Film financing dispute: final credit tranche ordered paid as appeal dismissed

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 08 februarie 2016 sub nr. x/2/2016, reclamanta A. SRL a solicitat - în contradictoriu cu pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei - anularea Hotărârii Consiliului de Administraţie al CNC nr. 291 din 26 august 2015, comunicata prin adresa CNC nr. x din 24 septembrie 2015; obligarea pârâtului la repararea prejudiciul provocat prin adoptarea Hotărârii nr. 291/2015, respectiv la achitarea sumei de 80.550 RON, reprezentând 1/2 din ultima tranşă aferentă Contractului nr. x din 12 iunie 2008, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 1683 din 20 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. SRL, a anulat Hotărârea Consiliului de Administraţie al Centrului Naţional al Cinematografiei nr. 291 din 26 august 2015 şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 80.550 RON, reprezentând 1/2 din ultima tranşă aferentă Contractului nr. x din 12 iunie 2008. Totodată, l-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

PENTru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, prin Contractul de acordare a unui credit direct pentru producţia filmului de lung metraj ficţiune "C." nr. 109 din 12 iunie 2008, pârâtul CNC a acordat reclamantei SC A. SRL un credit direct de 1 611 000 RON (64,13% din devizul de producţie estimativ al filmului, stabilit la suma de 2 512 153 RON).

Prin Hotărârea Consiliului de Administraţie a CNC nr. 291 din 26 august 2015, pârâtul a decis neacordarea diferenţei din tranşa a IV-a din creditul direct acordat pentru producţia filmului C. deoarece nu au fost îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute în O.G. nr. 39/2005 în cadrul termenelor contractelor respective.

Judecătorul fondului a reţinut că art. 9 din contract prevedea că realizarea şi predarea copiei standard trebuie făcută în maxim 24 de luni de la data semnării contractului, iar din adresa nr. x din 09 ianuarie 2014 reiese că această copie standard a fost depusă abia la 9 ianuarie 2014, termenul de 24 luni de la data semnării contractului fiind împlinit la 12 iunie 2010.

Prin adresa nr. x din 1 februarie 2010, reclamanta a adus la cunoştinţa pârâtului faptul că va întrerupe pentru o perioadă de 6 luni producţia acestui film, deoarece, printre alte motive, un finanţator care asigura partea de servicii de laborator, s-a retras de la finanţarea filmului, motiv pentru care a solicitat pârâtului majorarea finanţării cu suma de 296 370 RON.

Prelungirea a fost acceptată de către pârât, care chiar prin Hotărârea nr. 186 din 12 septembrie 2014 a acceptat termenul de predare a copiei standard de 2 ani şi 6 luni, împlinit la 12 decembrie 2010.

Pe de altă parte, nici plata tranşelor de către pârât nu a fost făcută în interiorul termenelor contractuale stabilite iniţial: tranşa a II-a a fost plătită prin Ordinul nr. 401 din 22 decembrie 2010; tranşa a III-a prin Ordinul nr. 6 din 13 ianuarie 2011, iar 50 % din tranşa a IV-a, prin Ordinul nr. 180 din 23 mai 2011, peste termenul de 2 ani şi 6 luni.

Instanţa a reţinut însă că, potrivit art. 20 alin. (1) şi 2 din contract, "rezoluţiunea prezentului contract are loc. în următoarele situaţii: (...) d) în situaţia în care producătorul nu predă copia standard, în termenul prevăzut de art. 9 lit. d) din contract. În situaţiile prevăzute de alin. (1), rezoluţiunea contractului şi punerea părţilor în situaţia anterioară încheierii prezentului contract operează de drept, fără punerea părţilor în întârziere, fără notificare şi fără judecată."

Prin cererea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2014, CNC a solicitat rezoluţiunea Contractului nr. x din 12 iunie 2008, ca urmare a Hotărârii nr. 186 din 12 septembrie 2014, iar prin Hotărârea nr. 37 din 19 februarie 2015, pârâtul CNC a decis renunţarea la judecată.

Prin urmare, indiferent de modul de calificare a clauzei de la art. 20 alin. (2) din contract, câtă vreme pârâtul a renunţat la dreptul de a cere desfiinţarea contractului, aceasta nu mai poate invoca un motiv temeinic şi legal pentru refuzul de plată a restului de tranşă.

