Constitutional unconstitutionality of VAT inclusion in pharmaceutical clawback tax base and retroactive effect of Constitutional Court decisions on pending administrative acts

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul căii de atac

Obiectul recursului, declarat în termen legal de reclamantele A. şi B. SRL, îl constituie Sentinţa civilă nr. 3.799 din 2 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin care au fost respinsă ca neîntemeiate acţiunile conexe în contencios administrativ formulate în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

2. Motivele de casare invocate.

Recurentele au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

2.1. În ceea ce priveşte greşita aplicare a prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 recurentele au învederat că în mod eronat judecătorul fondului a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 39/2013 nu se poate aplica în raport cu modul de determinare a taxei clawback pentru trimestrele II şi III 2012 întrucât s-ar realiza o aplicare retroactivă a deciziei de neconstituţionalitate fapt interzis de prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în condiţiile în care însăşi Curtea Constituţională a statuat în sensul că sintagma pentru viitor include toate acele raporturi juridice neepuizate la momentul publicării deciziei de neconstituţionalitate.

S-a precizat de către reclamant că excepţia de neconstituţionalitate, fiind o de principiu o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii nu poate constitui doar un instrument de drept abstract care să presupună aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci a unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret; totodată, neconstituţionalitatea nu are numai o funcţie de prevenţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a justiţiabilului lezat în drepturile sale prin norma criticată şi doar apoi dreptul pozitiv, în ansamblul său, astfel încât are, în mod evident, şi o funcţie sancţionatorie. De aceea, aplicarea pentru viitor a deciziilor Curţii Constituţionale vizează, în mod primordial, situaţiile juridice pendinte, deci cele care nu au devenit facta praeterita ca urmare a necontestării lor (conform deciziilor Curţii Constituţionale nr. 5/2007, nr. 660/2007 şi nr. 1.615/2011).

Au subliniat reclamantele că analizând poziţia constantă a Curţii Constituţionale se constată că aceasta nu a condiţionat deloc aplicarea deciziei sale în litigiile aflate în curs de ridicare a unei excepţii de neconstituţionalitate prealabil publicării deciziei, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat, iar nu exercitarea unui mijloc procesual de apărare (excepţia de neconstituţionalitate).

Recurentele au relevat că raportul juridic dintre reclamante şi CNAS nu era definitivat la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 39/2013, că raportul juridic menţionat nu se poate astfel califica drept facta praeterita din perspectiva efectelor deciziei citate ci ca facta pendentia, şi că, prin urmare, art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 nu împiedică aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 39/2013 la litigiul concret.

2.2. Recurentele au susţinut că anularea actelor atacate se impune şi din perspectiva dispoziţiilor art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care au fost nesocotite de către instanţa de fond.

Astfel, s-a opinat că toate condiţiile pentru aplicarea art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 sunt întrunite în cauză, deoarece: - actele atacate au fost emise inclusiv în baza art. 31 alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2011, aspect recunoscut de intimată şi reţinut de instanţa de fond; - dispoziţiile art. 31 alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2011 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 39/2013; - ambele acţiuni în anulare au fost introduse în termen de un an de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei de declarare a neconstituţionalităţii art. 31 alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2011.

Ca atare, s-a concluzionat că aplicabilitatea art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ se impunea în mod peremptoriu, instanţa de fond fiind ţinută să respecte prevederea legală în cauză. Cu toate acestea acţiunile în anulare au fost respinse, ceea ce echivalează cu o încălcare a legii de către instanţa de fond.

3. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în condiţiile art. 493 din C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 9 octombrie 2014, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

Prin încheierea din 18 decembrie 2014 completul filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul declarat de A. şi B. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 3.799 din 2 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, şi a fixat termen de judecată pe fondul recursului la data de 19 martie 2015.

6. Analiza motivelor de casare invocate prin recurs.

Înalta Curte reţine că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., invocat de reclamantele recurente A. şi B. SRL, întrucât, în primul rând, judecătorul fondului a aplicat greşit prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, potrivit cărora "Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".

Prin Decizia nr. 39 din 5 februarie 2013 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 100 din 20 februarie 2013, s-a constatat că sintagma "care include şi taxa pe valoarea adăugată" din cuprinsul art. 31 alin. (5) al O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, astfel cum a fost completată prin O.U.G. nr. 110/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniile sănătăţii şi protecţiei sociale, este neconstituţională, argumentându-se că în virtutea principiului general valabil în materie fiscală impozitele şi taxele se aplică asupra materiei impozabile - venituri şi bunuri, nu şi asupra celorlalte impozite, or aplicarea taxei de clawback la o altă taxă este contrară prevederilor constituţionale referitoare la aşezarea justă a sarcinilor fiscale, motiv pentru care includerea taxei pe valoarea adăugată în valoarea totală a vânzărilor de medicamente în raport de care se calculează taxa de clawback este neconstituţională.

Astfel cum Curtea Constituţională a statuat prin considerentele Deciziei nr. 223 din data de 13 martie 2012 - considerente care, ca şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale, sunt general obligatorii - că întrucât deciziile Curţii produc efecte numai pentru viitor conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt obligate să aplice decizia prin care s-a constatat că anumite prevederi, din lege sau din ordonanţe ale Guvernului, sunt neconstituţionale, numai în cauzele pendinte la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus menţionată, în această ultimă ipoteză decizia pronunţată de Curtea Constituţională constituind temei al revizuirii potrivit C. proc. civ.

