Scope of CNCD jurisdiction over disciplinary procedures and exclusion of professional beliefs from protected convictions under anti-discrimination law

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 24 ianuarie 2014 sub nr. x/45/2014, astfel cum a fost modificată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi SC B. SA, solicitând anularea Hotărârii nr. 648 din data de 30 octombrie 2013, pronunţată de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în Dosarul nr. x/2013, având ca obiect constatarea unor fapte cu caracter discriminatoriu, prin crearea unui cadru intimidant, ostil şi degradant la adresa sa la locul de muncă, discriminare determinată de convingerile profesionale.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 64/2015 din data de 30 martie 2015, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi SC B. SA, respingând şi cererea formulată de pârâta SC B. SA privind obligarea reclamantului A. la plata sumei de 8157 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Recursurile

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamantul A. şi pârâta SC B. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

2.1. Recursul formulat de reclamantul A.

2.1.1. În motivarea recursului formulat de recurentul-reclamant, s-au arătat următoarele:

Recurentul a arătat că la data de 04 ianuarie 2013, a formulat şi a transmis către CNCD plângerea înregistrată sub numărul x (Dosar x/2013), prin care a arătat că angajatorul său SC B. SA îl hărţuieşte la locul de muncă, scopul final fiind acela de a îl concedia sau de a îl determina să îşi dea demisia.

Prima critică se referă la faptul că pârâtul CNCD a admis excepţia de necompetenţă materială cu privire la modalitatea în care angajatoarea a procedat, a aplicat procedura specifica şi a desfăşurat măsura administrativa de cercetare disciplinară asupra sa. Recurentul a considerat că sunt încălcate dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000, deoarece CNCD nu a cercetat şi apreciat în concret dacă modul în care s-a dispus şi s-a derulat ancheta disciplinară a respectat şi drepturile salariatului sau dacă această cercetare disciplinară nu a constituit în realitate o formă de hârţuire şi de discriminare, axată tocmai pe convingerile sale profesionale.

Discriminarea pe criteriul răspunderii disciplinare a fost apreciata de către CNCD în mod incorect ca inexistentă. Recurentul a arătat că prin petiţia către CNCD nu a înţeles să conteste maniera de evaluare bazata pe procedura de evaluare din cadrul Sistemului de Management Integrat (SMI) al societăţii, ci a reclamat de fapt modul discriminatoriu în care a fost tratat şi evaluat/calificat de către conducerea SC B. SA, în special pe baza şi în relaţie directă cu reclamaţia depusă de SC C. SRL. Recurentul a arătat că CNCD, limitându-se la comparabilitatea cu un coleg de pe o poziţie similară cu acesta (salariat la acelaşi angajator), nu a răspuns la capătul de cerere privind discriminarea sa pe criteriul convingerilor profesionale, limitându-se să facă referire doar la modul general despre procedura de evaluare profesională.

Recurentul s-a referit la discriminarea sa în raport cu dirigintele de şantier omolog, angajat la firma de consultanţă D. SRL. CNCD nu a explicat cum putea recurentul să influenţeze bunul mers al lucrărilor, în condiţiile în care a lipsit de la serviciu aproape 5 luni din anul 2012 din motive medicale. De asemenea, CNCD nu a verificat situaţia concediilor medicale şi perioada acestora în raport cu data depunerii reclamaţiei de către C.

De la data de 21 noiembrie 2012 a luării la cunoştinţa despre presupusele efectele negative ale acţiunilor sale asupra contractului (printre care şi o întârziere de 30 de zile), angajatoarea SC B. SA a lăsat sa mai treacă mai mult de 30 zile până la data de 27 decembrie 2012 când a fost convocat la o şedinţa de cercetare disciplinara preliminară. Recurentul a arătat că în proiectul despre care se face vorbire în prezenta speţă a avut calitatea de diriginte de şantier, cu toate responsabilităţile şi obligaţiile legale ce decurg în această calitate.

Consideră că este de netăgăduit situaţia de comparabilitate dintre recurent şi dl. E., reprezentantul în şantier al inginerului consultant D., din aceasta izvorând discriminarea la care a fost supus. Elementul comun/aspectul comun pentru ambele părţi implicate, la care trebuie făcută raportarea în analiza situaţiei sunt răspunderile şi atribuţiile similare şi complementare avute de ambii în activitatea de monitorizare a derulării contratului de lucrări şi nici într-un caz faţă de calitatea de angajat direct în raport cu SC B. SA Iaşi.

În ceea ce priveşte victimizarea sa ca urmare a plângerii făcută către autorităţi, CNCD îşi motivează hotărârea adoptată doar pe declaraţiile verbale, obţinute în timpul anchetei tocmai de la unele persoane vizate direct de petiţia sa, fără a le corela cu alte mijloace de probă. Recurentul a amintit un alt dosar al CNCD, în care B. a fost amendată.

Recurentul a considerat că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece hotărârea cuprinde motivări contradictorii.

În plus, faptul că a beneficiat de concediu de odihnă legal, la care orice angajat are dreptul în concordanţă cu dispoziţiile C. muncii, nu poate să constituie un temei pentru izolare de colectiv şi neatribuire de sarcini de serviciu, această invocare fiind în sine un argument pentru existenţa discriminării. În plus, chiar invocarea concediului medical (indiferente de mărimea sa şi de cauza acestuia) ca argumentaţie în susţinerea punctului de vedere al instanţei reprezintă o discriminare pe criteriul de boală cronică necontagioasă.

În privinţa celuilalt argument, cum că ar fi refuzat proiecte pe motive mai mult sau mai puţin plauzibile, CNCD nu deţine la dosar nicio probă plauzibilă.

Hotărârea CNCD este eronată şi nelegitimă întrucât membrii Colegiului Director, prin excesul de autoritate manifestat, au încălcat dispoziţiile art. 39 şi art. 40 din Ordinul nr. 144 din 11 aprilie 2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, în sensul că nu au depus toate diligenţele necesare obţinerii de date şi informaţii suplimentare celor din sesizare.

Recurentul a subliniat că angajatoarea avea şi are scopul clar de a îl îndepărta pe orice cale din organizaţia sa, astfel că CNCD este instituţia potrivită şi competentă material ca să se pronunţe faţă de existenţa unei discriminări prin folosirea abuzivă de către angajatoare a unor măsuri administrative şi/sau instrumente de cercetare, orientate exclusiv împotriva sa, în condiţiile în care în situaţia faptică erau implicaţi cel puţin cei doi diriginţi de şantier, omologi.

