Limits of revision for non-decision on arguments in judicial council revocation of administrative management

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1244 din 28 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Hotărârii nr. 854 din 14 iunie 2016 a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi Hotărârii nr. 1081 din 19 septembrie 2016 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

PENTru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Consiliul Superior al Magistraturii referitor la capătul de cerere privind plata la zi a drepturilor salariale şi conferirea celorlalte prerogative aferente funcţiei de conducere, Înalta Curte a constatat că aceasta este lipsită de obiect, în raport cu precizarea contestatorului din şedinţa publică de la 15 martie 2017, în sensul că nu a înţeles să formuleze un capăt de cerere distinct cu acest obiect, ci s-a referit la aspectul general al prerogativelor aferente funcţiei de conducere, ca la o consecinţă firească a repunerii în funcţia de preşedinte.

Referitor la criticile privind respingerea - în şedinţa Plenului CSM din data de 6 octombrie 2016 - a cererii contestatorului de constatare a suspendării de drept a Hotărârii nr. 1081 din 19 septembrie 2016 emisă de Plenul CSM (prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 854 din 14 iulie 2016), ca urmare a exercitării căii de atac, s-a constatat că acestea privesc o măsură ulterioară emiterii celor două hotărâri contestate în prezenta cauză, motiv pentru care nu pot fi analizate în acest cadru procesual.

De altfel, cererea de constatare a suspendării de drept a Hotărârii nr. 1081/2016 a fost reiterată în faţa instanţei supreme, fiind respinsă motivat prin încheierea de şedinţă din 1 februarie 2017.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin contestaţie se critică în principal faptul că în procedura administrativă nu au fost analizate obiecţiunile formulate cu privire la raportul Inspecţiei Judiciare, înscrisurile prezentate în apărare şi punctele de vedere formulate, contestatorul dezvoltând pe larg aceste susţineri.

Din examinarea conţinutului celor două hotărâri contestate, s-a constatat însă că acestea cuprind referiri punctuale, exprese, nu numai la procedura derulată, ci şi la argumentele şi probele prezentate de contestator, considerate ca având relevanţă în raport cu problematica tratată, astfel că susţinerea privind încălcarea dreptului la apărare nu va fi reţinută ca întemeiată, cu atât mai mult, cu cât contestatorul a avut posibilitatea să propună orice probe apreciate pertinente în faţa instanţei de judecată şi să discute în fapt şi în drept toate aspectele litigioase.

În ceea ce priveşte hotărârile contestate, Înalta Curte a reţinut că procedura de revocare din funcţia de conducere derulată în speţă s-a întemeiat pe art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004 rep. şi art. 211 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii aprobat prin Hotărârea nr. 326/2005 a Plenului CSM, dispoziţii care prevăd că "Revocarea din funcţia de conducere a judecătorilor şi procurorilor pentru motivul prevăzut la art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se face în baza verificărilor efectuate de Inspecţia judiciară".

La baza Hotărârii nr. 854 din 14 iulie 2016 a secţiei pentru judecători, de revocare a contestatorului din funcţia de preşedinte al Tribunalului Caraş-Severin în temeiul dispoziţiilor art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004 republicată, a stat Raportul Inspecţiei Judiciare nr. 1294/I.I/748/DIJ/2016, având ca obiect verificarea modului de îndeplinire de către judecătorii cu funcţii de conducere a atribuţiilor manageriale de planificare, organizare, coordonare, control-reglare şi comunicare, precum şi respectarea obligaţiilor prevăzute de legi şi regulamente, pentru asigurarea bunei funcţionări a instanţelor şi calitatea corespunzătoare a serviciului public la Curtea de Apel Timişoara şi instanţele arondate.

Referitor la reţinerea refuzului contestatorului de a formula propuneri în vederea ocupării funcţiei de preşedinte al Judecătoriei Oraviţa, în condiţiile în care exista acordul scris al unui magistrat pentru a îndeplini această funcţie, Înalta Curte a constatat că, potrivit art. 14 alin. (3) din Hotărârea nr. 193/2006 a Consiliului Superior al Magistraturii, competenţa de a formula propunerea de delegare în funcţia de preşedinte al judecătoriei revine preşedintelui tribunalului în a cărei circumscripţie se află judecătoria, iar în conformitate cu art. 15 şi 16, propunerea de delegare formulată cu respectarea cerinţelor art. 14 trebuia transmisă Consiliului Superior al Magistraturii, însoţită de avizul Colegiului de conducere al judecătoriei sau, după caz, de avizul instanţei ierarhic superioare, dacă nu exista sau nu se putea constitui colegiul de conducere la judecătoria în discuţie.

