Bailiff conviction for abuse in office upheld; appellate appeal partially allowed to annul annulment of prior civil judgment and increase moral damages

Deliberând, asupra apelurilor penale de faţă constată şi reţine următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 26/PI din data de 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-au dispus următoarele:

S-a respins solicitarea Ministerului Public - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea privind recalificarea infracţiunilor reţinute în rechizitoriu - dosar nr. x/2013, potrivit C. pen. din 1969.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A., de profesie executor judecătoresc, la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) rap. la art. 132 din legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 67 alin. (1) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului A. drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 396 alin. (5) rap. la 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prev. de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 3 ani închisoare sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

S-a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului A. pe durata suspendării executării pedepsei principale.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulată de către serviciul de probaţiune sau organizată în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul urmează a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Municipiului Satu Mare sau a Serviciului Public de Asistenţă Socială Satu Mare pe o perioadă de 90 de zile lucrătoare.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 C. proc. pen. s-a admis acţiunea civilă formulată de către partea civilă statul român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi obligă pe inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. să plătească acestuia suma de 1.603.548,59 RON reprezentând despăgubiri materiale actualizată cu rata inflaţiei la care s-au adăugat dobânzi penalizatoare de la data de 16.12.2011 până la data achitării integrale a debitului.

În baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 C. proc. pen. s-au admis în parte acţiunile civile formulate de către părţile civile D. şi E. şi a fost obligat inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. să plătească acestora suma de câte 4.500 RON reprezentând daune morale. S-a respins restul pretenţiilor civile ca fiind neîntemeiate.

În baza art. 397 alin. (2) rap. la art. 249 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen. s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A. şi ale părţii responsabile civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. până la concurenţa valorii probabile a pagubei.

În baza art. 397 alin. (3) rap. la art. 256 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare prin desfiinţarea Sentinţei civile nr. 9202/24 mai 2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - dosar nr. x/301/2011, precum şi a actelor de executare emise ulterior de către Ministerul Finanţelor Publice în sarcina părţilor civile D. şi E..

În baza art. 276 C. proc. pen. au fost obligaţi inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. să plătească părţilor civile fiecare suma de câte 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. să plătească statului suma de 10.000 RON reprezentând cheltuielilor judiciare efectuate în faza de urmărire penală şi în primă instanţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a avut în vedere următoarea situaţie de fapt:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Satu Mare la data de 28.05.2009, reclamantele D. şi E. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate că au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 6.214 mp, înscris iniţial în CF nr. x şi să fie obligată pârâtul - Statul Român, la achitarea despăgubirilor constând în valoarea de circulaţie a imobilului, stabilită conform standardelor internaţionale.

După finalizarea judecăţii cauzei, prin Sentinţa nr. 955/D/04.06.2010, Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de D. şi E. şi, în consecinţă, a constatat calitatea acestora de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în baza Legii nr. 10/2001, pentru terenul în cauză, obligând Statul Român la plata sumei de 360.400 euro, la cursul din data plăţii, cu titlu de despăgubiri.

Hotărârea primei instanţe a fost menţinută în întregime de Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 42/16.02.2011 (care era definitivă şi executorie), care a respins ca nefondate, apelurile declarate în cauză de către pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

La data de 28.06.2011 a fost înregistrată la A. cererea creditoarelor D. şi E., prin care acestea au solicitat executarea silită, pentru suma de 360.400 euro, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), în baza titlului executoriu, respectiv Sentinţa civilă nr. 955/D/2010 a Tribunalului Satu Mare, devenită ulterior definitivă şi executorie, fiind astfel constituit dosarul execuţional x/2011 unde prin procesul-verbal din data de 13.07.2011, s-au stabilit cheltuieli judiciare, în cuantum de 38.619,41 RON.

La data de 29.06.2011, A. a depus la Judecătoria Satu Mare cererea pentru încuviinţarea executării silite, aceasta fiind admisă prin Încheierea nr. 2137/08.07.2011 şi, în consecinţă, s-a încuviinţat executarea silită a titlului executoriu, respectiv a Sentinţei civile nr. 955/D/2010 a Tribunalului Satu Mare.

La data de 13.07.2011, A. a înaintat o somaţie către D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), prin care a solicitat, în termen de o zi de la data emiterii adresei, plata sumei de 360.000 euro reprezentând despăgubiri şi 38.617,71 RON reprezentând cheltuielile de executare stabilite prin procesul-verbal din 13.07.2011.

De asemenea, prin adresele înaintate către Trezoreria Satu Mare şi F. (terţi popriţi) din 16.08.2011, 22.08.2011 şi 01.09.2011, A. a indisponibilizat ulterior sumele de bani datorate creditoarelor de către Statul Român, prin D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), până la concurenţa sumelor 360.000 euro şi 38.617,71 RON.

Prin adresele nr. x/23.08.2011 şi x/24.08.2011, Trezoreria Satu Mare a comunicat A. că, D.G.F.P. Satu Mare nu dispunea, la acel moment, de fonduri care să poată fi indisponibilizate şi că se vor urmări toate sumele încasate ulterior şi repartizările de credite bugetare până stingerea creanţei.

În mod similar, prin adresele nr. DOG 94570/21.09.2011 şi DOG 125589/129525/29.09.2011, F. a comunicat A. că, până la acel moment, nu a fost indisponibilizată din conturile Ministerului Finanţelor Publice nicio sumă de bani, din lipsă de disponibil, însă pe măsura alimentării conturilor se va proceda la indisponibilizarea acestora, totodată, punând la dispoziţia BEJ şi extrasele de cont în RON şi valută (euro, dolari) ale Ministerului Finanţelor Publice. De asemenea, s-a adus la cunoştinţa A. că celelalte conturi ale MFP deschise la F. sunt creditate cu sume ce nu pot face obiectul executării silite.

La data de 16.12.2011, terţul poprit F. a procedat la virarea sumei de 1.603.548 RON, din care 1.564.928,88 RON (360.400 euro x 4.3422 RON curs BNR) reprezentând valoarea despăgubirilor şi 38.619,71 RON reprezentând cheltuielile de executare aferente dosarului execuţional x/2011, în contul A., urmare a executării silite prin poprire a debitorului Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice.

Ulterior, ca urmare a admiterii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unui recurs în interesul legii, despre care numitele D. şi E. au luat la cunoştinţă, fiind vorba despre Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii, publicată în M. Of. 120/17 februarie 2012, prin care s-a statuat că în acţiunile întemeiate în baza Legii nr. 10/2001, prin care se solicita obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, şi anticipând soluţia care va fi pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, la data de 05.01.2012, acestea au depus la dosarul execuţional, prin avocat, o cerere prin care au solicitat A. suspendarea procedurii de distribuire a sumelor de bani aferente dosarului execuţional nr. x/2011 până la soluţionarea irevocabilă a cauzei civile, aflată în recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin aceeaşi cerere, creditoarele D. şi E. au solicitat ca în cazul în care hotărârea ce va fi pronunţată în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va fi în defavoarea acestora, să se dispună restituirea sumelor de bani ce fac obiectul procedurii de executare în dosarul execuţional nr. x/2011.

Prin Decizia nr. 741/08.02.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de A.V.A.S. şi Statul Român, prin D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), a casat Decizia 42/16.02.2011 a Curţii de Apel Oradea şi Sentinţa civilă nr. 955/D/4.06.2011 a Tribunalului Satu Mare şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Satu Mare.

În ziua următoare pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei nr. 741/8.02.2012, respectiv la data de 09.02.2012, creditoarele D. şi E. au reiterat solicitările anterioare către A., solicitând să se dispună restituirea către Statul Român a sumei executate în baza Deciziei nr. 955/D/4.06.2010 a Tribunalului Satu Mare, întrucât aşa cum rezultă din datele de pe portalul instanţelor de judecată decizia a fost desfiinţată.