Folosirea în apărarea angajatoarei a concluziei Comisiei de disciplină, conform căreia nu a fost sancţionat în urma cercetării disciplinare declanşată împotriva sa nu poate fi un argument pentru ca o astfel de anchetă să nu fie derulată şi condusă cu eficienţă, în condiţiile în care în prezent Hotărârea nr. 648/2013 a CNCD este invocată de către angajatoare împotriva sa într-un alt context, în speţă, într-un litigiu de muncă ce face obiectul Dosarului nr. x/2014.

În drept, recurentul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost timbrată cu 200 RON taxă judiciară de timbru conform art. 24 din O.G. nr. 80/2013.

2.1.2. Întâmpinările

2.1.2.1. Pârâta SC B. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În concret, instanţa a reţinut:

- corecta soluţionare a excepţiei de necompetenţă a CNCD în soluţionarea capătului 1 de cerere (modul de întrunire a Comisiei de disciplină şi modul în care şi-a desfăşurat activitatea), apreciind just că competenţa aparţine unei alte instanţe, specializate;

- corecta soluţionare şi a capătului de cerere (discriminarea pe criteriul convingerilor profesionale (personale), apreciind că nu s-a făcut dovada că, în concurs cu alt angajat al pârâtei şi în mod particular, raportat la motivele de fapt invocate de recurent în susţinerea acestui capăt de cerere, în concurs cu angajatul C., ar fi fost discriminat; criteriul convingerilor profesionale nu este nici de natură şi nici suficient prin el însuşi a dovedi existenţa cadrului "intimidant, ostil, degradant ori ofensiv", în lipsa altor probatorii;

- corecta soluţionare şi a capătului trei de cerere (discriminare prin aplicarea unui tratament diferenţiat comparativ cu salariatul C.), nu atât pentru inexistenţa similitudinii, ci a situaţiei comparabile, ca efect al faptului că persoana cu care s-a comparat era angajatul altei societăţi, drept pentru care intimata nu putea face acte de dispoziţie pe tărâm disciplinar asupra celui din urmă;

- corecta soluţionare şi a capătului de cerere patru (victimizarea prin adoptarea de către angajator a unei reacţii disproporţionate, prin neatribuirea de lucrări), reţinând că victimizarea reclamatei a fost infirmată de probatoriul administrat de pârâtă.

Dintre cele 4 (patru) motive distincte reţinute în pronunţare de judecătorul fondului, recurentul a înţeles să critice numai unul dintre ele, celelalte critici formulate care se subsumează pct. 1 - 3 din recurs fiind inadmisibile pe considerente ce ţin de faptul că vizează netemeinicia sentinţei, iar nu nelegalitatea acesteia.

Aşa fiind, atâta vreme cât recurentul s-a rezumat a critica soluţia fondului numai în parte, recursul este inadmisibil, lipsit de interes, întrucât acest fapt n-ar fi suficient pentru reformarea hotărârii atacate, tocmai fiindcă celelalte motive reţinute în pronunţare, corelative celorlalte capete de cerere, n-ar putea fi casate în condiţiile în care nu au fost atacate - instanţa fiind ţinută de limitele investirii.

În al doilea rând, recurentul nu invocă motive ce ţin de legalitatea hotărârii atacate, ci cel mult de temeinicia hotărârii pronunţate de CNCD, ceea ce face ca recursul să fie inadmisibil, în considerarea aplicării, mutatis mutandis, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2), teza ultima C. proc. civ.

Recurentul a invocat noi motive ce nu au făcut obiect de cercetare în căile precedente şi a procedat la reiterarea motivelor invocate în calea administrativ-jurisdicţională, caz în care nu se poate vorbi de un un recurs motivat în limita motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Recurentul încearcă pe această cale să completeze motivele invocate în sprijinul contestaţiei depuse la CNCD cu motive care nu au făcut obiectul cercetării nici pe cale administrativ-jurisdicţională, nici judiciară; motivele de fapt invocate direct în calea de atac a recursului sunt inadmisibile.

Faţă de modul de soluţionare a primului capăt de cerere, intimata a arătat că tot ceea ce ţine de conflictele de muncă este de competenţă instanţelor judecătoreşti specializate, astfel că ca hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală. CNCD este o autoritate administrativ-jurisdicţională care are competenţa de a investiga, constată şi sancţiona faptele de discriminare. CNCD este competent să primească petiţii privind discriminarea pe orice criteriu. De asemenea, CNCD se poate pronunţa asupra faptelor de discriminare, indiferent de contextul în care acestea au avut loc, cu excepţia situaţiilor în care o lege specială prevede un alt mecanism de sancţionare. De exemplu, în cazul litigiilor de muncă, Inspecţia Muncii este competentă să controleze aplicarea reglementărilor legale, generale şi speciale, cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă şi să sancţioneze toate faptele care, potrivit legii, constituie contravenţii, iar instanţa de judecată competentă în legătura cu aspectele ce sunt în legătura cu răspunderea disciplinară.

Faţă de modul de soluţionare a celorlalte trei capete de cerere se arată că până în faza recursului, recurentul nu a invocat discriminarea pe criteriul răspunderii disciplinare, ci pe criteriul răspunderii profesionale (personale).

Intimata a mai arătat că în domeniul discriminării se aplica un standard deosebit pentru dovedirea faptei, denumit "inversarea sarcinii probei". Această regulă presupune că persoana vătămată să dovedească un minim de fapte de pe urma cărora se poate presupune că există o discriminare directă sau indirectă [art. 20 alin. (6) O.G. nr. 137/2000]. Or, recurentul nu numai că nu a făcut vreo dovadă a faptelor reclamate în faţa CNCD.

În esenţă, recurentul pretinde ca intimata, în concurs cu majoritatea, i-a aplicat discriminarea pozitivă/discriminarea minoritară. Recurentul transferă un drept de dispoziţie al persoanei juridice în sarcina altei persoane juridice fără niciun fundament şi confundă dreptul intimatei instituit legal de a acţiona într-o situaţie dată într-un anumit sens cu discriminarea.

În drept, au fost invocate prev. art. 490 alin. (2), teza a II-a C. proc. civ.