Din cuprinsul Hotărârii nr. 17 din 10 decembrie 2013 a Colegiului de conducere al Tribunalului Caraş-Severin rezultă că membrii Colegiului de conducere al Judecătoriei Oraviţa au înaintat tribunalului propunerea de delegare a judecătorului B. în funcţia de preşedinte al judecătoriei, propunerea fiind analizată de Colegiul de conducere al tribunalului şi avizată negativ.

Acest aviz al Tribunalului Caraş-Severin, având caracter consultativ, nu este însă de natură să justifice lipsa propunerii pe care preşedintele tribunalului trebuia să o formuleze şi, cu atât mai puţin, emiterea, la data de 08 ianuarie 2014, de către Colegiul de conducere al Tribunalului Caraş-Severin a unei hotărâri prin care s-a dispus "desemnarea doamnelor judecător C. şi D., membri ai Colegiului de conducere al Tribunalului Caraş-Severin, în scopul efectuării unor verificări periodice necesare bunei funcţionări a Judecătoriei Oraviţa dată fiind absenţa temporară a unui magistrat care să exercite atribuţiile prevăzute de art. 16 din Hotărârea nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti".

Se confirmă astfel concluzia neimplicării adecvate a contestatorului pentru asigurarea ocupării funcţiei vacante de preşedinte.

Din coroborarea probatoriului administrat, Înalta Curte a apreciat că se confirmă şi, în contextul situaţiei dificile existente la Judecătoria Reşiţa, elementele privind neformularea unei propuneri de delegare a unor judecători pe funcţiile de conducere vacante, permiterea preluării în mod nelegal a atribuţiilor colegiului de conducere al judecătoriei de către colegiul de conducere al tribunalului şi neexercitarea atribuţiilor de control de către preşedintele tribunalului.

Astfel, atribuţiile de control reveneau, potrivit legii şi Regulamentului, contestatorului însuşi, personal sau prin judecători anume desemnaţi de el, nicidecum colegiului de conducere.

În lipsa unor magistraţi care să poată fi delegaţi/numiţi în funcţiile de conducere vacante la Judecătoria Reşiţa, contestatorul - ca persoană îndrituită de lege să formuleze propunerea de delegare, era cel care trebuia să depună toate eforturile pentru a identifica magistraţi de la alte instanţe din subordine dispuşi să îşi exprime acordul în vederea delegării pe aceste funcţii vacante, ceea ce, în speţă, nu s-a dovedit că s-a realizat corespunzător.

Nu a fost primită nici susţinerea contestatorului în sensul că prin adresa nr. x/2008 a Curţii de Apel Timişoara s-ar fi confirmat legalitatea preluării de către tribunal a atribuţiilor colegiului de conducere al unei instanţe din subordine.

Astfel, pe de o parte, în cuprinsul adresei se impută, nu se validează, depăşirea atribuţiilor de către Colegiul de conducere al Tribunalului Caraş-Severin, avându-se în vedere faptul că la Judecătoria Reşiţa exista un Colegiu de conducere.

Pe de altă parte, aşa cum corect a arătat şi intimatul, în conformitate cu prevederile art. 49 alin. (21) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în cazul în care la judecătorii şi tribunale specializate numărul judecătorilor este mai mic de trei, atribuţiile colegiului de conducere se exercită de preşedinte.

De asemenea, art. 18 alin. (13) şi, respectiv, art. 21 alin. (13) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (incidente în situaţia în care nu există nici preşedinte al instanţei) stipulează în sensul că "Dacă din cauza numărului de judecători ai instanţei care declară că nu doresc să facă parte din colegiu sau din alte cauze obiective colegiul de conducere nu se poate constitui cu numărul legal de membri, până la constituirea colegiului prin procedura alegerii prevăzută de alin. (4)-(10), activitatea acestuia se va desfăşura prin participarea la şedinţele colegiului, cu drept de vot, prin rotaţie la intervale de 3 luni, a judecătorilor în activitate, în ordinea descrescătoare a vechimii la instanţa la care funcţionează colegiul."

Procedura de urmat în situaţia în care colegiul de conducere al unei instanţe nu poate funcţiona este deci reglementată legal însă nicio dispoziţie legală sau regulamentară nu prevede preluarea atribuţiilor într-un astfel de caz de către colegiul de conducere al instanţei superioare.