Întrucât creditoarele D. şi E. figurau în evidenţele Ministerului Finanţelor Publice că şi-au încasat creanţa împotriva Statului Român, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti s-a constituit dosarul civil nr. x/2011, având ca obiect contestaţie la executare silită, acţiune formulată de Ministerul Finanţelor Publice împotriva acestora. În cadrul acestui dosar, prin Sentinţa civilă nr. 9202/24 mai 2012, a fost admisă contestaţia la executare formulată de către Ministerul Finanţelor Publice şi s-a dispus întoarcerea executării silite prin restituirea de către intimatele D. şi E. către contestatorul Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 1.603.568 RON, consemnată în contul A. în dosarul de executare nr. x/2011, soluţie rămasă irevocabilă prin respingerea de către Tribunalul Bucureşti, la data de 08.05.2013, a recursului declarat de cele două intimate.

Ulterior, executorul judecătoresc A. a procedat la redistribuirea sumei de 1.603.568 RON în alte dosare execuţionale, ce priveau alţi creditori şi alte titluri executorii fără să aibă legătură cu dosarul execuţional nr. x/2011, după care a procedat la retragerea banilor cu titlu de cheltuieli de executare.

Deşi F., prin adresa DOG 125589/129525/29.09.2011, a pus la dispoziţia A. extrase de cont în RON şi valută (inclusiv euro) care conţineau numărul de cont aferente conturilor bancare ale Ministerului Finanţelor Publice, inculpatul A., prin cererea înregistrată la D.G.F.P. Satu Mare, sub nr. 21873/10.02.2012, a solicitat să i se comunice numărul de cont şi unitatea bancară la care Ministerul Finanţelor Publice are deschis cont, în vederea restituirii sumelor de bani aferente dosarului execuţional x/2011.

Potrivit raportului de constatare financiară întocmit de inspectorul antifraudă din cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, A. a derulat operaţiuni bancare cu Ministerul Finanţelor Publice (ex: în data de 16.12.2011, 10.01.2012, 05.03.2012, 15.05.2012)", astfel că inculpatul avea posibilitatea de a identifica contul în care ar fi trebuit să restituie suma de 1.603.568 RON.

Deşi i se impută inculpatului A. că avea la dispoziţie procedura prevăzută de dispoziţiile art. 586 şi următoarele din C. proc. civ. din 1865, respectiv să consemneze suma de bani la G. SA sau la o unitate specializată, la dispoziţia statului român, instanţa apreciază că această prevedere nu este aplicabilă în cauză în condiţiile în care inculpatul A. nu avea calitate de parte procesuală în cauza civilă, ci pe cea de reprezentant al statului în materie de executare silită.

Altfel zis, procedura ofertei reale urmată de consemnaţiune se aplică doar părţilor procesuali care urmăresc să îşi îndeplinească o obligaţie contractuale confirmată sau nu printr-o hotărâre judecătorească, însă creditorul refuză sau se opune la executarea acesteia, motiv pentru care se apelează la concursului unui executor judecătoresc pentru a valida operaţiunea juridică cu efecte exoneratorii pentru debitor şi în ipoteza în care prestaţia executată ar fi pierit ulterior din cauza unei forţe majore sau caz fortuit, cu unele excepţii prevăzute de lege. Însă pentru executorul judecătoresc, în calitate de organ al statului care invocă diverse motive care să justifice conduita sa de neexecutare a unei îndatoriri profesionale şi chiar contractuale concrete, instanţa va analiza argumentele invocate raportat la legislaţia incidentă în cauză.

S-a apreciat că, chiar dacă contul iniţial al Ministerului Finanţelor Publice ar fi fost desfiinţat sau indisponibilizat din varii motive, aceasta nu înseamnă că inculpatul nu avea pârghii suficiente pentru a afla contul financiar al acestuia în care se puteau vira banii, cu atât mai mult cu cât acesta potrivit profesiei pe care o exercita, putea să afle şi chiar trebuia să cunoască unul din conturile în RON ale Ministerului Finanţelor Publice (prin efectuarea de adrese sau informări oficiale în acest sens sau chiar consultarea paginii de internet al Ministerului Finanţelor Publice), mai ales că în acea perioadă acesta avea de executat mai multe titluri în care debitor era statul român.

Mai apoi, s-a reţinut că prin adresa înregistrată la D.G.F.P. Satu Mare sub nr. x/29.02.2012, inculpatul A. a înaintat un exemplar al procesului-verbal întocmit la data de 28.02.2012 privind redistribuirea sumei de 1.603.548,59 RON în cadrul altor 35 de dosare execuţionale, fără să aibă o legătura cu dosarul x/2011. Prin adresa nr. x/14.11.2013, A.J.F.P. Satu Mare (fosta D.G.F.P. Satu Mare) a făcut anumite precizări privind adresa nr. x/29.02.2012 şi a comunicat că din evidenţa registraturii rezultă că la rubrica "serviciu" este indicat un alt cod decât cel al serviciului juridic respectiv D1250 în loc de D1260, iar rubricile "emitent", "număr emitent" precum şi "conţinut act" nu sunt completate, aspect care ar dovedi că procesul-verbal întocmit la data de 28.02.2012 privind redistribuirea sumei de 1.603.548,59 RON, nu a fost efectiv comunicat cu D.G.F.P. Satu Mare.

Din probele administrate în cauză a rezultat că, în perioada 09.03.2012 - 02.05.2012, inculpatul A., a redistribuit suma de 1.603.548 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor acordate şi a cheltuielilor de executare aferente dosarului execuţional x/2011, în cadrul altor 35 de dosare execuţionale, astfel suma de 1.429.766 RON a fost redistribuită cu titlu de despăgubiri către creditori, iar suma de 174.284 RON a fost redistribuită cu titlu de cheltuieli de executare acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 către executorul judecătoresc.

Cu privire la acest aspect, inculpatul A. fiind audiat în cauză, a declarat că în afară de cele două redistribuiri ce fac obiectul cauzei privind suma de 1.603.548 RON aferentă dosarului execuţional nr. x/2011, nu a mai efectuat alte redistribuiri în perioada în care a fost executor judecătoresc, respectiv din anul 2008 până în prezent, aspect faţă de care instanţa apreciază că inculpatul trebuia să fie mai circumspect şi să procedeze în consecinţă doar după ce s-a finalizat dosarul execuţional al persoanelor vătămate din cauză prin restituirea banilor în contul statului.

Ulterior acestei prime redistribuiri, Ministerul Finanţelor Publice, în perioada mai 2012 - august 2013, a acordat despăgubiri şi cheltuieli de executare aferente unui număr de 22 de dosare execuţionale dintre cele 35 de dosare susmenţionate, în valoarea totală de 980.721,70 RON, din care suma de 846.721,70 RON a fost virată în contul A., iar suma de 134.000 RON a fost virată direct în contul creditorilor H., I. şi J., împrejurare care dovedeşte clar că procesul-verbal de distribuire din data de 28.02.2012 nu a ajuns la D.G.F.P. Satu Mare, altminteri statul român nu mai plătea o creanţă care anterior a fost stinsă printr-o plată valabil efectuată.

Ulterior, creditorii H. şi I., observând că au încasat de două ori suma de bani aferentă titlului executoriu pus în executare de A. şi fiind de bună-credinţă au virat sumele respective în contul de consemnări al A., în total suma de 92.000 RON, tocmai pentru a nu încasa de două ori suma prevăzută în titlul executoriu. Cu toate acestea, instanţa a apreciat că numiţii H. şi I. trebuiau să se consulte cu executorul judecătoresc A. şi eventual cu organele statului în materie financiară, iar ulterior să vireze plata nedatorată în acelaşi cont în care banii i-au fost viraţi în necunoştinţă de cauză de către Ministerul Finanţelor Publice şi nici de cum să vireze suma de bani în contul A. întrucât cu acesta nu se mai aflau în raporturi juridice de nicio natură.

S-a apreciat că, odată intraţi banii în contul A., acesta putea dispune de banii respectivi în vederea executării altor titluri executării, cu precizarea că în raporturile cu numiţii H. şi I. s-a făcut o plată nedatorată, iar în raporturile cu statul român reprezentat de către Ministerul Finanţelor Publice s-a realizat o îmbogăţire fără justă cauză, care putea să urmeze calea civilă în vederea recuperării acesteia, după caz.