2.1.2.2. Intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Referitor la prima critică adusă hotărârii, în ceea ce priveşte greşita admitere a excepţiei necompetenţei materiale a CNCD cu privire la modalitatea în care angajatorul a procedat, a aplicat procedura specifică şi a desfăşurat măsura administrativă de cercetare disciplinară, se arată că prin petiţia nr. 32 din 04 ianuarie 2013, reclamantul a susţinut că în baza unei reclamaţii scrise a fost supus unei cercetări disciplinare, în vederea stabilirii unei vinovăţii privind săvârşirea unei abateri disciplinare de la prevederile Regulamentului Intern. Astfel, reclamantul a sesizat C.N.C.D.-ul cu privire la un posibil tratament discriminatoriu săvârşit de angajatorul SC B. SA, prin modul abuziv şi ofensator în care s-a desfăşurat cercetarea disciplinară. Deci, CNCD era chemat nu pentru a se pronunţa asupra anumitor tratamentelor aplicate reclamantului, pe un anumit criteriu, în perioada delimitată de momentul începerii cercetării disciplinării şi momentul soluţionării reclamaţiei de către comisia de disciplină, ci este chemat pentru modul în care a fost întrunită comisia de disciplină şi modul în care a înţeles să se desfăşoare cercetarea disciplinară. Or, împrejurarea dată ar fi pus CNCD-ul în postura de a verifica un act de procedură (desfăşurarea cercetării disciplinare), respectiv temeinicia şi legalitatea soluţiei adoptate de către comisia de disciplină.

Pe de altă parte, în mod corect s-a reţinut că aspectele sesizate sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, vizând temeinicia şi legalitatea actelor de procedură (mai exact desfăşurarea cercetării disciplinare de către comisia de disciplină), împrejurare care excede competenţelor legale stabilite de legiuitorul naţional în sarcina CNCD-ului. Este evident că instituţia pârâtă nu are competenţă materială în a verifica temeinicia şi legalitatea unui act de procedură, respectiv desfăşurarea cercetării disciplinare. Mai mult, cercetarea disciplinară a avut la bază o reclamaţie scrisă, iar nu criteriul invocat, respectiv convingerile profesionale.

Referitor la modul abuziv în care s-a făcut cercetarea disciplinară, intimatul a arătat că instituţia administrativ jurisdicţională, CNCD, nu are competenţă materială de a analiza posibilele "abuzuri".

Prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare nu sunt incidente cauzei supuse soluţionării, în sensul că aspectele sesizate nu pot constitui fapte de discriminare, iar aspectele invocate în petiţie, legate de modul abuziv în care s-a făcut cercetarea disciplinară sunt unele care ţin de atributul suveran al instanţelor judecătoreşti de drept comun.

CNCD, organ administrativ-jurisdicţional, cu competenţă limitată la a constata stările de discriminare prin emiterea unei hotărâri şi, eventual, stabilirea unei sancţiuni contravenţionale, nu are competenţa materială de a se pronunţa asupra aspectelor care sunt vădit de competenţa altor instituţii ale statului.

În concluzie, modul abuziv în care s-a făcut cercetarea disciplinară a recurentului nu poate intra sub dispoziţiile actului normativ special, în speţă O.G. nr. 137/2000.

Referitor la discriminarea pe criteriul răspunderii disciplinare, intimatul a arătat că hărţuirea (în sensul comun al noţiunii) nu este o faptă de discriminare. Astfel, natura hărţuirii [definită de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000], sub aspectul ei constitutiv, decurge din crearea unui cadru "intimidant, ostil, degradant ori ofensiv" care este determinat de existenţa unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus (hărţuire) şi criteriul interzis de lege.

Mai mult, legiuitorul a înţeles să reglementeze "hărţuirea" [definită de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000] ca pe o noţiune autonomă, cu caracteristicile prezentate anterior, spre deosebire de sensul comun al noţiunii [art. 2 alin. (5)]. Hărţuirea reprezintă o formă de discriminare, introdusă de legiuitorul român în procesul de transpunere a prevederilor Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică.

Pentru a ne găsi în situaţia unei fapte de hărţuire este necesară întrunirea cumulativă a elementelor constitutive acesteia. Astfel, fapta de hărţuire se circumstanţiază într-un comportament care poate îmbrăca diferite forme. Sintagma "orice comportament" denotă intenţia legiuitorului de a cuprinde o arie largă de comportamente, şi nu una restrictivă, ceea ce permite reţinerea unor calificări diferite în practică, şi care pot să varieze de la caz la caz, circumscrise sub forma unor afirmaţii exprimate prin cuvinte, gesturi, acte sau fapte etc.

Motivul sau cauza comportamentului sunt determinate de un criteriu inerent, care este în mod expres prevăzut de legiuitor, într-o listă neexhaustivă, având în vedere că textul de lege prezintă într-o enumerare cu caracter determinat criteriul de "rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţa la o categorie defavorizată, vârsta, handicap, statut de refugiat ori azilant".

Caracterul neexhaustiv este dat de însăşi sintagma "sau orice alt criteriu" alăturată criteriilor expres enumerate în art. 2 alin. (5), dar sintagma "orice alt criteriu" nu înseamnă lipsa criteriului, deoarece inexistenţa unui criteriu nu ar putea determina săvârşirea presupusei fapte de discriminare. Mai mult, natura hărţuirii, sub aspectul ei constitutiv, decurge din crearea unui cadru "intimidant, ostil, degradant ori ofensiv" care este determinat de existenţa unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus/hărţuire şi criteriul interzis de lege.

Criteriul invocat de reclamant care, în opinia sa, determină caracterul discriminatoriu al faptelor reprezentanţilor SC B. SA este "criteriul convingerilor profesionale".

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, a arătat că o convingere invocată trebuie să fie demnă de o societate democratică, şi să atingă un anumit nivel de argumentare, seriozitate, coeziune şi importanţă.

Tot în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului defineşte criteriul "convingere" după cum urmează:

"Se poate considera convingere filozofică acea convingere care este demnă într-o societate democratică şi nu este incompatibilă cu demnitatea umană, nu este în conflict cu drepturile fundamentale ale copilului la educaţie; chiar dacă cuvântul convingere nu este sinonim cu opinie sau idee, se referă la acel crez care are un anumit nivel de argumentare, seriozitate, coeziune şi importanţă; cuvântul filozofic are mai multe înţelesuri, se poate referi la sisteme total acoperitoare, dar şi la viziuni privind domenii mai mult sau mai puţin triviale, dar niciunul din aceste două extreme nu pot fi adoptate în interpretare; punctul de vedere al aplicaţilor se referă la un aspect important şi substanţial, şi anume la integritatea personală, proprietăţile şi influenţele pedepsei corporale, excluderea stresului pe care riscul unei astfel de pedepse îl induce; acestea sunt puncte de vederi care au caracteristicile convingerilor filozofice prezentate anterior, ceea ce le distinge de opinii care vizează alte metode de disciplină sau disciplina în general".