Prin plata tranşelor nr. II, III şi IV parţial după expirarea termenului stabilit potrivit contractului, pârâtul a acceptat implicit prelungirea termenului contractual de executare a obligaţiilor reclamantei, aspect ce a fost constatat chiar prin preambulul Hotărârii nr. 37 din 19 februarie 2015, reţinându-se faptul că la data promovării acţiunii, producătorul pârât şi-a îndeplinit aproape în totalitate obligaţiile contractuale, respectiv depunerea copiei standard a filmului şi depunerea raportului de audit; faptul că este prioritară intrarea în circuitul cultural a filmelor şi având în vedere dispoziţiile art. 55 din O.G. nr. 39/2005, precum şi faptul că derularea acestor procese nu mai este în concordanţă cu îndeplinirea obiectivelor instituţiei.

Prin Hotărârea nr. 291 din 26 august 2015, pârâtul nu contestă îndeplinirea obligaţiilor reclamantei, ci invocă drept unic motiv de refuz al plăţii nerespectarea de către aceasta a termenelor contractuale.

A apreciat instanţa ca fiind culpa pârâtului exclusiv pentru neacordarea ultimei părţi din tranşa a IV-a pentru considerentele de mai sus, nefiind reţinute motivele invocate de reclamantă cu privire la celelalte două surse de finanţare şi a căror nerealizare la timp ar fi tot culpa pârâtului. Aceste ultime susţineri nu pot fi reţinute:

- aspectele legate de finanţarea proiectului prin sprijinul financiar nerambursabil acordat de CNC şi reglementat de art. 25, 26, 28, din O.G. nr. 39/2005, prin contractul nr. x din 18 septembrie 2013, pentru producerea filmului "C." (sprijin acordat ca urmare a Sentinţei civile nr. 6826 din 17 noiembrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în Dosar nr. x/2011, irevocabilă), nu au relevanţă sub aspectul modului de executare a contractului nr. x/2008, fiecare formă de finanţare fiind acordată independente una de cealaltă şi având regim juridic distinct, chiar dacă sunt acordate de acelaşi titular;

- aspectele legate de finanţarea proiectului în mod direct de către Societatea Română de Televiziune (reglementată de art. 17 din O.G. nr. 39/2005), prin contractul perfectat cu SRTv nr. 16231 din 11 februarie 2010, nu pot fi imputate pârâtului CNC, acesta fiind o persoană juridică distinctă de SRTv, iar responsabilitatea contractuală se apreciază distinct în raport de cocontractant, indiferent de existenţa vreunei forme de supraveghere legală din partea CNC asupra SRTv.

Cât priveşte critica reclamantei legată de lipsa motivării actului atacat, instanţa nu a reţinut-o, actul administrativ fiind motivat succint, dar prin reţinerea motivelor de fapt şi a textelor legale avute în vedere de pârât la emiterea actului; cerinţa motivării nu este exhaustivă, nefiind necesară o prezentare largă şi amănunţită a raţiunilor avute în vedere de emitentul actului, ci fiind suficient şi totodată necesar să se indice faptele şi textele legale aplicabile acestora, astfel încât să se poată desprinde raţionamentul autorităţii avut în vedere la emiterea actului, cerinţă pe care actul atacat în prezenta cauză o îndeplineşte.

S-a constatat încălcarea prevederilor art. 52 din O.G. nr. 39/2005 de către pârât:

"(1) Creditul direct pentru producţie se alocă astfel:

a) până la 50% din suma alocată la începutul perioadei de pregătire;

b) diferenţa de până la 50% din valoarea rămasă se alocă pe parcursul realizării proiectului:

- până la 20% la solicitarea producătorului sau a producătorului delegat, la jumătatea filmărilor, pe baza rapoartelor de producţie semnate de regizor şi producător sau, în funcţie de caz, de producătorul delegat;

- până la 20% la solicitarea producătorului, la sfârşitul filmărilor, pe baza rapoartelor de producţie şi a procesului-verbal de încheiere a filmărilor, semnate de regizor şi producător;

- 10% la solicitarea producătorului, odată cu îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative: predarea copiei standard sau a matriţei video; predarea unui audit care să certifice corecta utilizare a creditului, participarea financiară a coproducătorilor/finanţatorilor proiectului, precum şi aportul producătorului şi prezentarea unui contract de distribuire;

c) în situaţia în care tranşa acordată potrivit dispoziţiilor prevăzute la lit. a) este mai mică de 50% din suma alocată, diferenţa va fi redistribuită la tranşele doi şi trei de la lit. b).