Rezultă, din actele şi lucrările dosarului, că instanţa de fond a fost investită de reclamante cu soluţionarea acţiunii în anulare a notificărilor prin care i s-a comunicat procentul de contribuţie clawback aferent trimestrului II şi trimestrului III al anului 2012, şi că contribuţia clawback a fost calculată, în litigiu, în conformitate cu prevederile art. 31 alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2011, dispoziţii ce au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 39 din 5 februarie 2013 a Curţii Constituţionale.

Se reţine, raportat la cele mai sus expuse, că opţiunea judecătorului fondului de a considera că Decizia 39 din 5 februarie 2013 a Curţii Constituţionale are efecte doar pentru viitor, începând cu data de 20 februarie 2013 când decizia a fost publicată în M. Of. , nefiind astfel posibil ca în baza acestei decizii să fie anulate acte administrative anterioare emise în temeiul dispoziţiilor legale declarate neconstituţionale, este greşită.

Este adevărat că deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor, dar interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 este aceea conform căreia decizia se aplică în toate cazurile în care nu s-a hotărât definitiv/irevocabil cu privire la actele administrative a căror anulare s-a cerut şi care au fost întemeiate tocmai pe acele dispoziţii legale care au fost constatate ca fiind neconstituţionale, şi că decizia Curţii Constituţionale nu are efect direct asupra cauzelor definitiv soluţionate şi care au intrat sub autoritatea lucrului judecat.

Or, raportul juridic dintre reclamante şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu era definitivat şi consolidat la data publicării în M. Of. , a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 39/2013, astfel că acesta nu poate fi calificat drept facta praeterita din perspectiva deciziei de constatare a neconstituţionalităţii menţionate.

Înalta Curte constată, în al doilea rând, că instanţa de fond, la soluţionarea litigiului, nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora "(4) În situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză, acţiunea poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României. (5) Acţiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative".

În litigiu sunt întrunite toate condiţiile pentru aplicarea art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât: - actele administrative atacate au fost emise inclusiv în baza art. 31 alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2011; - dispoziţiile art. 31 alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2011 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 39/2013; - ambele acţiuni în anulare au fost introduse în termen de un an de la publicarea În Monitorul Oficial al României, a deciziei de neconstituţionalitate.

Faţă de cele mai sus arătate, acţiunile conexe ale reclamantelor, prin care s-a solicitat anularea comunicărilor nr. DG/1971/31 iulie 2012 (referitoare la datele aferente trimestrului II al anului 2012) şi nr. M.S./FD/2836/27 decembrie 2012 (referitoare la datele aferente trimestrului III al anului 2012), ambele emise de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, trebuiau admise, întrucât acestea conţineau, contrar Deciziei Curţii Constituţionale nr. 39/2013, şi taxa pe valoarea adăugată.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că se impune, pe cale de consecinţă, admiterea recursului declarat de A. şi B. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 3.799 din 2 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, casarea sentinţei recurate şi, urmare rejudecării litigiului în fond, admiterea în parte a acţiunilor conexe formulate de reclamante, cu consecinţa anulării comunicărilor nr. DG/1971/31 iulie 2012 şi nr. M.S./FD/31 octombrie 2012 emise de pârâta Casa Naţională Asigurări de Sănătate.

De asemenea, se apreciază, în litigiu, raportat la soluţia dată capetelor de cerere privind anularea actelor administrative individuale, că nu se mai impune, la rejudecare, examinarea şi cercetarea capetelor de cerere din acţiunile conexe prin care s-a solicitat anularea adreselor nr. x/19 septembrie 2012 şi nr. M.S./FD/27 decembrie 2012 emise de pârâta Casa Naţională Asigurări de Sănătate prin care s-a comunicat reclamantelor răspuns asupra unor aspecte referitoare la contestaţiile îndreptate împotriva comunicărilor nr. DG/1971/31 iulie 2012 şi nr. M.S./FD/31 octombrie 2012, nemaiexistând interes procesual.

7. Hotărârea instanţei de recurs.

În raport de cele mai sus arătate, constatând că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., invocat de recurentele reclamante, se va dispune, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. şi a art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, admiterea recursului declarat de A. şi B. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 3.799 din 2 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa casării sentinţei recurate şi a rejudecării litigiului în fond, în sensul admiterii în parte a acţiunilor conexe formulate de reclamante, a anulării comunicărilor nr. DG/1971/31 iulie 2012 şi nr. M.S./FD/31 octombrie 2012 emise de pârâta Casa Naţională Asigurări de Sănătate, şi a respingerii ca lipsite de interes a capetelor de cerere din acţiuni de anulare a adreselor nr. x/19 septembrie 2012 şi nr. M.S./FD/27 decembrie 2012 emise de pârâta Casa Naţională Asigurări de Sănătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. şi B. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 3.799 din 2 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând cauza în fond, admite în parte acţiunile conexe formulate de reclamantele A. şi B. SRL

Anulează comunicările nr. DG/1971/31.07.2012 şi nr. M.S./FD/2434/31.10.2012, emise de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

Respinge capetele de cerere de anulare a adreselor nr. x/19.09.2012 şi nr. MS/FD/2836/27.12.2012 emise de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca lipsite de interes.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2015

Procesat de ED