Raportat la motivele invocate de recurent, intimatul a arătat că acestea nu pot fi încadrate în sfera criteriilor la care fac referire dispoziţiile art. 2 alin. (5); din susţinerile recurentului nu rezultă motive de nelegalitate în ceea ce priveşte hotărârea recurată.

Referitor la discriminarea recurentului raportat la dirigintele de şantier omolog, se arată că lipsesc celelalte elemente constitutive ale fapte de discriminare. Prin petiţie se invocă o presupusă faptă de discriminare a recurentului în raport cu dirigintele de şantier omolog de la firma de consultanţă D. SRL.

Sub aspectul incidenţei prevederilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, relativ la definiţia discriminării, se arată că, în situaţia persoanelor tratate diferit, tratamentul este datorat apartenenţei lor la unul dintre criteriile prevăzute în textul de lege, art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată. Un aspect definitoriu al discriminării îl constituie faptul că diferenţa de tratament este bazată pe o caracteristică, respectiv un criteriu interzis. Ca atare, tratamentul aplicat trebuie să fie diferit de cel care a fost sau ar fi aplicabil unei persoane dintr-un grup relevant în circumstanţe similare sau comparabile.

Or, discriminarea directă presupune atingerea adusă beneficiului unui drept al persoanei discriminate tocmai datorită apartenenţei acesteia la un grup (de exemplu, origine rasială sau etnică, religie, vârstă etc.) sau al unei caracteristici individuale (dizabilitate, gen, vârstă, boală cronică etc).

Din acest punct de vedere, discriminarea directă presupune o legătură de cauzalitate identificabilă între actul sau faptul diferenţierii şi apartenenţa la una dintre caracteristicile sau la unul dintre criteriile cuprinse în norma juridică şi individualizate în cazul persoanei care este supusă discriminării.

Raportat însă la elementele particulare ale petiţiei deduse soluţionării, nu se poate reţine un raport de cauzalitate între un criteriu indicat şi tratamentul diferit aplicat.

În speţa nu se întrunesc toate condiţiile prevăzute de lege, în vederea constatării actelor/faptelor de discriminare, prezentate de către actualul reclamant, aşa cum sunt definite de prevederile O.G. nr. 137/2000, republicată, mai exact nu exista un drept încălcat al unei persoane aflată într-o situaţie comparabilă/analoagă/identică şi acest tratament să nu fie justificat obiectiv. Probele administrate în cauză nu sunt apte (în măsură) să demonstreze nici criteriul de discriminare utilizat de către persoana reclamată, nici poziţia de discriminare/inferioritate în care reclamantul s-ar afla prin comparaţie cu persoane aflate în situaţii similare.

În consecinţă, măsurile adoptate de către angajator, referitoare la organizarea activităţii sau managementul resurselor umane, precum şi adoptarea unor măsuri cu caracter administrativ, faţă de unii salariaţi (chiar cu funcţii de conducere în firmă) nu au caracter discriminatoriu.

În ceea ce priveşte victimizarea recurentului, se arată că, potrivit art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, "constituie victimizare şi se sancţionează contravenţional conform prezentei ordonanţe orice tratament advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării".

Astfel, o faptă poate fi considerată victimizare dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei plângeri sau acţiuni în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării; existenţa unui tratament advers ca răspuns la acest demers al victimei; tratamentul advers are ca efect crearea unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare sau are consecinţe asupra condiţiilor de muncă ale victimei.

În cazurile de victimizare, nu are relevanţă dacă plângerea sau acţiunea în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării a fost admisă sau nu. Astfel, trebuie analizat dacă există din partea reclamantului o plângere cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării, o reacţie adversă din partea reclamatului şi în ce măsură între acestea există un raport de cauzalitate.

Intimata a arătat că nu se poate constata săvârşirea faptei contravenţionale de victimizare în sensul art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, deoarece instituţia pârâtă nu poate reţine un raport de cauzalitate între plângerea reclamantului adresată CNCD şi tratamentul advers ca răspuns la acest demers. Mai mult, din probele aflate la dosar a reieşi faptul că recurentul a avut un număr însemnat de zile de concediu şi de asemenea a refuzat în mod constant proiecte.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

2.1.3. Răspunsurile la întâmpinări

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârâta SC B. SA, prin care a arătat că a recurat sentinţa exclusiv în raport de pârâtul CNCD, nu şi faţă de această pârâtă.

Faţă de întâmpinarea depusă de intimatul-pârât CNCD, recurentul-reclamant nu a formulat întâmpinare.

2.2. Recursul formulat de pârâta SC B. SA

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte sentinţei în partea ce priveşte modul de soluţionare a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată suportate de recurentă, cu consecinţa admiterii cererii de obligare a reclamantului la plata sumei de 8.157 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

2.2.1. În motivarea recursului formulat de recurenta-pârâtă, s-au arătat următoarele:

Prima instanţa a reţinut că recurenta-pârâtă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 8.157 RON dovedit prin facturi şi extrase de cont. În examinarea cererii, prima instanţa a reţinut că înscrisurile anexate în dovedirea cheltuielilor de judecata nu fac dovada plăţii, întrucât extrasele de cont depuse fac dovada achitării altor facturi (nr. 18462 din 09 februarie 2015 şi nr. 18608 din 09 martie 2015).

Conform art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Dar împrejurarea că, în condiţiile art. 452 C. proc. civ., dovada cheltuielilor de judecată trebuie să fie făcută, cel târziu la data deschiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, nu poate conduce la concluzia inadmisibilităţii solicitării cheltuielilor de judecată pe cale separată. Art. 452 C. proc. civ. nu face decât să stabilească faptul că, în respectarea principiului contradictorialităţii, după includerea dezbaterilor într-un proces nu mai poate să fie depus la dosar niciun înscris.