Conform alin. (1) lit. b), paragraful final, ultima tranşă, de 10% se va achita "la solicitarea producătorului, odată cu îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative: predarea copiei standard sau a matriţei video; predarea unui audit care să certifice corecta utilizare a creditului, participarea financiară a coproducătorilor/finanţatorilor proiectului, precum şi aportul producătorului şi prezentarea unui contract de distribuire".

Or, cele trei condiţii au fost îndeplinite de reclamantă. Prin urmare, atât timp cât reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, nu exista nicio justificare pentru care pârâtul CNC să nu îşi îndeplinească propriile obligaţii, cât timp chiar el a decis, prin Hotărârea nr. 186 din 12 septembrie 2014, preluarea filmelor predate cu întârziere.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâtului, l-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei, pentru următoarele motive de casare:

Prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, în sensul că nu s-a pronunţat asupra legalităţii hotărârii CNC atacate, ci asupra modalităţii de executare a contractului [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.]. Prin urmare, a soluţionat greşit cauza, nepronunţându-se asupra obiectului cererii, ci asupra a ceea ce intimata reclamantă nu a cerut şi nici nu putea sa ceară instanţei de contencios administrativ: executarea contractului.

De asemenea, instanţa de fond a motivat hotărârea cu argumente contradictorii, străine de natura obiectului cauzei [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.].

Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 53 din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia: "Directorul general al Centrului Naţional al Cinematografiei poate să suspende sau, după caz, să rezilieze contractele de acordare a creditului financiar, poate solicita restituirea sumelor virate din credit şi poate declanşa procedura executării silite" [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.].

În fapt, intimata reclamantă SC A. SRL a fost beneficiara unui credit direct de 1.611.000 RON pentru producţia filmului de lung metraj ficţiune "C.", în baza Contractului nr. x din 12 iunie 2008 încheiat cu recurentul pârât.

Potrivit art. 12 din contract, creditul se acorda în 4 tranşe de plată, până în prezent recurentul CNC achitând primele trei tranşe şi parte din tranşa IV.

Intimata reclamantă a depus la CNC copia standard a filmului "C." prin adresa nr. x din 09 ianuarie 2014. De asemenea, cu actul nr. 1361 din 10 mai 2011, a fost depus la dosar raportul de audit financiar. Prin adresa nr. x din 12 februarie 2014, s-a adus la cunoştinţă CNC faptul că filmul va fi distribuit de către firma B. SRL.

Prin Hotărârea Consiliului de Administraţie a CNC nr. 291 din 26 august 201, recurentul pârât a decis neacordarea diferenţei din tranşa a IV-a din creditul direct acordat pentru producţia filmului C., deoarece nu au fost îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de O.G. nr. 39/2005 înlăuntrul termenelor contractuale.

Greşit a reţinut prima instanţă că problema supusă judecăţii este caracterul justificat sau nu al refuzului de a acorda plata integrală a ultimei tranşe aferente contractului de credit direct încheiat cu reclamanta-intimată.

Deşi a reţinut că termenele din contract referitoare la îndeplinirea obligaţiilor de către reclamanta-intimată nu au fost respectate, l-a obligat pe recurent să plătească intimatei diferenţa de tranşă.

Prima instanţă reţine că, potrivit art. 9 din contract, realizarea şi predarea copiei standard trebuia făcută în maximum 24 de luni de la data semnării contractului. Or, aşa cum rezultă din adresa nr. x din 09 ianuarie 2014, copia standard a filmului a fost depusă abia la 09 ianuarie 2014, termenul de 24 luni de la data semnării contractului fiind expirat la 12 iunie 2010.

Este greşită constatarea primei instanţe, conform căreia "prelungirea cu termenul de 6 luni a fost acceptată de către pârât, care chiar prin Hotărârea nr. 186 din 12 septembrie 2014 a acceptat faptul că termenul de predare a copiei standard era de 2 ani şi 6 luni. Prin urmare, acest termen s-ar fi împlinit la 12 decembrie 2010". Acest termen este dat condiţionat de O.G. nr. 39/2005.

