ANCOM notice scope: exclusion of contractual tariff disputes from electronic communications dispute resolution procedure

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 2.309 din 24.07.2013, a respins acţiunea formulată de reclamantele SC "A." SRL, SC "B." SRL, SC "C." SRL, SC "D." SRL, SC "E." SRL, SC "F." SRL, SC "G." SRL în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantele SC "B." SRL, SC "C." SRL, SC "D." SRL, SC "E." SRL, SC "G." SRL care au solicitat casarea acesteia şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentele au susţinut, pe de o parte, faptul că instanţa de fond a reţinut motive străine de natura pricinii, iar pe de altă parte, faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestor motive de recurs au fost formulate de către recurente critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

• Cu toate că a fost sesizată cu nelegalitatea modului în care ANCOM a înţeles să încalce regulile de procedură pe care le-a stabilit printr-o Decizie privind soluţionarea unui litigiu, instanţa de fond a trecut la judecata unor aspecte străine cauzei, respectiv la analiza fondului sesizării adresate ANCOM.

Or, obiectul cererii deduse judecăţii l-a constituit anularea adresei ANCOM nr. x/13.03.2013, întrucât aceasta nu îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă a actelor pe care ANCOM le poate emite în soluţionarea unui litigiu cu care a fost sesizată, condiţii impuse de Decizia nr. 480/2010.

În aceste condiţii, instanţa se putea pronunţa asupra fondului sesizării adresată ANCOM doar după ce această autoritate publică ar fi finalizat procedura de soluţionare a litigiului, conform deciziei anterior individualizate.

• Prin confirmarea legalităţii adresei ANCOM nr. x/13.03.2013, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Decizia nr. 480/2010 emisă de ANCOM, permiţând autorităţii administrativ-jurisdicţionale să deroge de la atribuţiile pe care le are potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.

• În vederea soluţionării sesizării înregistrată sub nr. x la data de 18.02.2013, ANCOM ar fi trebuit să procedeze la emiterea unei decizii, conform prevederilor art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, iar nu la comunicarea răspunsului către petentă prin adresa contestată în cauză. Această adresă reprezintă, în realitate, refuzul nejustificat al autorităţii publice intimate de a rezolva sesizarea, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 153 din O.U.G. nr. 111/2011.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata ANCOM a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele prezentate la dosar.

4. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea de şedinţă din data de 09.12.2014, recursul a fost admis în principiu, în baza dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a încuviinţat recurentelor administrarea probei cu înscrisuri.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Prin acţiunea dedusă judecăţii, recurentele au solicitat:

- anularea adresei ANCOM nr. x/13.03.2013;

- obligarea intimatei să soluţioneze litigiul generat de petiţia înregistrată sub nr. x din data de 18.02.2013 şi să emită decizia în termenele prevăzute de art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Înalta Curte apreciază că această soluţie este corectă în raport de probatoriile administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente în materie.

În concret, instanţa de control judiciar reţine:

I. În speţă este nefondat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât curtea de apel s-a pronunţat argumentat asupra motivelor de nelegalitate invocate de recurente în privinţa adresei ANCOM nr. x/13.03.2013.

II. În speţă este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin sesizarea înregistrată sub nr. x din data de 18.02.2013, aflată la dosarul Curţii de Apel Bucureşti, recurentele au solicitat intimatei:

1. Dispunerea de măsuri cu caracter provizoriu, în vederea evitării producerii prejudiciilor sau limitării întinderii acestora, în conformitate cu prevederile art. 116 alin. (6) din O.U.G. nr. 111/2011, în sensul:

- suspendării - până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului - tuturor tarifelor practicate în contractele existente, cu excepţia tarifului lunar reglementat de 85 euro/km de tubetă, aplicând acelaşi tarif şi la calculul chiriei lunare pentru racorduri/branşamente, care se va calcula pro-rata (în funcţie de lungimea fiecăruia);

- suspendării - până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului - aplicării anumitor prevederi abuzive din contractele de închiriere elemente de infrastructură - tubete, racorduri şi branşamente

2. Stabilirea cadrului de reglementare a relaţiilor dintre SC "H." SA şi furnizorii de reţele de comunicaţii electronice în ceea ce priveşte accesul la reţelele publice de comunicaţii electronice, facilităţile şi serviciile asociate şi la condiţiile utilizării partajate a infrastructurii;

3. Repararea prejudiciului material suferit, în conformitate cu prevederile art. 116 alin. (5) din O.U.G. nr. 111/2011;

4. Obligarea SC "H." SA ca, în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea deciziei de soluţionare a litigiului, să modifice contractele deja încheiate cu furnizorii de reţele de comunicaţii electronice, cu respectarea principiilor transparenţei, minimei atingeri aduse concurenţei, nediscriminării şi proporţionalităţii, în sensul eliminării acelor tarife care nu sunt stabilitele legiuitor şi în conformitate cu reglementările aduse de către Autoritatea de Reglementare.