De asemenea, din suma de 938.721,70 RON (846.721,70 RON + 92.000 RON), inculpatul A., în perioada iunie 2012 - august 2013, a efectuat o nouă redistribuire pentru suma de 922.487,30 RON, strict cu destinaţia de cheltuieli de executare silită către un număr de 199 de dosare execuţionale, iar diferenţa de 16.234,40 RON, nu a mai fost redistribuită de către inculpatul A..

Apărarea inculpatului în sensul că, acesta a procedat în acest sens întrucât statul nu vroia să îi mai achite cheltuielile de executare silită, ci doar despăgubirile civile nu este întemeiată întrucât pe de o parte nimeni nu poate să îşi facă dreptate singur altfel decât urmând calea legală, iar pe de altă parte fiecare dosar execuţional trebuia urmărit şi finalizat în totalitate (sau închis prin plata integrală a creanţelor) în situaţia în care existau, la un moment dat resurse financiare suficiente. Mergând pe logica exprimată de către inculpat, s-ar ajunge ca persoanele fizice sau juridice cărora din varii motive statul le datorează anumite creanţe să nu îşi mai plătească obligaţiile financiare sau fiscale datorate la un moment dat către aceeaşi instituţie, operând pe calea "populară" o compensaţie, ceea ce ar crea un haos şi ar duce la instaurarea anarhiei.

Din coroborarea declaraţiilor persoanelor vătămate D. şi E. cu ale martorei K. (avocat al acestora în cadrul dosarului civil) a rezultat că, inculpatul A. a luat la cunoştinţă de dispoziţiile Sentinţei civile nr. 9.202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, prin care s-a dispus întoarcerea executării silite şi restituirea sumei de bani către Statul Român, astfel încât executorul judecătoresc nu poate invoca o eventuală eroare de fapt în care s-ar fi aflat.

Aşadar, nici după ce a luat la cunoştinţă de Sentinţa civilă nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, prin care s-a dispus întoarcerea executării silite, inculpatul A. nu a înţeles ca suma de 938.721,70 RON încasată de A. ulterior întoarcerii executării silite, respectiv în perioada mai 2012 - august 2013, să o restituie Statului Român, ci a redistribuit-o în cadrul altor dosare execuţionale, strict cu titlu de cheltuieli de executare, fără să îl intereseze faptul că, cele două persoane vătămate D. şi E. au fost executate silit de către Statul Român, ca urmare a întoarcerii executării silite.

Apărarea inculpatului în sensul că dosarul execuţional nr. x/2011 ar fi fost finalizat, respectiv că acesta nu se mai afla în niciun raport juridic cu persoane vătămate D. şi E. este neîntemeiată în condiţiile în care instanţele de executare au validat întoarcerea executării silite şi au dispus ca acestea să fie executate silit de către debitorul devenit ulterior creditor-statul român. În plus, art. 4041 din C. proc. civ. din 1865 prevede că, în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Aceleaşi norme legale se regăsesc în noul C. proc. civ., respectiv art. 637 alin. (1) din noul C. proc. civ. (act normativ în vigoare la data de 15.02.2013) prevede că în situaţia în care titlul executoriu este desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, ceea ce demonstrează clar că executarea silită nu a încetat în cauza civilă.

Astfel, s-a constatat că inculpatul A., în cadrul celor două redistribuiri efectuate şi-a reţinut cu titlu de cheltuieli de executare, suma de 1.113.005,4 RON (174.284 RON aferentă cheltuielilor de executare în cadrul primelor 35 de dosare + 922.487 RON aferentă cheltuielilor de executare în cadrul următoarelor 199 de dosare + 16.234,40 RON reprezentând cheltuielile pentru dosarele 316/2011 şi 390/2011 încasate a doua oară şi neredistribuite.

S-a reţinut faptul că, inculpatul A., în pofida demersurilor repetate ale numitelor D. şi E. de a restitui sumele de bani debitorului, Statul Român, nu a restituit către Ministerul Finanţelor Publice suma de 1.603.548 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor acordate şi a cheltuielilor de executare aferente dosarului execuţional x/2011, dispunând în mod fraudulos şi în beneficiul propriu de aceasta, aşa cum rezultă din actele de la dosar.

În ceea ce priveşte solicitarea Ministerului Public - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea privind recalificarea infracţiunilor reţinute în rechizitoriu - dosar nr. x/2013, potrivit C. pen. din 1969, instanţa în aplicarea art. 5 C. pen. a reţinut că, dispoziţiile noului C. pen. sub aspectul limitelor de pedeapsă ale infracţiunilor de prev. de art. 297 alin. (1) rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 sunt mai favorabile decât dispoziţiile art. 246 C. pen. din 1969 şi art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 în vigoare până la data de 01.02.2014, situaţie care s-a menţinut chiar şi în ipoteza aplicării regulilor de la concursul de infracţiuni.

Întrucât prin concluziile scrise, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi-a nuanţat acuzarea, instanţa le-a examinat având în vedere că argumentele suplimentare se subsumează motivelor care au stat la baza trimiterii în judecată al inculpatului A., iar pe de altă parte inculpatul şi-a exprimat poziţia în scris asupra acestora (concluzii scrise II), fiind respectat astfel dreptul la apărare.

Referitor la incidenţa normelor civile încălcate în cauză raportat la starea de fapt descrisă mai sus, s-a reţinut că speţa comportă mai multe aspecte de natură civilă asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat, urmând să fie analizate doar cele cu impact penal.

Astfel, încălcarea dispoziţiilor civile în materie de competenţă teritorială a instanţei de executare şi care sunt sancţionate cu nulitatea relativă care se acoperă la primul termen de judecată cu procedură completă, în situaţia în care pârâtul nu o invocă, nu se impun să fie reţinute în nexul cauzal de natură penală având în vedere sancţiunea pe care o prevede norma civilă încălcată, precum şi jurisprudenţa civilă în materie de executări silite, în sensul că, titlurile executorii emise împotriva statului român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice se înregistrau la birourile executorilor judecătoreşti unde creditorii îşi aveau domiciliile sau sediile sociale, operaţiuni care erau validate de către instanţele de executare din circumscripţia teritorială a curţii de apel unde executorii judecătoreşti îşi aveau sediile, prin încuviinţarea executării silite.

De altfel, aşa s-a întâmplat în speţa de faţă unde Tribunalul Satu Mare prin Încheierea nr. 2137/08.07.2011, a încuviinţat executarea silită a titlului executoriu, respectiv a Sentinţei civile nr. 955/D/2010 a Tribunalului Satu Mare, iar debitorul-statul român odată cu înaintarea somaţiei la data de 13.07.2011, având cunoştinţă despre această împrejurare, a decis să nu o atace în instanţă, astfel că în baza art. 105, art. 108 alin. (3) şi art. 159 din C. proc. civ. din 1865 actualizat (act normativ care s-a aflat în vigoare la data derulării evenimentelor) a fost acoperit sau înlăturat presupusul caz de nulitate relativă la care DNA face referire.

În realitate art. 8 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 actualizat, prevede expres printre altele că, cererile îndreptate împotriva statului, a direcţiilor generale se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul, astfel că inculpatul A. a acţionat corect atunci când a sesizat Tribunalul Satu Mare pentru a soluţiona anumite chestiuni care reveneau acestuia spre competenţă în calitate de instanţă de executare. Competenţa alternativă a instanţei (instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori de la sediul pârâtului), a fost menţinută prin art. 111 din noul C. proc. civ., astfel că nu se pune problema existenţei unui caz de nulitate relativă privind competenţa teritorială a instanţei de executare.

În plus, la data faptelor, DGFP Satu Mare avea personalitate juridică şi de fiecare dată aceasta trebuia să informeze organul central despre creanţele validate prin hotărâri judecătoreşti care urmau să fie aprobate tot de către acesta din urmă spre plată.

