Competence to review compensation commission decisions under Law No. 247/2005

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiune, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei 1 la completarea Deciziei nr. 7.349/18.11.2009 emisă de Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, în temeiul Legii nr. 247/2005, cu diferenţa de curs valutar calculată între data evaluării despăgubirilor şi data prezentei acţiuni, diferenţa care în prezent este de 205.367,82 lei; obligarea pârâtelor să îi achite suma de 1.305.000 lei, cu titlu de despăgubiri stabilite prin Decizia nr. 7.349/18.11.2009 emisă de Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, în temeiul Legii nr. 247/2005; obligarea pârâtelor la plata diferenţei de curs valutar între data evaluării despăgubirilor şi data prezentei acţiuni, diferenţe care în prezent este de 205.367,82 lei; în subsidiar, a solicitat reactualizarea sumei cu indicele inflaţiei, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 4.171/2014 din 12 noiembrie 2014, Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa privind soluţionarea cauzei formulată de reclamanta A., prin mandatar B., împotriva pârâţilor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, şi Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin Sentinţa civilă nr. 27 din 17 februarie 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa materială pentru soluţionarea acţiunii formulate de reclamanta A., prin mandatar B., împotriva pârâţilor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Regulatorul de competenţă

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2, art. 134 şi art. 135 din C. proc. civ., va pronunţa, în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel cum rezultă din analiza lucrărilor dosarului, reclamanta a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând să se dispună obligarea paratei 1 la completarea deciziei nr. 7.349/18.11.2009 emisa de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul Legii nr. 247/2005, cu diferenţa de curs valutar calculată între data evaluării despăgubirilor şi data prezentei acţiuni, diferenţa care în prezent este de 205.367,82 lei; obligarea pârâtelor să îi achite suma de 1.305.000 lei, cu titlu de despăgubiri stabilite prin Decizia nr. 7.349/18.11.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul Legii nr. 247/2005; obligarea pârâtelor la plata diferenţei de curs valutar între data evaluării despăgubirilor şi data prezentei acţiuni, diferenţe care în prezent este de 205.367,82 lei, iar în subsidiar, a solicitat reactualizarea sumei cu indicele inflaţiei.

Procedura instituită de Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării se finalizează prin emiterea dispoziţiei de către unitatea deţinătoare şi, în baza acestei dispoziţii, este posibilă parcurgerea fazei ulterioare, reglementată de Legea nr. 247/2005, care are natură administrativă, toate nemulţumirile părţii în ceea ce priveşte actele specifice acestei faze putând fi valorificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ.

Însă, luând în considerare obiectul cererii de chemare în judecată şi în raport de data introducerii acţiunii, Înalta Curte reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. X din Legea nr. 2/2013 de degrevare a instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora "Alin. (1) al art. 20 din titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Art. 20: (1) Competenţa de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanţei reşedinţei sale din ţară sau, după caz, instanţei domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu are nici reşedinţă în România şi nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti."

Conform dispoziţiilor art. XXIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"Art. XXIII. - (1) Procesele în primă instanţă, precum şi căile de atac în materia contenciosului administrativ şi fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, a competenţei instanţelor legal învestite se judecă de instanţele devenite competente potrivit prezentei legi.

(2) Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa curţilor de apel se trimit la curţile de apel.

(3) Procesele în curs de judecată în primă instanţă în materia contenciosului administrativ şi fiscal aflate la data intrării în vigoare a prezentei legi pe rolul curţilor de apel şi care, potrivit prezentei legi,sunt de competenţa tribunalelor se trimit la tribunale.

(4) în cazurile prevăzute la alin. (l) - (3), dosarele se trimit, pe cale administrativă, la instanţele devenite competente să le judece."

Având în vedere că prezentul litigiu este un proces în curs de judecată în primă instanţă, care, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, ar fi fost de competenţa Curţii de Apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în raport de dispoziţiile art. XXIII alin. (1) şi (3) din Legea nr. 2/2013, Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal, instanţă devenită competentă să îl soluţioneze.

Astfel, în acord şi cu argumentele înfăţişate de Curtea de Apel Timişoara, Înalta Curte va stabili, în conformitate cu prevederile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. prin mandatar B., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2015.

Procesat de ED