În consecinţă, nerespectarea acestor dispoziţii legale se justifica a fi reţinută ca element al unui management defectuos între temeiurile revocării din funcţie.

Înalta Curte a mai apreciat că, din documentaţia care a stat la baza hotărârii de revocare, inclusiv din raportul Inspecţiei Judiciare, nu reiese refuzul contestatorului de a comunica cu conducerea Curţii de Apel Timişoara şi, cu atât mai puţin, o legătură de cauzalitate între situaţiile dificile existente la judecătoriile Oraviţa şi Reşiţa şi pretinsul refuz de comunicare.

Nici imputarea necunoaşterii realităţilor existente în instanţele aflate în circumscripţia Tribunalului Caraş-Severin nu poate fi reţinută cu titlu general, în condiţiile în care - aşa cum arată şi contestatorul - nu au fost indicate situaţiile concrete care au generat o astfel de concluzie. De asemenea, nu se poate reţine ca element al unui management defectuos (motiv al revocării din funcţie) neparticiparea contestatorului la misiunea de evaluare MCV de la Curtea de Apel Timişoara, câtă vreme aceasta a fost justificată şi anunţată conducerii curţii de apel, iar din partea Tribunalului Caraş-Severin a fost stabilită prezenţa la întâlnirea din 16 septembrie 2015 a 6 magistraţi, conform Hotărârii Colegiului de conducere din 3 septembrie 2015.

Nu poate fi ignorat nici aspectul că, prin Hotărârea nr. 1082 din 19 septembrie 2016, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat diferit absenţa vicepreşedintelui tribunalului de la aceeaşi întâlnire, deşi situaţia era similară, justificată obiectiv, cu situaţia preşedintelui tribunalului, care a fost analizată în aceeaşi şedinţă.

Referitor la lipsa de claritate a ordinelor de serviciu emise pentru Tribunal şi Judecătoria Reşiţa, Înalta Curte a constatat că Plenul CSM a confirmat sub acest aspect măsura revocării dispusă de secţia pentru judecători, fără ca din raportul inspecţiei judiciare şi din celelalte probe administrate să rezulte - cel puţin cu titlu exemplificativ - care sunt acele ordine sau dispoziţii care nu au putut fi puse în aplicare pe motiv că erau ambigue sau care au fost contestate de cei cărora le erau adresate. Or, în aceste condiţii, elementul respectiv nu putea fi reţinut ca temei al revocării.

Înalta Curte a apreciat că, deşi contestatorul a prezentat exhaustiv desfăşurarea relaţiilor cu conducerea baroului local din perspectiva sa, ataşând numeroase adrese emise către acest barou, această situaţie nu face decât să confirme concluzia secţiei pentru judecători în sensul că întreaga comunicare s-a derulat între colegiul de conducere al tribunalului şi barou, evitându-se dialogul direct între preşedintele instanţei şi conducerea Baroului.

Iar această concluzie se desprinde, chiar cu înlăturarea înscrisurilor comunicate de Baroul Caraş-Severin în perioada 6 - 19 septembrie 2016, astfel cum a solicitat contestatorul în şedinţa publică din 15 martie 2017.

Înalta Curte a reţinut că, potrivit art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările ulterioare, revocarea din funcţia de conducere a judecătorilor se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea adunării generale ori a preşedintelui instanţei, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale.

Legea nu impune, pentru luarea măsurii revocării din funcţia de conducere necesitatea stabilirii încălcării sau exercitării necorespunzătoare a tuturor atribuţiilor manageriale enumerate.

Împotriva Deciziei nr. 1244 din 28 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a formulat cerere de revizuire de către A.

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire se arată în esenţă că prin hotărârea atacată instanţa nu s-a pronunţat asupra unor lucruri cerute, şi anume asupra cererilor sale de constatare a situaţiei reale privind ocuparea temporară a funcţiilor de preşedinte la judecătoriile Reşiţa şi Oraviţa, respectiv procesul de comunicare cu Consiliul Baroului Caraş-Severin, cu toate că respectivele cereri constituiau întocmai motivele sale de contestaţie prin care tindea la dovedirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută de Consiliul Superior al Magistraturii prin hotărârea atacată.

Prin cererea de revizuire au fost reluate susţinerile expuse pe larg în contestaţia iniţială.

Totodată, revizuentul mai susţine că revocarea sa din funcţia de preşedinte al Tribunalului Caraş-Severin s-a făcut fără a se analiza cererile sale care susţineau o realitate contrară celei reţinute de Consiliul Superior al Magistraturi şi fără a se fi procedat la o analiză a probelor încuviinţate în dosar, ceea ce echivalează cu nepronunţarea asupra unui lucru cerut.