Deşi la o primă vedere pare că, reclamantele D. şi E. au o anumită culpă în declanşarea cauzei penale întrucât au solicitat pe riscul lor declanşarea executării silite a titlului executoriu care nu era irevocabil, acestea s-au prevalat de dispoziţiile art. 372 privind executarea silită a titlurilor executorii, art. 374, art. 376 privind investirea cu formulă executorie a hotărârilor judecătoreşti rămase definitive, şi art. 377 C. proc. civ. din 1865 actualizat privind hotărârile date în apel care sunt definitive, acceptând şi dorind punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti care nu era irevocabilă şi care putea fi modificată în calea de atac al recursului când, creditorul era obligat să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.

Art. 637 din noul C. proc. civ. - intrat în vigoare la data de 15.02.2013 prevede expres că punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.

În realitate, conduita reclamantelor s-a baza pe o practică judiciară constantă care dădea câştig de cauză persoanelor îndreptăţite la acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru imobilele trecute abuziv în proprietatea statului care era reprezentat de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice.

Însă jurisprudenţa în materie a fost modificată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii, respectiv prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 120/17 februarie 2012, prin care s-a statuat că în acţiunile întemeiate în baza Legii nr. 10/2001, prin care se solicita obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă.

În această privinţă trebuie precizat că, odată cu instaurarea unui nou regim politic post-decembrist anului 1989, legiuitorul a optat pentru restituirea în natură a imobilelor care au fost preluate abuziv de la cetăţeni şi în subsidiar acordarea de despăgubiri sub diverse forme (acţiuni, prin echivalent etc.), fiind adoptate în acest sens Legile nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr. 1/2000, nr. 10/2001, nr. 247/2015 şi nr. 221/2009.

S-a mai constatat că, deşi a existat voinţă politică pentru înlăturarea inechităţilor generate de regimul politic, punerea în aplicare a legilor menţionate anterior a întâmpinat foarte multe obstacole şi greutăţi care a fost sancţionată constant de către Curtea Europeană de la Strasbourg atât individual (în cauzele Brumărescu, Străin şi alţii, Rotaru, Sebastian Taub, Athanasiu Marsall, Gabriel, Aldea, Penţia, Ionescu şi Mihăilă, Dragne şi alţii, Flaimbat, Păduraru, etc. şi întrucât Fondul Proprietatea care trebuia să despăgubească pe reclamanţi nu a fost funcţional aproape deloc), cât şi colectiv prin emiterea unei hotărâri pilot la 12.10.2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României prin care statul român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enumerate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 Protocol nr. 1 din Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu acea cauză, mecanism care presupunea tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare a deciziilor şi a dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.

În acest sens, trebuie arătat că legile în materie de proprietate au fost modificate succesiv sub fiecare legislatură diferită, însă Legile nr. 247/2015 care prevedea că cuantumul despăgubirilor se va face de către un evaluator sau de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, al cărui cuantum poate fi contestat la instanţa de contencios administrativ şi nr. 221/2009 au apărut tocmai pentru a se armoniza cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În plus, multitudinea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care statul român a fost obligat la acordarea de despăgubiri băneşti în temeiul legilor nr. 10/2001 şi nr. 221/2009, a discriminărilor salariale a personalului bugetar, a determinat adoptarea de acte normative de eşalonare a creanţelor bugetare care nici până în prezent nu au fost achitate în integralitate. Este vorba despre O.U.G. nr. 71/2009 prin care a eşalonat plata drepturilor salariale recunoscute în justiţie, care ulterior a fost aprobată cu modificări de Parlamentul României prin Legea nr. 230/2011, O.U.G. nr. 17/2011, O.U.G. nr. 29/2011 şi O.U.G. nr. 57/2015.

Revenind la cauza de faţă s-a reţinut că, geneza acestui litigiu o constituie o cauză civilă prin care se urmărea sancţiunea conduitei abuzive a statului român care într-un numit moment istoric ar fi preluat abuziv un teren ce aparţinea reclamantelor D. şi E., prin obligarea acestuia la plata de despăgubiri băneşti stabilite printr-un raport de expertiză, obligaţie validată printr-o hotărâre judecătorească doar definitivă (nu şi irevocabilă) care nu a fost executate de bună voie, ci prin forţa de constrângere al reprezentantului statului în acest domeniu, respectiv de către executorul judecătoresc A..

S-a constatat că, suma de 1.603.548 RON reţinută de către executorul judecătoresc A. în contul creanţei datorate nu a fost virată direct de către Ministerul Finanţelor Publice de bună-voie, ci s-a urmat procedura executării silite prev. de art. 371 alin. (2) şi urm. din C. proc. civ. din 1865 actualizat, respectiv creanţa a fost poprită - indisponibilizată, de către terţul poprit F. în temeiul titlului executoriu menţionat mai sus şi a fost virată la data de 16.12.2011 în contul A..

S-a reţinut că, în mod corect executorul judecătoresc A. a urmat calea executării silite prevăzute de dreptul comun întrucât la data respectivă nu existau norme speciale de interzicere temporară sau de eşalonare a creanţelor statului care îşi aveau temeiul în baza Legii nr. 10/2001, iar procedura prevăzută la art. 597 din C. proc. civ. din 1865 actualizat privind poprirea asigurătorie (care prevedea validarea operaţiunii de către instanţa de executare) nu era aplicabilă întrucât reclamantele-creditoarele D. şi E. aveau la acea dată deja un titlu executoriu. Dimpotrivă, art. 452 din C. proc. civ. din 1865 actualizat prevede că, sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente şi că nu sunt supuse executării silite prin poprire printre altele sumele care sunt destinate unei afectaţiuni speciale prevăzute de lege şi asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziţie. În acest sens, s-a constatat că inculpatul a susţinut întemeiat că suma de bani poprită de la Ministerul Finanţelor Publice nu a avut o afectaţiune specială.

Instanţa a apreciat că există o deosebire semnificativă între virarea directă a banilor de către Ministerul Finanţelor Publice care desigur se face de bună-voie şi individual doar în contul unei anumite creanţe, când în ipoteza desfiinţării titlului executoriu, executorul judecătoresc trebuie să procedeze la restituirea banilor încasaţi anterior (cu anumite excepţii) şi reţinerea banilor de către terţul poprit în temeiul unui titlu executoriu şi ulterior virarea banilor în contul executorul judecătoresc, când în ipoteza desfiinţării titlului executoriu, acesta din urmă are mai multe variante, printre care restituirea debitului în contul terţului poprit sau direct în cel al debitorului căruia îi aparţin banii, ori chiar păstrarea banilor şi redistribuirea acestora în favoarea altor creditori în temeiul altor titluri executori doar într-o singură situaţie.

Altfel zis, instanţa a apreciat că redistribuirea creanţelor încasate anterior în baza unor titluri executorii desfiinţate ulterior se poate realiza doar dacă persoana debitorului este aceeaşi, dacă executorul judecătoresc are de urmărit şi de încasat creanţe băneşti în favoarea altor creditori cu sau fără nicio legătură între aceştia şi dosarul execuţional care a generat virarea iniţială a banilor a fost închis definitiv, în sensul că Ministerul Finanţelor Publice prin organul central sau judeţean a acceptat sau şi-a dat acordul în vederea realizării redistribuirii de sume de bani, însă ultima condiţie pare să nu fie îndeplinită în cauză.

Deşi prin actul de acuzare s-a susţinut că legislaţia aplicabilă în materia executării silite nu permite posibilitatea redistribuirii de către executorul judecătoresc, a sumelor de bani aferente unui dosar execuţional în alte dosare execuţionale, care privesc alţi creditori şi care au ca obiect alte titluri executorii privind alte creanţe, instanţa de fond nu a fost de acord cu această susţinere întrucât pe de o parte legislaţia civilă nu interzice expres această operaţiune (iar în materie civilă funcţionează regula potrivit căreia ceea ce nu este interzis este permis), iar pe de altă parte normele şi principiile în materie civilă, precum şi finalitatea urmărită în procedura de executare silită permit stingerea reciprocă de creanţe existente între aceleaşi părţi în care debitorul este aceeaşi persoană, chiar şi în ipoteza în care creditorii sunt persoane diferite.

