Salary discrimination claims by court staff assigned to Vaslui Tribunal as labor disputes.

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 237 din 2 martie 2017, Tribunalul Vaslui, secţia civilă a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Vaslui, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei şi a declinat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantele A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Vaslui, Ministerul Finanţelor Publice cu citarea Consiliului Naţional Pentru Combaterea Discriminării.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 2128 din 6 iunie 2017, a admis excepţia de necompetentă materială a instanţei, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Vaslui, Ministerul Finanţelor Publice şi cu pârâtul expert Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Vaslui, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine Tribunalului Vaslui, secţia civilă.

PENTru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Bârlad, iar cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze are ca obiect, ca finalitate juridică, obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a drepturilor salariale prevăzute de art. 1 alin. (51), art. 5 alin. (1) şi alin. (11) din O.U.G. nr. 83/2014 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au arătat că se consideră discriminaţi cu ocazia încadrării într-o altă tranşă de vechime, prin raportare la colegii acestora care, anterior datei de 31 decembrie 2010, au îndeplinit aceeaşi condiţie de vechime.

În cauza dedusă judecăţii competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei revine tribunalului ca instanţă de drept comun, în baza prevederilor legale prevăzute de art. 269 din Codul muncii.

Astfel, potrivit art. 269 din Codul Muncii:

(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Potrivit art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011 conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.

Potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin raportare la prevederile art. 208 şi 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 instanţa competenţă să soluţioneze în fond cererea de chemare în judecată este tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, respectiv Tribunalul Vaslui.

Chemarea în judecată în calitate de pârâtă a Ministerului Justiţiei nu este de natură să atragă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, SCAF.

Astfel, competenţa materială de soluţionare a cauzei se determină în funcţie de obiectul cererii de chemare în judecată, care în prezent cauză se subsumează unui litigiu de dreptul muncii, iar nu în funcţie de persoana pârâtului.

În litigiul dedus judecăţii reclamanţii nu au învestit instanţa cu o cerere care să aibă ca obiect analiza legalităţii şi temeiniciei unui act administrativ tipic, în accepţiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care să emane de la o autoritate a administraţiei publice centrale şi care să atragă competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea curţii de apel potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 96 pct. 1 C. proc. civ.

Or, refuzul administrativ al pârâtei Ministerul Justiţiei de a acorda reclamanţilor, în temeiul discriminării, drepturile salariale prevăzute de art. 1 alin. (51), art. 5 alin. (1) şi alin. (11) din O.U.G. nr. 83/2014 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice nu reprezintă un act administrativ tipic sau asimilat în accepţiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,fiind evident că adresa nr. 2/80916 din 18 noiembrie 2016 emisă de Ministerul Justiţiei produce efecte juridice în sfera raporturilor de dreptul muncii.

Înalta Curte constată că reclamanţii nu au învestit instanţa de judecată cu o plângere formulată împotriva Hotărârii Colegiului de conducere al Curţii de Apel Iaşi, prin care să se fi soluţionat contestaţia administrativă formulată de reclamanţi împotriva Deciziei Preşedintelui Curţii de Apel Iaşi, privind stabilirea drepturilor salariale ale acestora.

Demersul efectuat de către reclamanţi în cursul anului 2015, la care au primit răspunsul Curţii de Apel Iaşi cu adresa din 17 decembrie 2015 nu reprezintă o contestaţie,în accepţiunea art. 7 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010.

De altfel, reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect anularea adresei din 17 decembrie 2015 a Curţii de Apel Iaşi prin care a fost soluţionată cererea acestora privind stabilirea noii clase de salarizare prin adăugarea procentelor corespunzătoare studiilor, vechimii în muncă, vechimii în funcţie şi aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător criteriilor menţionate anterior, precum şi un capăt de cerere accesoriu având ca obiect repararea pagubei cauzată acestora ca urmare a anulării adresei din 17 decembrie 2015 a Curţii de Apel Iaşi.

În condiţiile în care cererea de chemare în judecată a reclamanţilor nu are ca obiect anularea adresei din 17 decembrie 2015 a Curţii de Apel Iaşi şi obligarea pârâţilor la repararea pagubei ca urmare a anulării adresei din 17 decembrie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, nu poate fi reţinută incidenţa în cauză a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010 referitoare la competenţa materială şi teritorială a Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea litigiilor care intră sub incidenţa textului de lege menţionat anterior.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Vaslui, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanţii G., B., E., D., H., F., I., A., C. în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Iaşi, Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Vaslui, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2017.

Procesat de GGC - MM