În mod greşit prima instanţă s-a referit la art. 20 alin. (1) şi 2 din contract:

"rezoluţiunea prezentului contract are loc în următoarele situaţii: (...) d) în situaţia în care producătorul nu predă copia standard, în termenul prevăzut de art. 9 lit. d) din contract în situaţiile prevăzute de alin. (1), rezoluţiunea contractului şi punerea părţilor în situaţia anterioară încheierii prezentului contract operează de drept, fără punerea părţilor în întârziere, fără notificare şi fără judecată."

La fel de greşită este şi concluzia potrivit căreia recurentul pârât a renunţat la dreptul de a cere rezilierea contractului. În speţă, recurentul a renunţat la desfiinţarea contractului cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, dar nu a renunţat şi la opţiunea legală de a rezilia contractul.

Instanţa fondului a calificat greşit clauza în referinţă, omiţând să reţină că ea reprezintă un pact comisoriu de gradul IV prin care contractul se desfiinţează de plin drept din clipa în care a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Desfiinţarea are loc, fără ca debitorul să fie pus în întârziere de către creditor.

Numai recurentul creditor CNC, care şi-a executat obligaţiile, avea dreptul să aprecieze dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea. Chiar dacă în contract a fost înscris un pact comisoriu de gradul IV, recurentul creditor are în continuare facultatea de a opta între rezoluţiunea de plin drept sau de a solicita executarea silită a contractului.

Prin hotărârea contestată prin acţiune, recurentul pârât nu a acceptat implicit prelungirea termenului contractual de executare a obligaţiilor intimatei reclamante, ci dimpotrivă, pentru nerespectarea acestui termen a sancţionat-o prin neacordarea în totalitate a ultimei tranşe de credit.

Instanţa reţine că intimata reclamantă a făcut dovada îndeplinirii tuturor cerinţelor pentru plata restului din tranşa a IV-a, prevăzute de art. 12 din contract: a depus la CNC copia standard a filmului "C." prin adresa nr. x din 09 ianuarie 2014, iar cu actul nr. 1361 din 10 mai 20111, a fost depus raportul de audit financiar; prin adresa nr. x din 12 februarie 2014, s-a adus la cunoştinţă pârâtului faptul că filmul va fi distribuit de către firma B. SRL. Pentru îndeplinirea acestor cerinţe recurentul a renunţat la rezoluţiunea contractului, rezoluţiune care ar fi presupus repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea de către intimată a tuturor tranşelor.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimata reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-pârât Centrul Naţional al Cinematografiei a depus răspuns la întâmpinare.

Prin Încheierea de şedinţă din 9 mai 2017, pronunţată în condiţiile art. 493 C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

În faza procesuală a recursului a fost administrată proba cu înscrisuri noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Deşi critica privind încălcarea unui principiu de bază al procesului civil (respectiv, principiul disponibilităţii) intră în domeniul de aplicare al art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în speţă invocarea acestui motiv de casare nu este justificată.

Astfel, recurentul susţine că prima instanţă ar fi încălcat principiului disponibilităţii părţilor, prin aceea că nu s-ar fi pronunţat asupra legalităţii hotărârii CNC atacate, ci asupra modalităţii de executare a contractului dintre părţi.

Înalta Curte arată, cu titlu preliminar, că, potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut", această pronunţare implicând, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, obligaţia de a analiza fiecare capăt de cerere, precum şi apărările formulate de părţi, pe baza probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt şi cu aplicarea corespunzătoare a normelor şi principiilor de drept incidente.

În cauză, se constată că în dispozitivul sentinţei recurate se regăseşte pronunţarea soluţiei de anulare a Hotărârii nr. 291 din 26 august 2015 a Consiliului de administraţie al Centrului Naţional al Cinematografiei, precum şi statuarea asupra celorlalte capete de cerere ale acţiunii în anulare, iar considerentele sentinţei cuprind o analiză detaliată şi riguroasă a temeiniciei şi legalităţii actului administrativ contestat, referirile la executarea contractului, respectiv la îndeplinirea sau nu a obligaţiilor contractuale de către părţi, sunt făcute exclusiv în contextul discutării caracterului justificat sau nejustificat al refuzului de plată a diferenţei neachitate din tranşa a IV-a a creditului.

Or, în aceste condiţii nu se poate susţine că instanţa de fond ar fi depăşit în vreun fel obiectul cererilor cu care a fost legal învestită, conform principiului disponibilităţii părţilor.

Nici invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se justifică, faţă de aspectele dezvoltate de recurentul pârât în susţinerea lui.