Astfel, dispoziţiile art. 1143 - 1153 C. civ. din 1864 privind compensaţia prevăd condiţiile în care are loc. compensaţia legală, convenţională şi judecătorească şi întrucât în speţa de faţă creanţele nu sunt reciproce, respectiv nu există între aceleaşi părţi, s-a apreciat că poate opera doar compensaţia convenţională care presupune un acord de voinţă între cele 2 părţi, ceea ce în speţa de faţă lipseşte. Trebuie arătat că în materie civilă potrivit jurisprudenţei şi doctrinei existente anterior datei de 01.11.2011, era permis principiul analogiei, respectiv aplicarea unei instituţii juridice asemănătoare cu cea care nu are o reglementare expresă, regulă care potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ. (intrat în vigoare la 01.11.2011) are o consacrare expresă. Totodată, întrucât redistribuirea s-a realizat sub incidenţa noului C. civ., s-a reţinut că dispoziţiile art. 1616 - 1623 şi art. 2505 C. civ. privind compensaţia, nu conţin reguli diferite faţă de cele arătate mai sus.

Drept urmare, instanţa de fond a apreciat că instituţia redistribuirii de creanţe care nu are o reglementare expresă presupune aplicarea unor reguli asemănătoare cu cea a compensaţiei care însă nu au fost respectate de către inculpat întrucât debitorul-statul român s-a opus acestei operaţiuni implicit prin declanşarea procedurii întoarcerii executării silite împotriva creditorilor D. şi E..

În ceea ce privesc normele de procedură civilă aplicabile, s-a constatat că executorul judecătoresc acţionează atât ca organ al statului învestit cu forţa coercitivă al acestuia potrivit art. 2 din Legea nr. 188/2000 varianta iniţială, cât şi ca mandatar al creditorilor (potrivit art. 56 din Legea nr. 188/2000) care încheie diferite acte şi depune toate diligenţele necesare în vederea realizării creanţei, respectiv de încasare a banilor înseraţi în titlul executori.

Întrucât executorul judecătoresc A. a acţionat în baza unor titluri executorii diferite ca mandatar al creditorilor pentru care a efectuat plăţi parţiale, împotriva aceluiaşi debitor - statul român, curtea a apreciat că instituţia compensării care producea aceleaşi efecte ca şi redistribuirea de bani putea opera în cauză fără nicio problemă de legalitate sau de oportunitate, însă cu condiţia ca debitorul să accepte această operaţiune şi să nu solicite restituirea creanţei virate forţat iniţial, ceea ce în speţa de faţă nu s-a întâmplat, dimpotrivă debitorul a acţionat în instanţă persoanele vătămate şi a obţinut întoarcerea executării silite, acestea fiind obligate să plătească statului român suma de 1.603.548,59 RON.

Desigur că, odată pornită procedura întoarcerii executării silite, inculpatul A. trebuia să pună capăt redistribuirii de creanţe şi să vireze banii încasaţi anterior în contul terţului poprit sau al Ministerului Finanţelor Publice şi nu să expună persoanele vătămate unei proceduri periculoase unde aceştia nu au avut nicio vină.

În mod corect Ministerul Public a arătat că executorul a acţionat cu încălcarea principiului disponibilităţii care guvernează şi faza executării silite potrivit art. 371 alin. (1), art. 3714 din C. proc. civ. din 1865, respectiv art. 622 alin. (1) şi art. 630 din noul C. proc. civ., omiţând voit să încheie procese-verbale aşa cum prevede art. 388 din vechiul C. proc. civ., respectiv pentru toate actele de executare pe care le efectuează, executorul judecătoresc era obligat să încheie procese-verbale care vor cuprinde anumite menţiuni. De altfel, întocmirea de procese-verbale sau încheieri privind actele pe care le încheie este reglementată şi de art. 656, art. 657, art. 703 din noul C. proc. civ., fiind chiar obligatorie încheierea de încheieri în situaţia încetării executării silite, eliberării sau a distribuirii de bani şi comunicarea acestora părţilor interesate.

Instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 3734 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 nu sunt incidente în cauză, întrucât conexarea dosarelor de executare se poate realiza doar în situaţia în care executarea silită priveşte aceleaşi bunuri (mobile sau imobile), nu şi în situaţia în executarea priveşte poprirea de conturi bancare când nu există interes sau alt motiv pentru a se dispune conexarea unor dosare execuţionale.

Întrucât inculpatul A. a făcut redistribuiri către alţi creditori, acesta în calitate de mandatar al acestora trebuia să facă aplicare dispoziţiilor art. 648, art. 689, art. 691, art. 692 şi art. 694 din noul C. proc. civ. în măsura în care acestea se aplicau, în sensul să solicite instanţei de executare să încuviinţeze intervenţia altor creditori în procedura de executare silită aflată în curs şi chiar să solicite suspendarea eliberării sau distribuirii de sume de bani, operaţiune însă pe care acesta nu a urmat-o, ci dimpotrivă acesta a decis să acţioneze de unul singur. Deşi inculpatul a arătat că această instituţie a intervenţiei altor creditori în procedura de executare silită se aplică doar în ipoteza urmăririi silite a bunurilor mobile sau imobile, instanţa a constatat că o astfel de condiţie nu este stipulată expres şi nici nu rezultă din analiza textelor menţionate anterior, dimpotrivă art. 689 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. face referire la creditorii chirografari titulari ai unor creanţe băneşti.

Cu toate că, dispoziţiile art. 563 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 prevede că în cazul în care până la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, au depus şi alţi creditori titlurile lor, executorul procedează la distribuirea sumei potrivit unei ordine de preferinţă şi în cauză a trecut un termen de 15 zile de la data depunerii sumei, executorul a încălcat dispoziţiile art. 569 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 întrucât a eliberat banii fără citarea părţilor - în speţă a statului român şi a creditorilor care şi-au depus titlurile.

Fără a analiza sau a opune autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, prin care s-a dispus întoarcerea executării silite, trebuie arătat că în considerentele Deciziei penale nr. 1291 din 8 mai 2013 a Tribunalului Bucureşti, s-a statuat că restituirea ar urma să se efectueze, fie de către executorului judecătoresc în ipoteza avansată de către recurenţi (în sensul că banii nu au intrat niciodată în contul acestora), fie de către aceştia din urmă dacă, între timp sumele ar fi eliberate în conturile lor, ceea ce sugerează ideea că acţiunea civilă având ca obiect întoarcerea executării silite trebuia introdusă şi împotriva A., ceea ce ar fi schimbat datele speţei.

În plus, în considerentele Sentinţei civile nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti - ultimul paragraf pagina 3, s-a consemnat eronat că s-a făcut dovada că executarea silită a fost realizată prin virarea banilor şi în contul intimatului creditor - în realitatea această plată nu s-a realizat, ci plata s-a făcut doar în contul executorului judecătoresc.

Instanţa nu a insistat asupra acestei chestiuni întrucât inculpatul A. nu a remediat această problemă despre care ştia în mod evident, ci a continuat să încalce mai multe norme de procedură civilă care au fost analizate mai sus.

De altfel, susţinerile persoanelor vătămate D. şi E. (exprimate în concluzii scrise) în sensul că începând cu anul 2015 organele fiscale din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Satu Mare ar fi emis în mod absurd şi abuziv titluri executorii pentru creanţa de 1.603.548,59 RON plus penalităţi de întârziere nu sunt total neavenite în condiţiile în care acestea cunoşteau faptul că reclamantele nu au încasat banii respectivi, însă acestea s-au bazat pe titlul executoriu care o reprezenta Sentinţa civilă nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti.

Ipoteza descrisă de către inculpat în concluzii scrise I prin care a arătat că dacă cele 35 de dosare execuţionale s-ar fi aflat spre soluţionare altui birou de executor judecătoresc, prin trimiterea unei adrese de poprire, A. era obligat să îi vireze banii în contul indicat, este interesantă însă în dezacord cu argumentele arătate mai sus.

