Whether union leader status constitutes a prohibited social or professional category for discrimination under Romanian Anti-Discrimination Legislation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1715 din 30 mai 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.Tulcea, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. şi a anulat Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 351/08.09.2011.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii contestate, că societatea reclamantă a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 2.000 RON, reţinând Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării că faptele reclamantei, constând în neplata sporului de vechime cuvenit pârâtului B., constituie discriminare conform art. 2 alin. (1) al O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 6 lit. c) din acelaşi act normativ. A doua faptă, reţinută ca fiind discriminare, constă în refuzul reclamantei de a acorda pârâtului B. concediul legal de odihnă pentru anul 2010 în cursul anului 2010, faptă ce a fost încadrată la dispoziţiile conform art. 2 alin. (1) al O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 6 lit. g) din acelaşi act normativ.

În cuprinsul hotărârii atacate s-a reţinut că reclamanta nu a furnizat nicio motivare sau o justificare obiectivă pentru neacordarea drepturilor anterior menţionate şi în atare context tratamentul diferenţiat, bazat pe un criteriu socio-profesional (calitatea de lider sindical a pârâtului B.) se încadrează în conţinutul noţiunii de discriminare, aşa cum aceasta este definită de prevederile O.G. nr. 137/2000.

Din cuprinsul prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 citate rezultă că discriminarea directă presupune atingerea adusă beneficiului unui drept al persoanei discriminate tocmai datorită apartenenţei acesteia la un grup (de exemplu, origine rasială sau etnică, religie etc.) sau al unei caracteristici individuale (dizabilitate, gen, vârstă, boală cronică etc.).

Dispoziţiile art. 6 din O.G. nr. 137/2000 particularizează prevederile art. 1 din ordonanţă şi le transpun în materia raporturilor de muncă sau a raportului de serviciu, legiuitorul sancţionând şi în aceste situaţii tratamentul diferenţiat aplicat de angajator în considerarea unui criteriu interzis (apartenenţa angajatului sau funcţionarului public la un grup sau caracteristica individuală).

Calitatea de lider sindical a pârâtului B. nu poate fi asimilată unei categorii socio-profesionale şi în consecinţă, nu se poate reţine că o atare calitate reprezintă un criteriu de diferenţiere interzis prin dispoziţiile O.G. nr. 137/2000.

Curtea de Apel a mai apreciat că în cauza de faţă este dovedit refuzul reclamantei de a acorda pârâtului B. drepturile băneşti reprezentate de sporul de vechime şi dreptul la concediul legal de odihnă, însă un atare refuz nu depăşeşte limita unui conflict de muncă decât în situaţia în care este dovedit faptul că nerecunoaşterea acestor drepturi este cauzată de apartenenţa persoanei vătămate la una din categoriile protejate prin efectul O.G. nr. 137/2000.

Împotriva hotărârii instanţei de fond, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a declarat recurs.

În motivarea recursului se arată că instanţa de fond se află în eroare, atunci când reţine faptul că, în cauză, calitatea de lider sindical a pârâtului B. nu reprezintă un criteriu de diferenţiere, interzis prin dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 6 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, nu menţionează în mod expres decât anumite criterii care trebuiesc avute în vedere în stabilirea săvârşirii unor fapte de discriminare, dar acesta este şi motivul pentru care întotdeauna aceste criterii sunt coroborate obligatoriu cu cele menţionate în cuprinsul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Recurentul consideră că lista criteriilor cuprinse în art. 6 din O.G. nr. 137/2000 nu trebuie interpretată în mod restrictiv, deoarece O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sancţionează orice discriminare. Acest lucru reiese în mod evident din chiar denumirea acestui act normativ şi anume O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

În prezenta cauză interzicerea accesului petentului în incinta societăţii, neangajarea pe postul ocupat anterior, neacordarea sporului de vechime, neacordarea sporului pentru condiţii grele precum şi neacordarea concediului de odihnă aferent anului 2010 a avut ca efect încălcarea dreptului la sporul de vechime al petentului B. (drept asigurat prin Contractul colectiv de muncă) precum şi încălcarea dreptului la concediu de odihnă (drept asigurat de prevederile Codului muncii), având în vedere faptul că dreptul la muncă şi derivatele sale, reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale unei societăţi democratice care are ca scop deplina dezvoltare a personalităţii umane, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pe cale de consecinţă, contrar a celor reţinute de către instanţa de fond, calitatea de lider sindical a pârâtului B., poate fi asimilată unei categorii socio-profesionale şi, în consecinţă, se poate reţine că o atare calitate reprezintă un criteriu de diferenţiere, interzis prin prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.

Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statelor introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare "prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Instanţa de control judiciar constată că, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, din cuprinsul articolului legal citat rezultă că discriminarea directă presupune atingerea adusă beneficiului unui drept al persoanei discriminate tocmai datorită apartenenţei acesteia la un grup (de ex: origine rasială sau etnică, religie, etc.) sau al unei caracteristici individuale (ex: dizabilitate, gen, vârstă, boală cronică, etc.).

De asemenea, analizând art. 6 lit. "c" şi "g" din acelaşi act normativ, potrivit căruia "constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, discriminarea unei persoane pentru motivul că aparţine unei anumite rase, naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă şi protecţie socială, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, manifestată în următoarele domenii: c) acordarea altor drepturi sociale decât cele reprezentând salariul; g) orice alte condiţii de prestare a muncii, potrivit legislaţiei în vigoare", se constată că dispoziţiile art. 6 din O.G. nr. 137/2000 nu fac altceva decât să particularizeze dispoziţiile art. 2 din acelaşi act normativ şi să le transpună în materia raporturilor de muncă, legiuitorul sancţionând şi în aceste situaţii tratamentul diferenţiat aplicat de angajator în considerarea unui criteriu interzis - apartenenţa angajatului la un grup sau caracteristică individuală.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că, în cauză, calitatea de lider sindical a petentului B. nu poate fi asimilată unei categorii socio-profesionale şi în consecinţă, nu se poate reţine că o atare calitate reprezintă un criteriu de diferenţiere interzis prin dispoziţiile O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte constată că nu au existat situaţii analoage şi comparabile şi nici alte persoane aflate în situaţii comparabile, iar faptele sesizate au avut o justificare obiectivă, neexistând niciun criteriu de discriminare potrivit O.G. nr. 137/2000, iar calitatea de lider sindical nu poate fi asimilată unei categorii socio-profesionale.

În opinia Înaltei Curţi, în cauza de faţă, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament discriminatoriu şi se constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală iar susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva Sentinţei civile nr. 1715 din 30 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2015.

Procesat de GGC - NN