Astfel, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată, cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea îl nemulţumesc pe recurent, nefiind identificate "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Cât priveşte criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurentul pârât reiterează prin motivele de recurs apărările formulate în faţa primei instanţe, considerând că în mod greşit judecătorul fondului nu a reţinut temeinicia susţinerilor sale.

Se constată însă că susţinerea recurentului privind greşita interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de fond nu se confirmă.

În acest context, Înalta Curte reţine că recurentul pârât a motivat neacordarea diferenţei din tranşa a IV-a a creditului direct, în esenţă, prin faptul că intimata reclamantă nu a respectat termenele contractuale.

Instanţa de fond a reţinut şi apreciat corect relevanţa împrejurării că recurentul pârât a formulat acţiune în justiţie pentru desfiinţarea contractului de credit direct (Dosar nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a), ulterior luând hotărârea de a renunţa la judecarea acestei acţiuni, ca urmare a deciziei de a prelua totuşi filmele realizate cu întârziere (cu depăşirea "termenului contractual de 2 ani şi 6 luni pentru predarea copiei standard"), în considerarea faptului că "producătorii ce au calitatea de pârâţi în aceste litigii şi-au îndeplinit aproape în totalitate obligaţiile contractuale, respectiv depunerea copiei standard a filmului şi depunerea raportului de audit".

Recurentul susţine că a renunţat la desfiinţarea contractului, dar nu şi la "opţiunea legala de a rezilia contractul", considerând fără temei incidente cu privire la acelaşi contract rezilierea şi rezoluţiunea.

Or, rezilierea reprezintă sancţiunea de drept civil constând în desfiinţarea pentru viitor a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, care presupune menţinerea prestaţiilor reciproce anterioare, în timp ce rezoluţiunea este, prin definiţie, o desfiinţare a contractului executabil uno ictu, care intervine pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei uneia dintre părţile contractante.

Pe de altă parte, Înalta Curte a arătat constant în jurisprudenţa sa, în legătură cu pactele comisorii, indiferent de tipul acestora, faptul că singurul în drept să aprecieze dacă se va prevala de opţiunea rezoluţiunii/rezilierii convenţiei este, într-adevăr, creditorul care şi-a executat sau se declară gata să-şi execute obligaţiile, înscrierea în contract a unui pact comisoriu neînlăturând facultatea acestuia de a cere totuşi executarea contractului, astfel încât să nu se ajungă la încetarea lui.

Având în vedere faptul că în cauză recurentul pârât a acceptat, chiar şi după expirarea termenului prelungit, ca intimata reclamantă să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale şi că a renunţat la judecarea acţiunii în desfiinţarea contractului, în mod corect judecătorul fondului a constatat că nu se pune problema rezilierii contractului de credit direct.

Art. 52 alin. (1) lit. b) par. final din O.G. nr. 39/2005 prevede că ultima tranşă a creditului direct, de 10%, se va achita "la solicitarea producătorului, odată cu îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative: predarea copiei standard sau a matriţei video, predarea unui audit care sa certifice corecta utilizare a creditului, participarea financiara a coproducătorilor finanţatorilor proiectului, precum şi aportul producătorului, precum şi prezentarea unui contract de distribuire'".

Or, intimata reclamanta a depus la Centrul Naţional al Cinematografiei copia standard a filmului "C." (cu adresa din 09 ianuarie 2014), iar prin adresa nr. x din 12 februarie 2014 a adus la cunoştinţa recurentului pârât faptul că filmul va fi distribuit de către firma B. SRL. De asemenea, cu actul nr. 1361 din 10 mai 2011, a depus raportul de audit financiar.

Cum toate aceste obligaţii au fost îndeplinite de către intimata reclamantă, este evident ca recurentul pârât CNC nu a avut justificare reală pentru a refuza plata integrală a ultimei tranşe de credit, cu atât mai mult, cu cât O.G. nr. 39/2005 prevede cu privire la producătorul aflat în întârziere faptul că nu mai are acces la noi sesiuni de acordare a creditului direct acordat de CNC pentru alte proiecte, pana la data îndeplinirii obligaţiilor, iar nu neacordarea integrală a creditului (câtă vreme contractul nu este desfiinţat printr-o modalitate prevăzută de lege).

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Centrul Naţional al Cinematografiei împotriva Sentinţei civile nr. 1683 din 20 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2017.

Procesat de GGC - CT