Temeiul sesizării era reprezentat de dispoziţiile art. 116 şi urm. din O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 140/2012, de considerentul (19) din Directiva 2002/19/CE (Directiva privind accesul) coroborat cu art. 20 din Directiva 2002/21/CE (Directiva-cadru), ale art. 20 şi urm. din Legea nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii reţelelor de comunicaţii electronice, de Decizia Preşedintelui ANCOM nr. 480/2010 privind stabilirea procedurii de soluţionare a litigiilor ce intră în competenţa Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii şi de art. 59 din noul C. proc. civ.

Prin adresa nr. x/13.03.2013, intimata ANCOM a răspuns la sesizarea recurentelor, precizând, în esenţă, următoarele aspecte: cererea nu poate fi încadrată ca o sesizare de litigiu - formulată în temeiul art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011 şi ale art. 4 şi art. 5 din Decizia Preşedintelui ANCOM nr. 480/2010 - şi nici ca o solicitare în vederea aplicării art. 20 - 23 din Legea nr. 154/2012; partea a precizat că sesizarea va fi avută în vedere în contextul procesului de analiză premergător emiterii avizului conform, potrivit prevederilor art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 154/2012, dat fiind faptul că o solicitare în vederea emiterii unui astfel de aviz a fost transmisă către ANCOM de către Primăria Generală a Municipiului Bucureşti, la data de 29.11.2012, iar aceasta se află în analiză.

Prima instanţă a confirmat soluţia administrativă adoptată de autoritatea intimată, reţinând următoarele aspecte:

• Sesizarea recurentelor nu se reprezintă un litigiu căruia să-i fie aplicabile prevederile art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011, în condiţiile în care, în cuprinsul acesteia, este vorba despre hotărâri ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti, iar nu de obligaţii impuse de către ANCOM; totodată, obligaţia de utilizare partajată a unei infrastructuri nu este prevăzută de actul normativ mai sus indicat, ci de Legea nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii reţelelor de comunicaţii electronice.

• Măsurile provizorii în vederea evitării producerii prejudiciilor sau limitării întinderii acestora (prevăzute de art. 116 alin. (6) din O.U.G. nr. 111/2011) trebuie să fie tot în legătură cu obligaţii deja impuse ori care sunt în legătură cu obligaţiile impuse de actul normativ mai sus precizat, iar nu de către Legea nr. 154/2012.

• Reclamantele doresc, practic, soluţionarea unei situaţii conflictuale apărute în legătură cu obligaţiile stabilite printr-un alt act normativ, respectiv Legea nr. 154/2012.

• Reclamantele trebuiau să precizeze, în conformitate cu prevederile Deciziei Preşedintelui ANCOM nr. 480/2010 (art. 5 lit. b), acele obligaţii impuse de O.U.G. nr. 111/2011 în legătură cu care a apărut litigiul.

• În mod temeinic şi legal, pârâta nu a trecut la soluţionarea sesizării reclamantelor pe fond, ci le-a adus la cunoştinţă acestora, prin adresa contestata, faptul că sesizarea nu poate fi încadrată ca o sesizare de litigiu, formulata în temeiul art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011.

• În acest context, nu au relevanţă susţinerile reclamantelor, în sensul că adresa contestată nu îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă ale unei decizii emise în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 111/2011 şi ale Deciziei Preşedintelui ANCOM nr. 480/2010, deoarece adresa nu reprezintă o decizie emisă în baza acestor acte normative.

Înalta Curte constată că recurentele au invocat refuzul nejustificat al autorităţii intimate de a emite decizia de soluţionare a litigiului prevăzut la art. 116 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2011, după cum impun prevederile alin. (8) al aceluiaşi articol.

Conform art. 116 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2011, cu modificările şi completările ulterioare:

"În situaţia apariţiei unui litigiu între furnizori de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice în legătură cu obligaţiile impuse acestora prin dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, ale regulamentelor Uniunii Europene din domeniul comunicaţiilor electronice sau impuse de către ANCOM în conformitate cu aceste dispoziţii ori între astfel de furnizori şi persoane având calitatea de furnizori în alte state membre ale Uniunii Europene care solicită sau beneficiază de acces ori interconectare în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă, partea interesată poate sesiza ANCOM în vederea soluţionării litigiului."

