Penalty damages for non-execution of administrative court judgment: appeal allowed and claim dismissed as unfounded due to lack of culpable conduct

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prima instanţă

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial la data de 27.04.2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 62.000 RON reprezentând daune cominatorii.

În motivarea cererii s-a arătat de către reclamantă că prin Sentinţa civilă nr. 4.847/03.12.2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea reclamantei şi a obligat intimata să emită o decizie privind despăgubirile ce i se cuvin ca urmare a Notificării nr. x/09.05.2001 în baza Legii nr. 10/2001, ce a fost soluţionată prin Dispoziţia de despăgubire nr. x/18.04.2007 a Primarului Mun. Bucureşti şi care a fost înaintată pârâtei formând obiectul dosarului nr. x. Pârâta nu a înţeles să dea urmare sentinţei menţionate şi a formulat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 3.706/24.06.2011 a respins recursul pârâtei - dosar nr. x/2009, ca nefondat.

Demersurile reclamantei în urma pronunţării Deciziei nr. 3.706/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au rămas infructuoase până în prezent, motiv pentru care a formulat prezenta acţiune, pe care nu a întemeiat-o în drept.

1.2. Întâmpinarea formulată în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză şi depusă la dosar la data de 24.09.2012, prin serviciul registratură al instanţei, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sector 1 Bucureşti cu privire la solicitarea reclamantei având în vedere dispoziţiilor Titlului I şi VII din Legea nr. 247/2005, ale Legii nr. 554/2004 şi art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

1.3. Sentinţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti

Prin Sentinţa civilă nr. 23.815/13.12.2012, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

1.4. Încheierea Curţii de Apel Bucureşti

Prin Încheierea din 6.09.2013, Curtea de Apel Bucureşti a trimis dosarul la Tribunalul Bucureşti.

1.5. Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin Sentinţa nr. 379/21.01.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare către Curtea de Apel Bucureşti, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

1.6. Regulatorul de competenţă

Prin Decizia nr. 1.951/11.04.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

1.6. Sentinţa şi considerentele Curţii de Apel Bucureşti

Prin Sentinţa nr. 2.421/19.09.2014, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâţii Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi a obligat pârâta ... la plata unei despăgubiri pentru întârzierea executării de 62.000 RON.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că autoritatea pârâtă nu a executat Sentinţa nr. 4.874/3.12.2010, în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

S-a arătat că pârâta datorează 200 RON penalităţi pe zi de întârziere, astfel că pentru 3 ani de întârziere s-ar datora 219.000 RON cu titlu de penalităţi, dar reclamanta a cerut numai 62.000 RON, conform principiului disponibilităţii.

Prima instanţă a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, privind obligaţia executării hotărârilor judecătoreşti.

2. Instanţa de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

2.1. Motivele de recurs

Prin motivele de recurs s-a susţinut că instanţa de fond nu a analizat apărările pe care le-a formulat, în sensul că a comunicat Decizia nr. 9.949/26.05.2011, încă din anul 2011, iar la data de 29.04.2013 decizia a fost ridicată personal de reclamantă.

S-a mai arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile, pentru a fi acordate daunele cominatorii, întrucât nu s-a aflat în culpă.

2.2. Analiza motivelor de recurs Înalta Curte, examinând motivele de recurs, sentinţa primei instanţe, probele cauzei şi legislaţia aplicabilă, constată că recursul este fondat potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare.

Prin Sentinţa nr. 4.874/3.12.2010, Curtea de Apel Bucureşti a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia privind despăgubirile în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea plăţii de penalităţi de 200 RON/zi de întârziere.

Această sentinţă a rămas irevocabilă la 24.06.2011, prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3.706/2011.

Prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond, pârâta a arătat că a emis Decizia nr. 9.949/26.05.2011, care a fost comunicată reclamantei la data de 3.11.2011, apoi la 10.05.2012.

Din înscrisul aflat la dosar Judecătoria sector 1, rezultă că la poziţia 1 din borderoul de prezentare a trimiterilor poştale recomandate este prevăzută adresa (decizia) nr. 9.949/26.05.2011, cu destinatar A., adică la domiciliul indicat de reclamantă în acţiunea iniţială.

Borderoul are ştampila oficiului poştal unde s-a predat corespondenţa şi data de primire la oficiul poştal - 7.11.2011, apoi, prin borderoul predat la poştă la 23.05.2012, s-a retrimis aceeaşi decizie.

Faptul că decizia nu a fost primită de reclamantă nu este imputabil pârâtei, care a emis decizia de despăgubire în termen şi a făcut diligenţe pentru expedierea acesteia către titular.

Prima instanţă a considerat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale, fără a examina probele cauzei, făcând referire la o serie de hotărâri pronunţate de instanţa de contencios european, care însă nu au aplicare în speţă.

Înalta Curte arată că potrivit art. 24 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 554/2004, în cazul neexecutării unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios administrativ, prin care o autoritate administrativă a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o operaţiune administrativă, se poate aplica conducătorului autorităţii o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, iar reclamantul are drept la despăgubiri.

Ambele categorii de sancţiuni, respectiv amenda şi despăgubirile, constituie forme ale răspunderii juridice, ca garanţie a realizării dreptului de către subiectele de drept cărora le incumbă o anumită obligaţie.

Răspunderea juridică are natura unei obligaţii de a suporta consecinţele legii pentru săvârşirea unei fapte ilicite care are ca funcţie atât repararea prejudiciului cauzat cât şi sancţionarea celui vinovat de neîndeplinirea unei obligaţii.

Pentru antrenarea răspunderii juridice trebuie îndeplinite, cumulativ, o serie de condiţii, între acestea fiind fapta culpabilă şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.

Neîndeplinirea obligaţiei de a executa o hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noţiunii de faptă culpabilă de natură a antrena aplicarea amenzii şi a obliga la plata despăgubirilor reglementate de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Dar, pentru a se dispune aplicarea celor două categorii de sancţiuni trebuie să se dovedească şi existenţa vinovăţiei celui obligat, respectiv acesta să fi avut o vină în neexecutare.

În cauza analizată lipseşte acest ultim element esenţial al răspunderii juridice, potrivit celor ce se vor explica mai jos.

Instanţa de fond nu a observat că în cazul dedus judecăţii a fost emisă Decizia nr. 9949/26.05.2011, adică mai înainte de a se fi pronunţat instanţa de recurs.

Comunicarea deciziei s-a efectuat ulterior, însă aceasta nu echivalează cu neexecutarea Sentinţei nr. 4.874/3.12.2010, astfel că nu se poate considera că pârâta a avut o atitudine culpabilă, de pasivitate, care ar impune aplicarea unei sancţiuni.

De altfel, în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, s-a explicat că atunci când autorităţile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească şi nu îndeplinesc această obligaţie, în vederea aplicării unei sancţiuni trebuie să se ţină seama de circumstanţele specifice fiecărui caz, precum şi atitudinea autorităţilor, de eventuala inerţie a acestora (cauzele Fociac c/România şi Sanglier c/Franţa).

Or, faţă de procedura complexă de verificare şi evaluare a dosarelor, prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 raportată la numărul foarte mare de dosare ce trebuie soluţionate şi având în vedere că decizia s-a emis în termen, nu se poate aprecia că a existat o conduită culpabilă a autorităţii.

Având în vedere considerentele prezentei decizii, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va admite şi se va respinge acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva Sentinţei civile nr. 2.421 din 19 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa recurată, în sensul că respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2015.

Procesat de ED