Dacă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă, modul de soluţionare a acestei cereri trebuie să formeze obiect de critică în apel sau recurs. De această dată cheltuielile de judecată efectuate într-o anumită etapă a procesului nu mai pot fi cerute pe cale separată, pentru că s-ar opune autoritatea de lucru judecat decurgând din hotărârea de respingere cererii.

Pornind de la faptul inexistenţei vreunui temei de drept care să confere posibilitatea judecătorului de a respinge cheltuielile de judecată atunci când partea a câştigat procesul şi dovedeşte că acestea au fost făcute, recurenta a arătat că cele două condiţii sunt îndeplinite în mod cumulativ, inclusiv privind dovada plăţii lor încă din faza procesuală a fondului, fiindcă suma consemnată în extrasele de cont - depuse în dovedirea plăţii şi încasării onorariului de avocat aferent litigiului pendinte - cuprinde nu numai sumele aferente facturilor reţinute de instanţa (nr. 18462 din 09 februarie 2015 şi respectiv nr. 18608 din 09 martie 2015), ci şi alte sume, aferente altor facturi, printre care se regăsesc şi sumele aferente facturile de interes în cauza, anume sumele cuprinse în facturile nr. 18456 din 09 februarie 2015 şi respectiv 18615 din 09 martie 2015, apreciate de instanţa de fond ca fiind neachitate.

Dovada plăţii şi încasării onorariului de avocat se face prin orice instrument şi sistem de plata recunoscut în plan naţional, primul dintre aceste sisteme fiind cel reglementat Regulamentul nr. 2/2005 privind ordinul de plata utilizat în operaţiuni de transfer-credit, publicat în M. Of. nr. 265, anume transferul de credit.

Regulamentul referit anterior este aplicabil ori de câte ori suntem în prezenta unor plăţi efectuate în moneda naţională pe teritoriul României, precum este plata în discuţie.

Când plătitorul este nevoit să achite dările în sistemul arătat, el este supus unor reguli opozabile erga omnes, precum sunt cele instituite de Norma nr. 1/2005 privind modul unitar de completare a menţiunilor din ordinele de plată în mesajele electronice utilizate în sistemul REGIS şi în casa de compensare automată, publicată în M. Of. nr. 75. Fiindcă modul de completare este unitar, adică centralizat naţional, dispoziţiile cuprinse în norma referită anterior sunt imperative şi opozabile tuturor.

Dovada achitării şi încasării onorariului de avocat se face în cauză prin extrasele de cont emise de banca receptoare - dovada reconfirmată şi de banca iniţiatoare şi de notele contabile ataşate prezentului recurs. Dovada plăţii se face prin extrase de cont în situaţia în care plata se face prin sistem transfer credit, administrate de recurenta-pârâtă în faţa instanţei de fond.

Nu se poate aprecia că restricţia numărului de caractere în cadrul instrumentului de plată impusă de norme legale poate fi opusă recurentei ca temei în respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Nu se poate fi apreciată de plano şi ab initio că sumele reprezentate în extrasele de cont reprezintă dovada exclusivă a achitării facturilor ce poartă numărul cel mai mic, ci dimpotrivă de vreme ce legea este cea care instituie limitări în completarea ordinelor; nu se poate aprecia de plano şi ab initio că sumele globale care figurează în cele două extrase de cont nu sunt compuse/nu pot fi compuse din alte sume datorate în baza altor temeiuri.

Recurenta a arătat că a dovedit cu înscrisuri că sumele din cele două extrase sunt sume globale în compunerea cărora intră sume mai mici, aferente mai multor facturi, printre care se regăsesc şi sumele aferente facturilor apreciate de instanţa de fond ca fiind neachitate (nr. 18456 din 09 februarie 2015 şi nr. 18615 din 09 martie 2015).

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost timbrată cu 100 RON taxă judiciară de timbru conform art. 24 din O.G. nr. 80/2013.

2.2.2. Întâmpinarea

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Pentru a putea solicita cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, recurenta ar fi trebuit să facă dovada lor în mod expres pentru activităţile de asistenţă şi reprezentare juridică efectuate în dosar, cu depunerea cel puţin al unui deviz de cheltuieli care să evidenţieze transparent aceste activităţi. Se impunea astfel, ca în lipsa unor elemente esenţiale în care să rezulte că plata a fost făcută pentru serviciile prestate în legătură cu dosarul cauzei, depunerea unui act justificativ care să poată sta la baza stabilirii şi acordării cheltuielilor de judecată.

Mai mult, conform facturilor nr. 18456 din 9 februarie 2015, respectiv nr. 18615 din 9 martie 2015 anexate la cerea în recurs, rezulta că între recurentă şi cabinetul de avocatură se desfăşurau (se desfăşoară) mai multe activităţi de asistenţă juridică, în baza unui contract (nr. x) încheiat încă din anul 2006, nefăcându-se astfel, dovadă în concret care din aceste sume au fost orientate în mod real către soluţionarea acestui dosar.

În paralel cu derularea procesului în contencios, cabinetul de avocatură F. reprezintă recurenta SC B. SA laşi şi în cauza din Dosarul pe dreptul muncii nr. x/99/2014, cauza care are legătura cu faptele reclamate în Dosarul nr. x/2014. Există o disproporţie evidentă între activităţile juridice prestate în mod efectiv de către apărătorul recurentei în Dosarul x/2014 şi obligarea sa la plata unor cheltuieli de judecată atât de mari, cu titlu de onorariu avocat, care este posibil să acopere şi parte din cheltuielile aferente Dosarului nr. x/99/2014.

Se mai arată că evaluarea cheltuielilor de judecată pe care o face instanţa trebuie să ţină cont de proporţia rezonabilă între suma de bani achitată cu titlu de onorariu de avocat şi munca prestată de către acesta, criteriu expres prevăzut de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. [art. 451 alin. (2) C. proc. civ.].

Intimatul-pârât CNCD nu a formulat întâmpinare, deşi recursul a fost comunicat acestuia în termenul legal.

2.2.3. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă SC B. SA a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de acesta.