În mod corect prima instanţă a apreciat faptul că sesizarea recurentelor nu poate fi considerată un litigiu căruia să-i fie aplicabilă dispoziţia normativă anterior citată.

În concret, încălcările invocate în cadrul sesizării formulate de recurente nu erau în legătură cu vreo obligaţie legală care să fi fost impusă în sarcina SC "H." SA, prin dispoziţiile legislaţiei speciale (primare sau secundare) din domeniul comunicaţiilor electronice ori prin decizia ANCOM, ci vizau perceperea unor tarife considerate de recurente ca fiind stabilite în mod abuziv de către concesionarul infrastructurii - SC "I." SA, prin SC "H." SA - cu furnizorii de reţele şi servicii de comunicaţii electronice în vederea oferirii spre închiriere a unor elemente de infrastructură.

Ca atare, în speţa de faţă, nu poate fi vorba despre refuzul nejustificat de soluţionare a cererii recurentelor, prin emiterea deciziei prevăzute de art. 116 alin. (8) din O.U.G. nr. 111/2011, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile în care litigiul nu se încadrează în prevederile acestui act normativ, nefiind în prezenţa unui litigiu între furnizorii de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice.

De menţionat faptul că SC "H." SA, prin hotărârea nr. 108 din 6 martie 2008 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, a primit în concesiune dreptul exclusiv şi nerestricţionat de a administra reţeaua publică de fibră optică a Municipiului Bucureşti şi de a încasa veniturile aferente.

Societăţile recurente au încheiat cu SC "H." SA contracte de închiriere pentru tubete, racorduri şi branşamente.

Chestiunile legate de relaţia contractuală existentă între recurente şi SC "H." SA, mai precis, de tarifele percepute de aceasta din urmă pentru accesul la infrastructura asociată reţelelor de comunicaţii electronice pot fi rezolvate pe calea dreptului comun, iar nu în cadrul unui litigiu de contencios administrativ, întemeiat pe refuzul nejustificat de aplicare a dispoziţiilor art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

În altă ordine de idei, după cum în mod corect a evidenţiat judecătorul fondului, obligaţia de utilizare partajată a unei infrastructuri este prevăzută în alt act normativ decât cel invocat de recurente, respectiv în Capitolul III din Legea nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii reţelelor de comunicaţii electronice (art. 20 - 23).

Într-adevăr, în cazul în care furnizorii de reţele de comunicaţii electronice nu ajung la un acord cu persoanele care deţin sau controlează elemente de infrastructură, în termen de 2 luni de la primirea unei solicitări ferme de negociere, printr-o decizie a Preşedintelui ANCOM se pot stabili condiţiile în care se realizează utilizarea partajată a infrastructurii, conform prevederilor art. 20 - 23 din Legea nr. 154/2012.

Însă, după cum s-a precizat anterior, litigiul dintre recurente şi SC "H." SA vizează tarifele de utilizare a infrastructurii şi nu este în legătură cu o obligaţie stabilită de intimată, în sensul dispoziţiilor legale anterior nominalizate.

De altfel, în cuprinsul Legii nr. 154/2012 nu se face trimitere la soluţionarea unor litigii generate de aplicarea sa în temeiul art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011 sau a altor prevederi din acest act normativ.

Intimata ANCOM intervine în acest domeniu doar pentru a emite avizul conform, în baza prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 154/2012.

În situaţia de faţă, este corectă abordarea autorităţii intimate de a comunica recurentelor, prin intermediul adresei contestate, faptul că solicitarea acestora nu poate fi încadrată ca o sesizare de litigiu, formulată în conformitate cu art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011 şi, respectiv, art. 4 şi art. 5 din Decizia Preşedintelui ANCOM nr. 480/2010.

Intimata a comunicat recurentelor un răspuns motivat de respingere a sesizării, după cum impun dispoziţiile art. 6 din Decizia Preşedintelui ANCOM nr. 480/2010.

Ca atare, în situaţia dată, recurentele nu puteau beneficia nici de măsurile provizorii reglementate de art. 116 alin. (6) din O.U.G. nr. 111/2011, litigiul de fond nefiind sub incidenţa acestui act normativ.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii B. SRL, C. SRL, D. SRL, E. SRL şi G. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 2.309 din 24 iulie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 08 aprilie 2015.

Procesat de ED