S-a reţinut că a doua variantă descrisă de către inculpat şi care se referă la existenţa sumelor de bani ai Ministerului Finanţelor Publice într-un cont bancar care ulterior au fost poprite, se identifică cu speţa de faţă prin care inculpatul a poprit banii statului român după care le-a redistribuit aşa cum a considerat acesta de cuviinţă.

Este adevărat că ultima ipoteză descrisă de către inculpat prin care statul român trebuia să vireze banii necesari tuturor dosarelor execuţionale aflate în executare, corespunde cursului normal, firesc al circuitului juridic într-un stat democratic, însă conduita acestuia nu va fi analizată distinct (temporizarea plăţii creanţelor financiare datorate de statul român a fost sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit celor arătate mai sus), cu precizarea că aceste elemente vor fi avute în vedere la individualizarea judiciară a sancţiunii penale, precum şi a modalităţii acesteia de executare.

Susţinerea inculpatului în sensul că statul român nu a suferit niciun prejudiciu material este întemeiată întrucât banii redistribuiţi au fost folosiţi la stingerea altor creanţe datorate de către statul român către alţi creditori, însă vătămarea efectivă a fost resimţită de către reclamantele-creditoarele D. şi E. care printr-o hotărâre judecătorească definitivă aveau de plătit către stat suma de 1.603.548,59 RON. Şi această împrejurare privind crearea artificială a unui prejudiciu material în sarcina statului român a fost avută în vedere la individualizarea judiciară a sancţiunii penale, precum şi a modalităţii acesteia de executare.

În schimb, apărarea inculpatului în sensul că nici persoanele vătămate D. şi E. nu au suferit vreun prejudiciu ca urmare a faptului că, ulterior toate formele de executare silită pornite împotriva acestora au fost anulate pe cale judecătorească în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Satu Mare este parţial pertinentă întrucât pe de o parte titlurile executorii emise de către organele fiscale au fost desfiinţate, iar pe de altă parte din punct de vedere penal are importanţă existenţa unui prejudiciu la momentul săvârşirii infracţiunii. Faptul că între timp acesta a fost reparat prin diverse forme nu are relevanţă deosebită, ci constituie elemente circumstanţiale care a fost avută în vedere la stabilirea pedepsei în cauză.

Deşi inculpatul a făcut trimitere la art. 3715 din vechiul C. proc. civ. privind situaţia în care executarea silită încetează prin achitarea integrală debitului, a cheltuielilor de executare, precum şi a altor sume datorate potrivit legii, instanţa a constatat că acesta nu a respectat-o întrucât niciunul din cele 199 de dosare execuţionale în care s-au efectuat plăţi parţiale nu au fost finalizate ca urmare a faptului că inculpatul şi-a reţinut doar cheltuielile de executare care i se cuveneau, omiţând să plătească integral vreo creanţă, cu excepţia celor 35 de dosare execuţionale în care a făcut prima redistribuire.

Instanţa a apreciat că, soluţia pronunţată în cauză respectă Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale întrucât au fost arătate mai sus textele de lege organică (legislaţia primară) care au fost încălcate de către inculpat cu implicaţie penală.

Este adevărat că, toate încălcările textelor de lege menţionate mai sus puteau fi contestate şi înlăturate pe calea contestaţiei la executare în materie civilă, însă omisiunea sau culpa agenţilor statului care nu au ales calea justiţiei în materie civilă nu constituie o justificare pentru inculpat în condiţiile în care au fost încălcate şi norme în materie penală care atrage răspunderea penală a celui vizat. Trebuie menţionat că în perioada 2010 - 2012 Direcţiile Financiare Fiscale Judeţene au fost "invadate" de foarte multe sesizări formulate în baza legii 221/2009 şi în materie de înmatriculări de maşini astfel că agenţilor statului nu li se poate reproşa prea multe în condiţiile în care numeric, rezonabil şi echitabil nu mai puteau face faţă activităţii curente, aspect confirmat de martorii audiaţi în cauză (L., M., N., K. şi O., P.).

Prin activitatea infracţională descrisă mai sus, îndeplinindu-şi în mod defectuos atribuţiile de serviciu, inculpatul A. a cauzat o vătămare a intereselor legitime ale persoanelor vătămate D. şi E., întrucât faţă de acestea, prin Sentinţa civilă nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a dispus întoarcerea executării silite prin restituirea de către intimatele D. şi E. către Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 1.603.568 RON, fiind declanşată procedura de executare silită împotriva acestora pentru recuperarea sumei respective de bani şi emise succesiv mai multe titluri executorii.

Sub aspectul individualizării pedepsei s-a constatat că pedeapsa de 3 ani închisoare care este egală cu minimul special al pedepsei corespunde criteriilor prev. de art. 74 C. pen., la individualizarea acesteia avându-se în vedere pericolul social concret al infracţiunii, natura şi împrejurările în care a fost comisă, urmarea produsă şi datele ce caracterizează persoana inculpatului, precum şi aspectele particulare arătate mai sus.

Totodată, s-a apreciat că modalitatea juridică de individualizare a executării, respectiv suspendarea sub supraveghere conform art. 91 C. pen. răspunde principiilor proporţionalităţii pedepsei cu fapta săvârşită şi persoana inculpatului, necesităţii unei represiuni adecvate unei fapte ilicite, scopului preventiv al pedepsei şi funcţiilor de reeducare şi exemplaritate ale pedepsei, astfel că nu se impune a fi schimbată modalitatea de executare a acesteia.

Faţă de gradul de pericol social în concret al faptei comise, de circumstanţele reale în care aceasta a fost săvârşită, scopul urmărit de inculpat, dar şi faţă de circumstanţele personale ale inculpatului, faptul că inculpatul este tânăr, cu posibilităţi de reeducare, la primul contact cu legea penală, este integrată social şi familial, curtea a apreciat că aplicarea unei pedepse egale cu minimul special prevăzut de legea penală este de natură a asigura realizarea scopului preventiv al pedepsei şi a funcţiilor educative şi sancţionatorii ale acesteia.

Tot pentru aceleaşi considerente, curtea a considerat în ceea ce priveşte modalitatea de executare, suspendarea executării pedepsei în condiţiile art. 91 - 93 din C. pen. este suficientă pentru atenţionarea şi responsabilizarea inculpatului, în scopul de a nu mai repeta pe viitor o conduită ilicită similară, fiind necesar să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Municipiului Satu Mare sau a Serviciului Public de Asistenţă Socială Satu Mare pe o perioadă de 90 de zile lucrătoare.

În niciun caz, instanţa a apreciat că nu se poate stabili o pedeapsă care să fie executată în regim privativ de libertate raportat la aspectele arătate mai sus, în special cele care atenuează forma de răspundere penală al inculpatului.

Deşi Ministerul Public a susţinut că, inculpatul prin obţinerea pentru sine a unui folos necuvenit, constând în suma de 1.113.005,4 RON, redistribuită în mod nelegal şi reţinută cu titlu de cheltuieli de executare, aferente dosarelor execuţionale în care s-au făcut redistribuirile frauduloase descrise mai sus, ar fi săvârşit infracţiunea de spălare de bani prev. de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen., instanţa a reţinut pe de o parte că autorul infracţiunii de abuz în serviciu nu poate fi şi autorul infracţiunii de spălare de bani în varianta stabilită prin actul de acuzare, iar pe de altă parte latura subiectivă a acestei din urmă infracţiuni lipseşte în condiţiile în care inculpatul nu a efectuat niciun act ascuns de albire sau de spălare a banilor proveniţi din prima infracţiune, respectiv nu a folosit bunul produs al infracţiunii în aşa fel încât să evite riscul de a fi descoperit. Dimpotrivă, inculpatul a acţionat oficial şi în mod public încheind anumite acte juridice în scopul virării anumitor sume de bani care i se cuveneau legal potrivit proceselor-verbale de stabilire a cheltuielilor de executare silită şi care constituiau prin ele însele titluri executorii. Altfel zis, s-a apreciat că suma de 1.113.005,4 RON reţinută de către inculpat în modalitatea ilegală descrisă mai sus, i se cuveneau de drept acestuia, însă trebuia respectată o procedură pe care acesta nu a urmat-o.

