Jurisdictional boundary between administrative and civil courts over payment notices for concessions of private public-domain assets

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1469 din 13 mai 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a stabilit competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Pantelimon, Primăria Oraşului Pantelimon şi Oraşul Pantelimon, în favoarea Judecătoriei Cornetu.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că revine Judecătoriei competenţa de soluţionare a cauzei, având în vedere că art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 asimilează actului administrativ contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice.

Contractul de concesiune nu are natura juridică a unui contract administrativ, în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004, deoarece are ca obiect exploatarea unui bun ce aparţine domeniului privat al comunităţii. Deci, primul capăt de cerere excede competenţei materiale a instanţei specializate de contencios administrativ.

În ceea ce priveşte înştiinţarea de plată, Curtea de Apel a observat că aceasta se referă la redevenţa pretinsă în temeiul contractului de concesiune şi prin urmare are valoarea juridică a unei puneri în întârziere pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale. Aşa fiind, s-a apreciat că actul respectiv nu are nicio legătură cu un act administrativ-fiscal ce poate fi contestat în faţa instanţei specializate.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâtul Oraşul Pantelimon.

În motivarea recursului se arată că obiectul cererii, astfel cum a fost precizată, îl constituie anularea actului administrativ intitulat Înştiinţare de plată nr. 41580 din data de 09.11.2011 emisă de Consiliul Local Pantelimon - Serviciul de Impozite şi Taxe, prin urmare se contestă un act administrativ de stabilire a unei taxe locale, astfel cum se prevede în art. 205 din O.G. nr. 92/2003.

Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, la art. 26 alin. (10), arată care sunt veniturile bugetelor locale, fiind prevăzute în anexa nr. 1 din lege.

Recurentul consideră că suma cu titlu de redevenţă datorată Contractului de concesiune nr. 151/11.03.2004 constituie venit la bugetul local, iar contractul de concesiune este în sine un titlu de creanţă, aspecte ce reies şi din condiţiile şi termenele de plată stipulate în cuprinsul acestuia.

Este evident că titlul de creanţă, în speţă contractul de concesiune, a devenit titlul executoriu prin depăşirea termenului stabilit de plată a sumelor datorate cu titlu de redevenţă.

Se mai susţine că actul care se solicită a fi anulat de către instanţă, în speţă înştiinţarea de plată, intră în categoria actelor administrative, astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 2, lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar procesele şi cererile în materie de contencios administrativ sunt soluţionate de Tribunalul teritorial.

Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Recurentul-pârât a învestit instanţa cu o cerere ce vizează, în principal, obligarea pârâtului la respectarea contractului de concesiune şi anularea înştiinţării de plată emise ca urmare a nerespectării contractului de concesiune.

În raport cu obiectul cauzei, se reţine că este corectă concluzia la care a ajuns Curtea de apel făcând o interpretare temeinică a situaţiei de fapt expuse de reclamant, ceea ce a condus la o calificare corectă a obiectului cererii de chemare în judecată atunci când a considerat că demersul procesual iniţiat de parte este de competenţa judecătoriei.

În cauză, se constată că limitele învestirii judecătoriei au fost date de incidenţa art. 1 pct. 1 din C. proc. civ. în raport cu împrejurarea potrivit căreia contractul de concesiune având ca obiect un bun proprietate privată nu a fost asimilat de legiuitor unui act administrativ, urmând a fi guvernat de normele de drept privat.

Astfel, contractul de concesiune are ca obiect un bun proprietate privată a unităţii administrativ-teritoriale situat în Comuna Pantelimon, motiv pentru care un asemenea contract nu este asimilat actului administrativ în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) teza a doua din Legea nr. 554/2004, conform cărora sunt asimilate actelor administrative numai "contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică".

Fiind vorba de un bun proprietate privată a unităţii administrativ-teritoriale, contractul de concesiune a bunului respectiv este supus reglementărilor de drept comun, conform art. 553 alin. (1) şi (4) din C. civ., iar nu unor reglementări speciale, cum este, spre exemplu, O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (art. 66).

Prin urmare, întrucât litigiul dedus judecăţii are ca obiect un contract de concesiune a unui bun proprietate privată, supus în integralitatea sa dispoziţiilor de drept comun, instanţa competentă se determină potrivit art. 1 pct. 1 din C. proc. civ., conform cărora "judecătoriile judecă în primă instanţă, toate procesele şi cererile în afara de cele date de lege în competenţa altor instanţe".

