Glina, str. x, jud. Ilfov, nr. cadastral x, CF nr. x Glina, atribuirea imobilului pârâtei-reclamante şi obligarea acesteia la plata unei sulte, ca neîntemeiat.

A constatat că reclamanta l-pârât a contribuit cu o cotă de 50% la dobândirea imobiîului-construcţie situat în comuna Glina, str. x, jud. Ilfov, nr. cadastral x, intabulat în CF nr. x Glina. Sistează starea de indiviziune cu privire la acest imobil şi atribuie bunul în întregime pârâtei-reclamante.

A obligat pârâta-reclamantă la plata către reci amantul-pârât a sumei de 18.020 euro, echivalent în îei - 80.783 RON, cu titlu de sultă.

A obligat pe reclamantul-pârât la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 1605 euro, echivalent în RON - 7150 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 01.11.2013-21.09.2014.

A obligat pe reclamantul-pârât să plătească pârâtei-reclamante suma de 6.073 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 773 RON reprezintă taxa judiciară de timbru, 800 RON reprezintă onorariu de expert şi 4.500 RON reprezintă onorariu de avocat.

A obligat pe pârâta-reclamantă să plătească reci amantul ui-pârât suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 1.000 RON reprezintă onorariu de expert şi 2.000 RON reprezintă onorariu de avocat. Compensând cheltuielile de judecată, a obligat pe reclamantul-pârât să plătească pârâtei-reclamante suma de 3.073 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 3750/A din 19 octombrie 2017, Tribunalul Ilfov, secţia civilă, a admis apelul formulat de apelanta B. împotriva sentinţei civile nr. 3819/21.10.2015 pronunţate de Judecătoria Cometu. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea principală ca neîntemeiată şi a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 3.482,35 RON.

La data de 05 martie 2018, reclamantul A., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 3750/A din 19.10.2017 a Tribunalului Ilfov, secţia I civilă.

Cererea de recurs a fost înaintată spre soluţionare înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin adresa Tribunalului Ilfov.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 07 martie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 2.

Prin rezoluţia din data de 12 martie 2018, s-a fixat termen de judecată la 15 mai 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. I coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. l - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. î din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. l din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţa de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod ",

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în expiicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin,(3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie " potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. l C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 326 alin. (2) din Constituţie " competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege " ) şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ( " reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod " ).

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în ape! de către Tribunalul Ilfov revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 3750/A din data de 19 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi» 1.5 mai 2018.