În motivarea răspunsului, s-au arătat următoarele:

În ceea ce priveşte lipsa unui deviz de cheltuieli, se arată că ceea ce pretinde recurentul-reclamant că nu există este în fapt dovedit prin anexele care însoţesc facturile şi care arată activităţile desfăşurate de avocaţi în cadrul dosarului, în ce au constat ele, timpul afectat, onorariul perceput pentru activităţile desfăşurate în legătură directă, indirectă şi conexă cu litigiul ce face obiectul dosarului, fiind relevate celelalte activităţi şi onorariul aferent, care compun, alături de onorariul perceput pentru activităţile de interes, valorile totale ale celor două facturi anexate. Se mai arată că majoritatea activităţilor din partea scrisă şi studiul dosarului, precedă termenele de judecată. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia este posibil ca parte din onorariul solicitat să acopere şi parte din cheltuielile aferente dosarului nr. x/2014, aceasta este nefondată, câtă vreme din anexele care însoţesc facturile reiese fără putinţă de tăgadă că sunt distinct înregistrate şi poarta alte valori.

3. Procedura de soluţionare a recursului

3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 16 ianuarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În conţinutul raportului întocmit în cauză, s-a reţinut că cererile de recurs îndeplinesc condiţiile de admisibilitate, fiind nefondată excepţia nulităţii recursului promovat de recurentul-reclamant A., urmând ca raportul să fie înaintat spre analiză completului de filtru în conformitate cu disp. art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 aprilie 2017, completul de filtru a constatat faptul că cererile de recurs îndeplinesc condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursurile ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

3.2. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

3.2.1. Cu privire la recursul formulat de recurentul-reclamant A.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a constatat faptul că recurentul-reclamant a sesizat intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării arătând că angajatorul său, recurenta-pârâtă SC B. SA, prin acţiunile întreprinse, îl hăituieşte şi îl discriminează la locul de muncă, scopul final fiind acela de a-l elimina din structurile societăţii, fie prin demisie, fie prin concediere.

Prin Hotărârea C.N.C.D nr. 648 din 30 octombrie 2013 ce face obiectul prezentei cauze, s-au reţinut următoarele:

- în ceea ce priveşte aspectul şi felul în care s-a desfăşurat cercetarea disciplinară, precum şi aspectele privitoare la capătul de cerere privind modul de întrunire a Comisiei de disciplină, se admite excepţia de necompetenţă materială a C.N.C.D;

- în ceea ce priveşte aspectele referitoare la capătul de cerere privind evaluarea petentului pe criteriul convingerilor personale, nu se întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată (lipsă raport de cauzalitate între criteriul invocat şi fapta sesizată);

- în ceea ce priveşte aspectele referitoare la capătul de cerere privind comparabilitatea la care petentul s-a raportat, nu constituie discriminare, nefiind incidente dispoziţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi aprobările ulterioare, republicată, pentru neîntrunirea elementelor constitutive, respectiv lipsa situaţiei comparabile;

- în ce priveşte victimizarea petentului, aspectele sesizate nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de victimizare, aşa cum este aceasta prevăzută de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi aprobările ulterioare, republicată.

3.2.1.1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se invocă greşita admitere a excepţiei necompetenţei materiale a CNCD cu privire la aspectul şi felul în care s-a desfăşurat cercetarea disciplinară, precum şi la aspectele privitoare la capătul de cerere privind modul de întrunire a Comisiei de disciplină [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.]

Recurentul a considerat că sunt încălcate dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000, deoarece CNCD nu a cercetat şi apreciat în concret dacă modul în care s-a dispus şi s-a derulat ancheta disciplinară a respectat şi drepturile salariatului sau dacă această cercetare disciplinară nu a constituit în realitate o formă de hârţuire şi de discriminare, axată tocmai pe convingerile sale profesionale.

Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că verificarea respectării procedurii de cercetare disciplinară de către angajator nu intră în atribuţiile CNCD. Apoi, obligativitatea efectuării cercetării disciplinare fiind impusă prin lege, nu se poate reţine un tratament nejustificat faţă de reclamant.

De asemenea, este corectă şi reţinerea primei instanţe, în sensul că nu se poate identifica un comportament discriminatoriu în lipsa unui termen de comparaţie; or, numai recurentul-reclamant a fost cercetat disciplinar la acel moment. CNCD nu are competenţa de a verifica modul în care s-a dispus, s-a derulat ancheta disciplinară, dacă s-a făcut sau nu cu respectarea drepturilor salariatului, legalitatea procedurii de cercetare disciplinare putând fi analizată doar de instanţa competentă să soluţioneze litigiul vizând aplicarea nelegală a unei sancţiuni disciplinare.

Astfel, în mod corect s-a reţinut prin actul emis de CNCD şi prin sentinţa recurată faptul că aspectele sesizate sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, vizând temeinicia şi legalitatea actelor de procedură (desfăşurarea cercetării disciplinare de către comisia de disciplină), împrejurare care excede competenţelor legale stabilite în sarcina CNCD.

Dincolo de acest aspect, cercetarea disciplinară nu s-a finalizat prin sancţionarea recurentului-reclamant, aspect de natură să înlăture un minim indiciu de tratament discriminatoriu.

Astfel, acest prim motiv de recurs referitor la greşita admitere a excepţiei necompetenţei materiale a CNCD este nefondat.

3.2.1.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la capătul de cerere privind evaluarea petentului pe criteriul convingerilor personale [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.]

Cu privire la acest aspect, intimatul-pârât CNCD a apreciat că reclamantul nu este discriminat pe baza acestui criteriu şi că recurenta-pârâtă SC B. SA are un sistem de evaluare obiectiv, care se aplică în acelaşi mod tuturor angajaţilor, nefiind dovedit că reclamantul în mod discriminatoriu a fost tratat şi evaluat/calificat de către conducerea SC B. SA, în special în bază şi în relaţie directă cu reclamaţia depusă de SC C. SRL.

Recurentul a arătat că prin petiţia către CNCD nu a înţeles să conteste maniera de evaluare, ci modul discriminatoriu în care a fost tratat şi evaluat/calificat de către conducerea SC B. SA, în special pe bază şi în relaţie directă cu reclamaţia depusă de SC C. SRL. Recurentul a arătat că CNCD, limitându-se la comparabilitatea cu un coleg de pe o poziţie similară cu acesta (salariat la acelaşi angajator), nu a răspuns la capătul de cerere privind discriminarea sa pe criteriul convingerilor profesionale, limitându-se să facă referire doar la modul general despre procedura de evaluare profesională.

Înalta Curte constată că nu se poate reţine faptul că CNCD nu a răspuns capătului de cerere referitor la discriminarea recurentului-reclamant pe criteriul convingerilor profesionale.

