Scope of judicial review of discrimination council decisions: exclusivity of anti-discrimination ordinance over labor law provisions

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.04.2013, sub nr. x/42/2013, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, contestaţie împotriva Hotărârii nr. 106 din 6 martie 2013, solicitând admiterea contestaţiei şi anularea hotărârii atacate.

Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 237 din 25 octombrie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva Hotărârii nr. 106 din 06.03.2013, pronunţată de Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, în contradictoriu cu pârâţii B. şi Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării şi a anulat Hotărârea nr. 106 din 06.03.2013, pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta B., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:

(1) hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că instanţa a ignorat principiul garantării demnităţii umane, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi a liberei dezvoltări a personalităţii umane - prevăzut de textul de lege menţionat;

(2) sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, fără a se face coroborarea O.G. nr. 137/2000 cu acte normative din domeniul dreptului muncii, respectiv art. 26 din Carta Socială Europeană, art. 8 alin. (1) şi ale art. 6 alin. (1) din C. muncii - texte care definesc conţinutul noţiunii de "hărţuire morală" alături de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000;

(3) sentinţa atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că instanţa a reţinut că petenta "nu a dovedit existenţa unor acţiuni denatură a fi înscrise în categoria hărţuirii" Conform textului de lege menţionat "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc. o încălcare a principiului egalităţii de tratament".

(4) instanţa de fond a ignorat prevederile art. 40 alin. (1) lit. c) C. muncii, potrivit cărora angajatorul poate da dispoziţii cu caracter obligatoriu angajaţilor săi, sub rezerva legalităţii lor.

Recurenta şi-a încadrat criticile formulate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ.

Examinarea recursului în completul filtru

Prin încheierea din 17 decembrie 2014 completul filtru a constatat, în baza raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) Noul C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate de recurentă, instanţa de control judiciar constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, "(5) Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv".

În speţă, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că unele din faptele de hărţuire pretinse de reclamantă nu au fost dovedite, respectiv pretinsele comentarii în presă, iar în cazul altor fapte nu s-a dovedit un criteriu din cele prevăzute de lege, respectiv apartenenţa politică (de exemplu pentru menţionarea în fişa de pontaj, lângă numele petentei, a cuvintelor "fără activitate"). De asemenea, s-a reţinut în mod corect că interzicerea scoaterii din incinta unei unităţi a unui bun aparţinând unităţii, măsura aplicată tuturor angajaţilor, nu constituie o fapta de hărţuire.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a legii, criticile recurentei sunt neîntemeiate, deoarece legalitatea hotărârii pronunţate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării se apreciază exclusiv prin prisma dispoziţiilor corespunzătoare din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, iar nu şi pe baza unor acte normative de dreptul muncii, indicate în cuprinsul motivelor de recurs; acestea din urmă ar putea fi invocate doar într-un litigiu de dreptul muncii.

Referitor la greşita aplicare de către instanţă a prevederilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, cu privire la sarcina probei în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, această critică este neîntemeiată, deoarece instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că petenta nu a prezentat fapte concludente în baza cărora să se prezume hărţuirea în baza unui criteriu prevăzut de lege, iar prezentarea acestor fapte era în sarcina petentei potrivit textului de lege menţionat.

Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 496 alin. (1) Noul C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B. împotriva Sentinţei civile nr. 237 din 25 octombrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2015.

Procesat de ED