Material incompetence of administrative courts for civil damages claims against judges invoked under Law 554/2004

Asupra cererii de chemare în judecată de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 2309/1/2017, petentul A. a formulat plângere prin care a arătat că se constituie parte vătămată, în baza art. 1 şi 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, contra judecătorului B. de la Tribunalul Bucureşti, pe care îl acuză de încălcarea mai multor drepturi legale şi constituţionale, pe baza unor falsuri şi minciuni.

Astfel, a susţinut că i-au fost încălcate art. 1 - 10, art. 14 şi 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi se constituie parte civilă, solicitând daune morale şi materiale în cuantum de 250.000 RON.

Intimatul nu a formulat apărări în cauză şi nu a depus întâmpinare.

Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi

Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată în cauză, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, motiv pentru care o va admite şi, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

PENTru a ajunge la această soluţie, instanţa are în vedere considerentele expuse în continuare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., "când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent", iar potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., "necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad".

Demersul judiciar iniţiat de petentul A., persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate, urmăreşte acordarea de daune materiale şi morale în cuantum de 250.000 RON pentru pretinsa încălcare a unor drepturi legale şi constituţionale.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează în mod expres că:

"orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori printr-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în temeiul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim".

Prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, prevăd că:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Astfel, având în vedere dispoziţiile legale anterior menţionate invocate de petent şi în raport de conţinutul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că obiectul cererii nu vizează un act administrativ, raportul juridic dedus judecăţii având un caracter eminamente civil, fiind exclusă competenţa instanţelor de contencios administrativ.

Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este reglementată prin dispoziţiile art. 97 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa."

Potrivit dispoziţiilor art. 95 C. proc. civ.:

"Tribunalele judecă:

1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;

2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă;

3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor."

Astfel, competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă, conform art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., la recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, instanţa supremă neputând fi sesizată direct cu soluţionarea pe fond a unei cereri de chemare în judecată, cu excepţia celor date prin lege în competenţa sa.

Or, în raport dispoziţiile legale anterior menţionate, care cuprind norme de competenţă de ordine publică, precum şi în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, este evident că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este competentă material să soluţioneze cauza de faţă, competenţa aparţinând tribunalului.

Pe de altă parte, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Aşadar, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal prin derogare de la prevederile C. proc. civ., în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Or, obiectul cauzei deduse judecăţii nu se încadrează în textul de lege sus citat, instanţa de contencios administrativ fiind, de fapt, învestită cu soluţionarea unui litigiu civil.

Prin urmare, faţă de prevederile art. 95 pct. 1 coroborat cu art. 94 lit. k) din C. proc. civ., instanţa competentă material să soluţioneze fondul cauzei este Tribunalul, secţia civilă, iar din punct de vedere teritorial, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti.

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Declină competenţa de soluţionare a cererii formulată de petentul A. în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2017.

Procesat de GGC - MM