Astfel, instanţa de recurs constată că intimatul-pârât a răspuns, considerând că aspectele sesizate nu pot constitui ca atare fapte de discriminare, iar aspectele legate de modul abuziv în care s-ar fi efectuat cercetarea disciplinară ţin de atributul suveran al instanţelor judecătoreşti de drept comun. Simplu fapt că persoanele din conducerea societăţii angajatoare au instrumentat o anchetă disciplinară nu poate fi considerată ca o discriminare a reclamantului pe criteriul convingerilor profesionale, limitându-se să facă referire doar la modul de evaluare.

În esenţă, prin discriminare se înţelege aplicarea unui tratament diferit pentru persoane aflate în situaţii comparabile cu scopul de a restrânge ori de a înlătura recunoaşterea, folosinţa sau exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, prin jurisprudenţa sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile, sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicat.

Or, aşa cum s-a statuat deja anterior, nu a existat un termen de comparaţie pentru a se putea reţine situaţia-premisă de începere a verificărilor referitoare la discriminare. În domeniul discriminării, se aplică un standard diferit şi special pentru dovedirea faptei, în sensul că persoana vătămată trebuie să dovedească un minim de fapte de pe urma cărora se poate presupune că există o discriminare directă sau indirectă [art. 20 alin. (6) O.G. nr. 137/2000]. Or, recurentul nu a făcut vreo dovadă a existenţei unei persoane aflate în situaţie similară cu a sa, pentru a se putea analiza o eventuală discriminare.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la existenţa hărţuirii, Înalta Curte constată că hărţuirea reprezintă o formă de discriminare, iar pentru a ne găsi în situaţia unei fapte de hărţuire este necesară întrunirea cumulativă a elementelor constitutive acesteia, inclusiv a elementului constând în existenţa unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus/hărţuire şi criteriul interzis de lege. Ca atare, pentru stabilirea unei fapte de hărţuire este necesară existenţa unui criteriu determinat care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, or din susţinerile reclamantului nu rezultă un atare criteriu.

Criteriul invocat de reclamant care, în opinia sa, a determinat caracterul discriminatoriu al faptelor reprezentanţilor SC B. SA este criteriul convingerilor profesionale.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, a arătat că o convingere invocată trebuie să fie demnă de o societate democratică şi să atingă un anumit nivel de argumentare, seriozitate, coeziune şi importanţă. Tot în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului defineşte criteriul "convingere" după cum urmează:

"Se poate considera convingere filozofică aceea convingere care este demnă într-o societate democratică şi nu este incompatibilă cu demnitatea umană, nu este în conflict cu drepturile fundamentale ale copilului la educaţie; chiar dacă cuvântul convingere nu este sinonim cu opinie sau idee, se referă la acel crez care are un anumit nivel de argumentare, seriozitate, coeziune şi importanţă; cuvântul filozofic are mai multe înţelesuri, se poate referi la sisteme total acoperitoare, dar şi la viziuni privind domenii mai mult sau mai puţin triviale, dar niciunul din aceste două extreme nu pot fi adoptate în interpretare; punctul de vedere al aplicanţilor se referă la un aspect important şi substanţial, şi anume la integritatea personală, proprietăţile şi influenţele pedepsei corporale, excluderea stresului pe care riscul unei astfel de pedepse îl induce; acestea sunt puncte de vedere care au caracteristicile convingerilor filozofice prezentate anterior, ceea ce le distinge de opinii care vizează alte metode de disciplină sau disciplina în general".

Convingerile profesionale nu pot fi încadrate în sfera criteriilor la care fac referire dispoziţiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, reprezentând opinii, iar nu convingeri filozofice în sensul evidenţiat mai sus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Or, în lipsa unui criteriu, nu se poate reţine existenţa hărţuirii ca formă de discriminare.

Astfel, nu poate fi reţinut nici acest motiv de nelegalitate în ceea ce priveşte hotărârea recurată.

3.2.1.3. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la discriminarea recurentului -reclamant în raport de dirigintele de şantier omolog [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.]

Cu privire la acest aspect, intimatul-pârât CNCD a reţinut faptul că nu constituie discriminare din cauza neîntrunirii elementelor constitutive, respectiv pentru lipsa situaţiei comparabile.

Recurentul a invocat faptul că elementul comun este reprezentat de răspunderile şi atribuţiile similare şi complementare avute de ambii în activitatea de monitorizare a derulării contractului de lucrări, iar nu calitatea de angajat direct în raport cu SC B. SA Iaşi.

Înalta Curte constată că distincţia făcută de prima instanţă între situaţia recurentului-reclamant şi cea a dirigintelui de şantier din partea firmei D. nu a fost demontată convingător prin criticile recurentului.

Împrejurarea că cei doi erau angajaţi la societăţi diferite este esenţială pentru verificarea caracterului comparabil al celor două persoane; cum în mod corect a subliniat prima instanţă, celălalt diriginte de şantier angajat de cealaltă societate nu putea fi supus de un alt angajator procedurii cercetării disciplinare.

Pe de altă parte, persoana cu care recurentul s-a comparat, respectiv dl. E. era diriginte de şantier, în timp ce recurentul era responsabilul cu implementarea proiectului, funcţii diferite în cadrul proiectului.

Aşa cum s-a reţinut în cadrul motivului de recurs precedent, Curtea Europeană a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

Instanţa de recurs reţine că nu există un drept încălcat al unei persoane aflată într-o situaţie comparabilă şi că măsurile adoptate de către angajator, referitoare la organizarea activităţii sau managementul resurselor umane, precum şi adoptarea unor măsuri cu caracter administrativ, faţă de unii salariaţi (chiar cu funcţii de conducere în firmă) nu au caracter discriminatoriu, mai ales în raport de salariaţii aparţinând altor firme; astfel, şi acest motiv de recurs este nefondat.

3.2.1.4. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la victimizarea recurentului-reclamant [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.]

În ceea ce priveşte afirmaţiile petentului în sensul că, imediat după decizia comisiei de disciplină, nu a mai primit de muncă, intimatul CNCD a reţinut că petentul a avut aproximativ 160 de zile de concediu medical şi de asemenea că a refuzat proiecte pe diverse motive mai mult sau mai puţin plauzibile.

Recurentul a invocat faptul că CNCD îşi motivează hotărârea adoptată doar pe declaraţiile verbale obţinute în timpul anchetei, fără a le corela cu alte mijloace de probă.