Faptul că, prin cerere, reclamantul solicită, cu titlu subsidiar, şi anularea înştiinţării de plată referitoare la obligaţia de plată a redevenţei ce îi incumbă în baza contractului de concesiune nu transformă litigiul de drept privat (de competenţa instanţei de drept comun) într-un litigiu de drept public (de competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal), întrucât diferendul judiciar vizează, în esenţa sa, executarea unei convenţii civile (contractul de concesiune a unui bun proprietate privată).

A accepta teza contrară echivalează cu stabilirea competenţei instanţei de contencios administrativ de a soluţiona litigii privind contracte civile, contrar dispoziţiilor art. 10 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. c) teza a doua din Legea nr. 554/2004 şi art. 66 din O.U.G. nr. 54/2006, care prevăd expres competenţa instanţei de contencios administrativ numai în privinţa litigiilor referitoare la contracte administrative având ca obiect punerea în valoare a unor bunuri proprietate publică.

Susţinerile recurentului referitoare la natura juridică a înştiinţării de plată şi la aplicabilitatea dispoziţiilor Codului de procedură fiscală nu pot fi primite, întrucât prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală nu sunt aplicabile creanţei bugetare rezultate din raporturile juridice născute în baza unui contract de concesiune a unui bun proprietate privată a unităţii administrativ-teritoriale.

Într-adevăr, redevenţa se circumscrie prevederilor art. 2 pct. 58 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, însă, pentru că redevenţa constituie un venit al bugetului local nu presupune în mod automat faptul că înştiinţarea de plată reprezintă un act administrativ-fiscal în sensul dat de recurent.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".

Or, raportul juridic dintre reclamant şi pârât nu a luat naştere în baza unui contract de drept administrativ (în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) teza a doua din Legea nr. 554/2004), ci în baza unui contract de drept privat (contractul de concesiune a unui bun proprietate privată a unităţii administrativ-teritoriale), iar unul dintre elementele de conţinut ale raportului juridic de drept privat este reprezentat de plata redevenţei, care constituie, astfel, o obligaţie de drept civil ce incumbă concesionarului.

Atâta timp cât obligaţia de plată a redevenţei a luat naştere în baza unui act de drept privat şi reprezintă o obligaţie civilă, rezultă că înştiinţarea de plată nu se circumscrie nici prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu dă naştere obligaţiei respective, şi nici prevederilor art. 41 din C. proc. fisc. , întrucât nu stabileşte o obligaţie fiscală. În partea referitoare la încunoştinţarea concesionarului cu privire la plata redevenţei, înştiinţarea de plată are semnificaţia juridică a unei notificări de drept civil, căreia nu îi sunt aplicabile normele fiscale sau de procedură fiscală.

Diferenţa dintre obligaţia civilă ce derivă din contractul de concesiune de drept privat şi obligaţia fiscală este dată şi de faptul că în cazul unui contract de concesiune a unui teren sau a unei clădiri proprietate privată a unităţii administrativ-teritoriale, concesionarului îi incumbă, pe de o parte, obligaţia civilă de plată a redevenţei născută în baza convenţiei civile, iar, pe de altă parte, obligaţia fiscală de plată a taxei pe teren/clădire, prevăzută de Codul fiscal şi stabilită în condiţii similare impozitului pe teren/clădiri, conform art. 249 alin. (3), respectiv art. 256 alin. (3) din C. fisc.

În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi ale art. 2 alin. (1) şi (2) din C. proc. fisc.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 1 alin. (4) din C. proc. fisc. , rezultă că redevenţa datorată în baza contractului de concesiune a unui bun proprietate privată a unităţii administrativ-teritoriale nu se încadrează în excepţiile prevăzute de art. 1 alin. (4) din C. proc. fisc. (redevenţe miniere; redevenţe petroliere; redevenţe rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului) pentru a fi administrată potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, precum şi ale altor reglementări date în aplicarea acestora, prin intermediul unor acte administrativ-fiscale.

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită Curtea de apel, reflectă, aşadar, interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 9 sau art. 3041 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Oraşul Pantelimon împotriva Sentinţei civile nr. 1469 din 13 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2015.

Procesat de GGC - NN