Competence for individual labor conflicts: employee’s option between domicile and workplace courts under Art. 210 Law 62/2011 and Art. 116 CPC

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 14 februarie 2017, A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q.. R., S., T., U., V., W., X. şi Y. au solicitat, în temeiul Legii nr. 53/2003 şi în contradictoriu cu pârâţii Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală şi Ministerul Justiţiei şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, obligarea angajatorului la plata drepturilor financiare care decurg din acordarea sporului de confidenţialitate în procent de 15% şi la plata despăgubirilor cuvenite pe ultimii 3 ani, calculaţi de la data introducerii cererii, prin raportare la acelaşi prag procentual, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi plata dobânzii legale, conform prevederilor legale în vigoare.

La termenul din 9 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A., formându-se Dosarul nr. x/3/2017.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VIIl-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 4227 din 9 iunie 2017, a admis excepţia necompetenţei teritoriale. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Instanţa a adoptat soluţia prin prisma dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, reţinând caracterul de ordine publică al competenţei teritoriale si având în vedere domiciliul reclamantului.

Prin sentinţa nr. 30/LM din 30 ianuarie 2018, Tribunalul Bihor, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale. A declinat, în favoarea Tribunalului Bucureşti, competenţa soluţionării acţiunii civile formulată de reclamantul A. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat, din oficiu, soluţionarea cauzei şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului.

S-a reţinut, în esenţă, potrivit prevederilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, modificate implicit, parţial, prin cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, că în ipoteza conflictelor individuale de muncă, cum este şi cauza dedusă judecăţii, reclamantul are dreptul de opţiune între instanţa locului domiciliului sau a locului de munca.

Cum în cauza, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, reclamantul şi-a exercitat dreptul de a alege între două instanţe deopotrivă competente, s-a constatat competenţa respectivei instanţe în soluţionarea cauzei.

Înalta Curte, competenta să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în considerarea argumentelor ce succed;

Obiectul cererii deduse judecăţii îl constituie acţiunea prin care, în baza dispoziţiilor Legii nr. 53/2003, republicată, se solicită obligarea angajatorului la plata drepturilor financiare care decurg din acordarea sporului de confidenţialitate şi la plata despăgubirilor cuvenite, precum şi la plata dobânzii legale.

Se observă că instanţele aflate în conflict au determinat în mod diferit competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în raport de prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, respectiv de cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Art. 269 din C. muncii stipulează în sensul că judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Pe de altă parte, în stabilirea instanţei competente teritorial să judece prezenta cauză, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ ulterior Legii nr. 53/2003, potrivit cărora cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Legea nr. 62/2011 a dialogului social statuează deci prin art. 210 o excepţie de la regula de principiu cuprinsă în C. muncii, fiind o normă alternativă cu caracter protectiv, care instituie un beneficiu pentru salariatul căruia i se permite să opteze între doua instanţe, deopotrivă competente.

Făcând aplicarea art. 216 din Legea nr. 62/2011 care reglementează completarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor legii referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă cu cele din C. proc. civ., se constata că potrivit art. 116 din cod, reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Se reţine, aşadar, din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, că în această materie, s-a instituit o competenţă teritoriaiă alternativă exclusivă care dă posibilitate reclamantului să aleagă între instanţele deopotrivă competente teritorial, respectiv cea de la domiciliu ori cea de la locul de muncă.

Or, în speţă, prin acţiunea înregistrată ia data de 14 februarie 2017, reclamantul, care are domiciliul în judeţul Bihor, a învestit cu soluţionarea cauzei Tribunalul Bucureşti, instanţa judecătorească competentă de la locul său de muncă, respectiv de la sediul pârâtei Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (cu sediul în Bucureşti, Calea Griviţei, sector 1).

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, reclamantul a învestit în mod legal această instanţa, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, în exercitarea opţiunii prevăzute de art. 116 C. proc. civ.

Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu mai putea să dispună, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, declinarea competenţei, declarându-se necompetent, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenţei, câtă vreme criteriul valorificat de reclamant este unul dintre cele reglementate în mod alternativ printr-o norma de ordine publică.

În concluzie, faţă de considerentele expuse şi de natura pretenţiei deduse judecăţii, respectiv litigiu de muncă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, instanţă în a cărei circumscripţie teritorială se afla locul de muncă al reclamantului şi pe care acesta a înţeles sa o învestească în contextul reglementării unei competenţe teritoriale exclusive, dar alternative şi a dreptului său de a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 martie 2018.