Or, prima instanţă a avut în vedere un probatoriu vast, ca urmare a căruia a reţinut faptul că recurentul-reclamant a absentat în anul 2012 mai bine de 3 luni de la serviciu, iar la începutul anului 2013, pe motive medicale, mai bine 30 de zile, la care se adaugă învoirile solicitate verbal şi scris şi acordate pe parcursul anului 2013 şi concediul legal de odihnă cuvenit (25 de zile).

Nu poate fi reţinut argumentul recurentului în sensul că invocarea concediului medical (indiferent de mărimea sa şi de cauza acestuia) ca argumentaţie în susţinerea punctului de vedere al instanţei reprezintă o discriminare pe criteriul de boală cronică necontagioasă, cât timp prima instanţă a invocat acest aspect de fapt tocmai pentru a răspunde criticii legate de netrasarea sarcinilor de serviciu; reprezintă o împrejurare normală ca în perioada concediului medical sau de odihnă, recurentului să nu îi fie trasate sarcini de îndeplinit. Pe de altă parte, prima instanţă a reţinut că recurentului i-au fost stabilite sarcini suplimentare fişei postului, împrejurare ce nu a fost contestată expres de recurent prin recurs.

În ceea ce priveşte critica recurentului, în sensul că CNCD nu a dovedit faptul că recurentul ar fi refuzat proiecte, Înalta Curte constată că aceste aspecte rezultă din Raportul nr. x din 11 iulie 2013 întocmit de CNCD prin deplasarea echipei de investigaţii la staţia de pompare Cernea, din declaraţiile numiţilor G., H. şi I. rezultând faptul că recurentului i s-au atribuit mai multe sarcini de serviciu, refuzate pe motiv de disconfort al deplasării.

Pe de altă parte, este nefondată critica recurentului, în sensul că intimatul CNCD a încălcat dispoziţiile art. 39 şi art. 40 din Ordinul nr. 144 din 11 aprilie 2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, în sensul că nu a depus toate diligenţele necesare obţinerii de date şi informaţii suplimentare celor din sesizare, întocmirea Raportului menţionat mai sus reprezentând dovada contrară acestei afirmaţii.

Instanţa de recurs mai reţine că, în cazurile de victimizare, nu are relevanţă dacă plângerea sau acţiunea în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării a fost admisă sau nu. Astfel, trebuie analizat dacă există din partea reclamantului o plângere cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării, o reacţie adversă din partea reclamatului şi în ce măsură între acestea există un raport de cauzalitate.

Or, în mod corect a reţinut CNCD faptul că nu există legătură de cauzalitate între reducerea sarcinilor de serviciu şi procedura disciplinară căreia i-a făcut obiect şi în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că împrejurarea trasării recurentului-reclamant a mai puţine sarcini de serviciu se datorează numărului mare de zile de concediu medical în care s-a aflat şi implicării deja în proiecte complexe de lungă durată, neputând fi stabilită vreo legătură de cauzalitate directă între tratamentul advers reclamat şi existenţa unei plângeri anterioare cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării.

Astfel, şi acest motiv de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat.

3.2.1.5. În ceea ce priveşte motivul de casare prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea cuprinde motivări contradictorii

Nu poate fi reţinut nici motivul de casare referitor la faptul că prima instanţă ar fi invocat considerente contradictorii în cuprinsul sentinţei recurate; Înalta Curte reţine că prima instanţă a răspuns concret şi justificat din punct de vedere al logicii juridice argumentelor esenţiale ale recurentului-reclamant, nefiind necesar, pentru a fi respectate prev. art. 425 C. proc. civ., să fie analizate exhaustiv toate subargumentele aduse de acesta în sprijinul ideilor principale invocate prin acţiune.

3.2.2. Cu privire la recursul formulat de recurenta-pârâtă SC B. SA

Recurenta-pârâtă a criticat soluţia de respingere a cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată suportate la fond.

Prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada plăţii efective a unor atare cheltuieli, deoarece cheltuielile pretinse sunt evidenţiate în facturile nr. 18456 din 09 februarie 2015, respectiv nr. 18615 din 09 martie 2015 însă dovada plăţii acestora lipseşte, extrasele de cont depuse făcând dovada achitării altor facturi, respectiv nr. 18462 din 09 februarie 2015, respectiv nr. 18608 din 09 martie 2015.

Recurenta a invocat faptul că suma consemnată în extrasele de cont - depuse în dovedirea plăţii şi încasării onorariului de avocat aferent litigiului pendinte - cuprinde nu numai sumele aferente facturilor reţinute de instanţă (nr. 18462 din 09 februarie 2015 şi respectiv nr. 18608 din 09 martie 2015), ci şi alte sume, aferente altor facturi, printre care se regăsesc şi sumele aferente facturile de interes în cauză, anume sumele cuprinse în facturile nr. 18456 din 09 februarie 2015 şi respectiv nr. 18615 din 09 martie 2015, apreciate de instanţa de fond ca fiind neachitate, dar din cauza celor stipulate în Regulamentul nr. 2/2005 privind ordinul de plată utilizat în operaţiuni de transfer-credit nu a putut indica în aceste ordine de plată toate facturile achitate. Astfel, s-au invocat notele contabile depuse în recurs.

Înalta Curte constată că aceste note contabile (aduse ca înscrisuri noi în recurs) reprezintă documente interne ale recurentei, care nu sunt opozabile terţilor sau instanţei de judecată, astfel că în mod corect prima instanţă a reţinut caracterul nefondat al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Tocmai existenţa unor relaţii contractuale de durată între recurenta-pârâtă şi cabinetul de avocatură emitent al facturilor, coroborată cu o plată unică aferentă unor facturi neindividualizate în ordinul de plată emis, creează incertitudinea legăturii între plăţile efectuate şi cele două facturi depuse la dosarul de fond; dincolo de orice normative privind efectuarea plăţilor prin ordine bancare, recurenta-pârâtă avea posibilitatea de a solicita emitentului facturii orice document care să confirme expres efectuarea plăţii pentru cele două facturi în litigiu.

Astfel, instanţa de recurs apreciază că recursul formulat pe acest temei este nefondat.

3.3. Temeiul de drept al soluţionării recursurilor

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Sentinţei nr. 64 din 30 martie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţate în Dosar nr. x/2014 în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2017.

Procesat de GGC - CT