Instanţa a apreciat că soluţia adoptată este în acord cu Decizia nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie care a statuat că infracţiunea de spălare de bani nu trebuie reţinută automat în sarcina autorului infracţiunii din care provin bunurile, pentru simplul fapt că în activitatea sa infracţională s-a realizat şi una dintre acţiunile proprii elementului material al infracţiunii de spălare de bani, altminteri aceasta ar lipsi infracţiunea de spălare de bani de individualitate.

Întrucât statul român a continuat să urmărească persoanele vătămate D. şi E. în baza titlului executoriu arătat mai sus şi pentru realizarea restabilirii situaţiei anterioare, în baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 C. proc. pen. s-a admis acţiunea civilă formulată de către partea civilă statul român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. să plătească acestuia suma de 1.603.548,59 RON reprezentând despăgubiri materiale actualizată cu rata inflaţiei la care s-au adăugat dobânzi penalizatoare de la data de 16.12.2011 până la data achitării integrale a debitului.

Întrucât procedura executării silite efectuate de către stat împotriva părţilor civile D. şi E. le-a creat un disconfort continuu, stres şi o anumită stare de incertitudine potrivit depoziţiilor martorilor Q., R. şi S., în baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 C. proc. pen. s-au admis în parte acţiunile civile formulate de către părţile civile D. şi E. şi a fost obligat inculpatul A. în solidar cu partea responsabilă civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. să plătească acestora suma de câte 4.500 RON reprezentând daune morale care reprezintă o sumă rezonabilă, echitabilă şi în acord cu starea de fapt reţinută mai sus. În schimb, instanţa nu a reţinut o legătură de cauzalitate între fapta ilicită de natură civilă descrisă mai sus şi starea de sănătate bolnăvicioasă în care au ajuns părţile civile, motiv pentru care a respins restul pretenţiilor civile ca fiind neîntemeiate.

În baza art. 397 alin. (2) rap. la art. 249 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen. s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatul A. şi ale părţii responsabile civilmente Biroul Executorului Judecătoresc A. până la concurenţa valorii probabile a pagubei.

Întrucât părţile civile D. şi E. nu au avut efectiv o culpă în declanşarea atât a prezentului litigiu cât şi a celui civil prin care s-a admis cererea de întoarcere a executării silite şi văzând aspectele arătate mai sus, în baza art. 397 alin. (3) rap. la art. 256 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare prin desfiinţarea Sentinţei civile nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - dosar nr. x/301/2011, precum şi a actelor de executare emise ulterior de către Ministerul Finanţelor Publice în sarcina părţilor civile D. şi E..

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, inculpatul A., părţile civile E., D. şi partea responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A..

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, a criticat soluţia primei instanţe sub două aspecte principale şi, de asemenea, greşita individualizare a sancţiunii aplicate inculpatului.

În primul rând, s-a arătat în motivele de apel, aşa cum au fost completate ulterior, că se solicită desfiinţarea hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Oradea şi înlăturarea dispoziţiei din hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte desfiinţarea Sentinţei civile nr. 9202 din data de 24 mai 2012, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul civil nr. x/2011 şi a actelor civile de executare emise în baza acestei sentinţe civile. A considerat că, în mod greşit, prima instanţă a desfiinţat o hotărâre judecătorească civilă în condiţiile în care nu era instanţă de control judiciar faţă de Judecătoria Sectorului 3. A învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. A arătat că în această situaţie nu este vorba despre exercitarea unei căi de atac, context în care a apreciat că nu a fost respectată nici măcar norma constituţională.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de apel, respectiv greşita achitare a inculpatului A. sub aspectul infracţiunii de spălare de bani, a învederat că infracţiunea de spălare de bani reţinută în sarcina inculpatului are individualitate şi a fost săvârşită după comiterea infracţiunii predicat de abuz în serviciu. A menţionat faptul că în precizările scrise depuse la dosar s-a arătat când s-a consumat infracţiunea de abuz în serviciu, în concret fiind vorba despre momentul în care inculpatul şi-a însuşit suma de bani care a făcut obiectul popririi, respectiv creanţa principală obţinută de către părţile civile persoane fizice şi momentul prejudicierii părţilor civile în acelaşi context, întrucât infracţiunea de abuz în serviciu s-a consumat efectiv anterior activităţilor care au presupus pretinsa distribuire a sumelor de bani cu titlu de cheltuieli de executare, aşa cum s-a reţinut că a săvârşit inculpatul. A apreciat că infracţiunea de spălare de bani are propria individualitate, fiind respectate cele stabilite de către Înalte Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 16/2016.

A mai arătat că prima instanţă a reţinut, de asemenea, că infracţiunea de spălare de bani nu ar fi putut fi săvârşită de către aceeaşi persoană care a săvârşit şi infracţiunea predicat, însă acest lucru este contrar considerentelor hotărârii Înaltei Curţi dată în dezlegarea problemei de drept, unde s-a stabilit fără echivoc că persoana care a săvârşit infracţiunea predicat poate fi subiect activ al infracţiunii de spălare de bani. A arătat că s-a reţinut de către parchet infracţiunea de spălare de bani ca fiind săvârşită în legătură cu repartizarea cu titlu de cheltuieli de executare a sumei de 1.113.005,4 RON, aşadar nu a întregii sume care a făcut obiectul popririi, însă a învederat că în contextul folosirii de către inculpat a acestei sume de bani cu titlu de cheltuieli de executare în alte dosare, acesta în mod intenţionat a menţionat în acel proces-verbal întreaga sumă pentru a disimula efectiv provenienţa şi drepturile asupra sumei de bani care a făcut obiectul popririi. A considerat că folosirea sumei de 1.113.005,4 RON şi disimularea provenienţei şi drepturilor asupra acesteia sunt activităţi desfăşurate de către inculpat după consumarea infracţiunii de abuz în serviciu, iar inculpatul cunoştea provenienţa ilicită a acestei sume de bani, cunoscând, totodată, că titlul executoriu a fost desfiinţat anterior şi deci că nu mai era posibilă întocmirea vreunui act de executare precum procesul-verbal de distribuire invocat. În opinia procurorului, intenţia inculpatului de a disimula provenienţa rezultă din menţionarea întregii sume în procesul-verbal respectiv.

În ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a pedepsei a considerat că inculpatul, nerecunoscându-şi fapta şi profitând de vârsta persoanelor vătămate, va trebui să execute efectiv pedeapsa rezultantă pe care o va stabili instanţa, măsură pe care o apreciază ca fiind necesară pentru îndreptarea conduitei acestuia şi realizarea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii penale.

Apelantele părţi civile E. şi D., au criticat soluţia primei instanţe atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile.

Sub aspectul laturii penale, a solicitat să se dispună majorarea pedepsei pentru infracţiunea de abuz în serviciu, apreciind că acest cuantum este netemeinic, insuficient şi neîndestulător, precum şi condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de spălare de bani, în forma solicitată prin schimbarea de încadrare juridică, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, iar sub aspectul modalităţii de executare, aplicarea unei pedepse rezultante în regim de detenţie.

Sub aspectul laturii civile, a solicitat majorarea daunelor morale acordate părţilor civile apelante, precum şi desfiinţarea totală, în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (3) teza I C. proc. pen., a procesului-verbal de distribuire din data de 28.02.2012, aflat la dosarul de urmărire penală, respectiv a proceselor-verbale de distribuire subsecvente, indicate în rechizitoriu.

Apelantul intimat inculpat A., a criticat de asemenea soluţia primei instanţe atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile.