Mai susţine că, instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra cererii sale privind inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 18 alin. (13) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, preluând motivarea din hotărârea contestată fără a se cerceta argumentele sale, dezvoltate pe larg atât în cadrul motivării scrise, cât şi cu ocazia dezbaterilor orale.

Revizuentul mai arată că instanţa şi-a fundamentat motivarea pe dispoziţiile art. 21 alin. (13) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, în condiţiile în care respectivul articol se referă la activitatea colegiului de conducere al unei curţi de apel, pronunţându-se astfel asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

Revizuentul invocă Regulamentul de ordine interioară al instanţelor şi Hotărârea nr. 141 din 7 februarie 2017 publicată în M. Of. nr. 130/20.02.2017, care stipulează următoarele:

"În cadrul fiecărei instanţe judecătoreşti funcţionează un colegiu de conducere. Preşedintele instanţei este şi preşedintele colegiului de conducere. La instanţele la care nu există preşedinte şi nici vicepreşedinte care să îl înlocuiască, şedinţele colegiului de conducere sunt prezidate de judecătorul cu cea mai mare vechime în funcţie din cadrul colegiului."

Revizuentul mai susţine că, în privinţa comunicării cu Consiliul Baroului local, completul de judecată a omis să analizeze atât argumentele privitoare la demonstrarea iniţierii procesului de comunicare directă cu Baroul, cât şi la poziţia Ministerului Justiţiei în problema respectivă.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondată a cererii de revizuire formulată de revizuentul A.

Analizând cererea de revizuire, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce urmează.

În ceea ce priveşte susţinerile revizuentului sub aspectul motivului prevăzut art. 509 alin. (1) pct. 1 teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite pentru argumentele arătate în continuare.

Conform art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.:

"(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut".

Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. republicat, cu modificările ulterioare, este o aplicare a principiului disponibilităţii, precum şi a obligaţiei instanţei de a soluţiona şi de a se pronunţa cu privire la toate pretenţiile deduse judecăţii.

Acest motiv de revizuire cuprinde trei ipoteze: extra petita (instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut), minus petita (instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut) şi plus petita (instanţa a dat mai mult decât s-a cerut).

Din motivarea prezentei cereri de revizuire, se constată că revizuentul invocă ipotezele privind extra petita şi minus petita.

Motivul de revizuire menţionat se referă la obiectul cererilor cu care a fost învestită instanţa, deci la pretenţiile concrete formulate prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, în ceea ce priveşte situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (minus petita), aceasta este incidentă atunci când instanţa a omis să soluţioneze un capăt de cerere sau o cerere principală, incidentală, accesorie sau adiţională, cu privire la care a fost legal sesizată.

În niciun caz, această ipoteză nu este aplicabilă în situaţia în care au fost soluţionate toate cererile deduse judecăţii, aceasta fiind situaţia în cauza de faţă, însă partea apreciază că instanţa nu a dat un răspuns explicit tuturor argumentelor (expuse şi dezvoltate pe larg) invocate în susţinerea cererilor.

Totodată, analizarea împreună a argumentelor invocate de parte sau răspunsul implicit dat unor argumente prin raportare la celelalte nu se încadrează în motivul de revizuire referitor la minus petita.

În ceea ce priveşte ipoteza reglementată de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în varianta extra petita, revizuentul invocă ipoteza sus-menţionată prin raportare la faptul că instanţa care a pronunţat decizia supusă revizuirii şi-a fundamentat motivarea pe un text de lege inexistent, şi anume pe dispoziţiile art. 21 alin. (13) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, în condiţiile în care respectivul articol are doar trei alineate şi se referă la activitatea colegiului de conducere al unei curţi de apel, pronunţându-se astfel asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

Calea de atac extraordinară de retractare (dispoziţiile care o reglementează fiind de strictă interpretare şi aplicare atât în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate, cât şi sub aspectul motivelor de exercitare), în ipoteza supusă analizei, poate fi exercitată atunci când instanţa s-a pronunţat, din eroare, şi asupra unor lucruri (cereri) care nu s-au solicitat nici în scris, şi nici verbal, atunci când legea permite acest lucru.

Revizuirea nu este însă întemeiată pentru această ipoteză atunci când partea pretinde că instanţa a comis o greşeală de judecată.

PENTru toate considerentele arătate, în temeiul art. 513 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei 1244 din 28 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2017.

Procesat de GGC - CT