Jurisdictional gap in cassation appeals below transitional value threshold referred to Court of Appeal by analogy

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 21 februarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei obligarea acesteia la restituirea în CHF a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare a Contractului de Credit nr. x din 18 iunie 2007, calculate de la data de 20 iulie 2007 şi până la data 27 iulie 2011 inclusiv, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale de la art. 6.1 în dosarul Judecătoriei Timişoara nr. x/2015, prin Sentinţa civilă nr. 13598/2015 din 19 noiembrie 2015, definitivă prin Decizia civilă nr. 709 din 22 iunie 2016.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea băncii la plata dobânzii legale, aferentă sumei încasate abuziv cu titlu de comision de administrare în perioada 20 iulie 2007 - 27 iulie 2011, de la momentul fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective, valoarea estimativă fiind de 3.512,81 RON, calculată anterior introducerii acţiunii, până la data de 20 februarie 2017.

A mai solicitat să se constate că banca a majorat unilateral dobânda din Contractul de Credit nr. x din 18 iunie 2007 (aşa cum rezultă din litigiul ce s-a finalizat definitiv prin Decizia Tribunalului Timiş nr. 709 din 22 iunie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Timişoara), peste dobânda stabilită iniţial de 4,90% şi să fie obligată pârâta la restituirea în CHF a sumelor încasate cu titlu de dobândă percepută în plus peste valoarea dobânzii iniţiale de 4,90% de la momentul primei majorări şi până la data implementării hotărârii Tribunalului menţionata anterior şi a revenirii la dobânda menţionată şi la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate cu depăşirea valorii iniţiale de 4,90%, calculate din data de 20 iulie 2007.

Prin Sentinţa civilă nr. 11340 din 22 septembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosar nr. x/2017 a fost admisă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a fost obligată pârâta să restituie reclamantei comisionul de administrare şi dobânda legală aferentă din Contractul de credit din 18 iunie 2007 pentru perioada 20 iulie 2007 - 27 iulie 2011; să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de dobândă percepută în plus peste valoarea iniţială de 4,90% din acelaşi contract de credit, de la momentul primei majorări şi până la data implementării Deciziei civile nr. 709 din 22 iunie 2016 a Tribunalului Timiş, precum şi la plata unei dobânzi legale aferente; a dispus revenirea la dobânda iniţială de 4,90% în acelaşi contract de credit până la o "eventuală modificare consensuală" a acesteia între părţile contractante şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2285 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 176/A din 19 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, s-a respins apelul formulat de pârâta apelantă B. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe şi a fost obligată pârâta apelantă la plata către reclamanta intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1785 RON.

Împotriva deciziei menţionate anterior, a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.A.

Prin adresa din 20 aprilie 2018, Tribunalul Timiş a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea recursului.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Timiş, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a precizat că valoarea pretenţiilor se ridică la suma de 10.798,26 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, privind soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 176/A din 19 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2018.

Procesat de GGC - MM