Acesta a solicitat, în principal, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale apelate, precum şi a încheierilor din data de 07 octombrie 2015 şi respectiv 09 noiembrie 2015 ale aceleiaşi instanţe, întrucât dispoziţiile art. 408 alin. (2) C. proc. pen., normă procedurală pe care o apreciază ca fiind aplicabilă, nu distinge în raport de momentul pronunţării acestora, arătând că înţelege să atace cu apel şi încheierile de şedinţă anterior menţionate, chiar dacă au fost date în procedura camerei preliminare.

A apreciat că se impune desfiinţarea atât a sentinţei penale, cât şi a celor două încheieri anterior menţionate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Oradea în faza procedurii de cameră preliminară, întrucât în cauză este incidentă o cauză de nulitate absolută, urmărirea penală fiind efectuată de un organ necompetent, aspect care, deşi a fost invocat în mod constant în cursul procedurii de cameră preliminară şi s-a solicitat trimiterea cauzei la parchetul competent pentru refacerea urmăririi penale, solicitarea a fost respinsă fără nicio motivare.

A considerat că prezenta cauză nu este de competenţa materială a D.N.A. în raport de prevederile O.U.G. nr. 43/2002, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinând Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, având în vedere calitatea de executor judecătoresc a inculpatului, iar prejudiciul reţinut în sarcina inculpatului cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu este sub 1.000.000 de euro. A arătat că nu toate infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 sunt de competenţa D.N.A. potrivit O.U.G. nr. 43/2002, întrucât, dacă ar fi dorit acest lucru, legiuitorul ar fi precizat în mod expres că şi infracţiunile prevăzute de art. 131 şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 sunt de competenţa D.N.A. Cum nu există un text expres şi dispoziţiile O.U.G. nr. 43/2002 se referă până la inclusiv art. 13 din Legea nr. 78/2000, a apreciat că nu se poate discuta despre competenţa D.N.A. în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000. Pe de altă parte, art. 132 din Legea nr. 78/2000 nu prevede o formă autonomă a unei infracţiuni, ci o formă agravată a aceleiaşi infracţiuni de abuz în serviciu, prin urmare, nu este vorba despre o infracţiune distinctă reglementată în acest articol, ci o formă agravată a aceleiaşi infracţiuni de abuz în serviciu pentru care, din punctul de vedere al apărării, competenţa ar fi revenit D.N.A. numai dacă prejudiciul s-ar fi situat peste 1.000.000 de euro, astfel încât, fiind vorba despre o nulitate absolută, vătămarea nu mai poate fi înlăturată decât prin refacerea actului.

În ceea ce priveşte latura penală a cauzei s-a arătat că mod greşit instanţa de fond a dispus condamnarea sa sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., din probatoriul administrat în cauză nerezultând întrunirea elementelor de tipicitate ale acestei fapte aşa cum sunt prevăzute în norma de incriminare, sens în care se impunea achitarea în baza disp. art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 lit. b) C. proc. pen., şi a apreciat că în modalitatea reţinută de către instanţa de fond în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale acestei infracţiuni, sens în care a solicitat achitarea inculpatului în baza dispoziţiilor art. 16 lit. b) C. proc. pen.

A considerat că dispoziţiile art. 16 lit. b) C. proc. pen. sunt aplicabile şi datorită apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nr. 392 din 6 iunie 2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 504/30.06.2017, în considerentele căreia se arată că dispoziţiile din conţinutul art. 297 din C. pen. sunt formulate în sens larg, în termeni vagi, care conferă grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, având în vedere că nu reglementează pragul valoric al pagubei şi nu stabileşte intensitatea vătămării, fapt care este contrar principiului securităţii raporturilor juridice referitor la claritatea şi predictibilitatea legii. Prin urmare, a apreciat că o condamnare contrară principiului legalităţii incriminării prevăzut de art. 1 din C. proc. pen., garantat de art. 7 din Convenţie, nu este posibilă. A menţionat faptul că unele instanţe din ţară, la acest moment, vorbesc chiar despre o dezincriminare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. pen., fiind cunoscută sub acest aspect practica instanţelor din Alba Iulia, la care s-au raliat şi instanţele din Cluj şi Oradea, care, făcând aplicarea acestei decizii a Curţii Constituţionale, chiar şi în faza de executare prin admiterea unor contestaţii la executare, apreciind că este aplicabilă legea penală mai favorabilă şi recalculând, au dispus deja punerea în libertate a persoanelor respective, exprimându-se că ar fi vorba despre o dezincriminare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. pen. A susţinut apărătorul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 lit. b) C. proc. pen., întrucât o condamnare într-o asemenea situaţie având în vedere considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392 din 6 iunie 2017 ar fi contrară principiului legalităţii incriminării prevăzut de art. 1 C. proc. pen., garantat de art. 7 din Convenţie.

Pe de altă parte, în subsidiar, a solicitat achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. în ipoteza reţinută de instanţa de fond în ceea ce priveşte vătămarea intereselor celor două părţi vătămate D. şi E., pentru motivele anterior expuse, arătând că nu existat niciun moment vreo intenţie din partea inculpatului şi nici nu a acceptat acesta posibilitatea ca operaţiunea efectuată prin intermediul acelui proces-verbal să lezeze cumva interesele părţilor vătămate. Inculpatul nu a avut o asemenea intenţie şi din acest motiv a precizat în mod expres în procesul-verbal "suma se restituie".

De asemenea, în subsidiar, dacă se va reţine ipoteza că fapta ar fi fost comisă numai în modalitatea descrisă de către instanţa de fond, respectiv prin fapta inculpatului s-a adus doar o vătămare intereselor celor două părţi vătămate, admiţând ipoteza că în dauna statului nu s-a produs niciun prejudiciu şi faptele fiind comise sub imperiul codului vechi, a arătat că încadrarea juridică ar fi cea prevăzută de dispoziţiile art. 246 C. pen., situaţie net favorabilă inculpatului, fiind motivată pe larg şi în motivele scrise de apel. De asemenea, în motivele de apel s-a solicitat înlăturarea prevederilor art. 132 din Legea nr. 78/2000, întrucât nu a existat un avantaj patrimonial în sensul acestei dispoziţii, sumele care au revenit executorului judecătoresc reprezentând cheltuieli de executare ce erau cuvenite acestuia ca urmare a activităţii pe care a desfăşurat-o, aspect reţinut şi de către instanţa de fond.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, a solicitat înlăturarea dispoziţiei de obligare a inculpatului la plata sumei de 1.603.458,49 RON în favoarea Statului Român prin Direcţia Finanţelor Publice, întrucât această entitate nu a fost prejudiciată, sumele respective acoperind alte debite datorate de Statul Român în cadrul altor dosare de executare.

Apelanta parte responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A., a formulat apel atât în latura penală, cât şi latura civilă a cauzei, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 409 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în sensul că latura penală a cauzei are o înrâurire evidentă asupra laturii civile, context în care partea responsabilă civilmente poate exercita calea de atac a apelului şi în privinţa laturii penale a cauzei.

În acest sens, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, a solicitat achitarea inculpatului A., în principal, în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. şi în subsidiar, în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., iar în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, a solicitat înlăturarea dispoziţiei primei instanţei privind obligarea inculpatului A. în solidar cu Biroul Executorului Judecătoresc la plata sumei de 1.603.548,59 RON către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, de asemenea, înlăturarea dispoziţiei de obligare a inculpatului în solidar cu Biroul Executorului Judecătoresc la plata daunelor morale către cele două părţi civile persoane fizice.

A susţinut că nu s-a demonstrat încălcarea niciunei norme de drept penal primare de către inculpatul A. în procedura pe care acesta a urmat-o şi care, de altfel, este una legală şi permisă de C. proc. civ. în vigoare la data la care aceasta s-a realizat.

S-a susţinut deopotrivă, că executorul judecătoresc a procedat în mod legal în prezenta speţă, menţionând că la acest moment se susţine potrivit acuzaţiei că vătămarea intereselor legitime nu mai este a părţilor civile persoane fizice, ci a Statului Român, iar prejudiciul material produs prin infracţiunea de abuz în serviciu nu mai este al Statului Român, astfel cum a stabilit în mod nelegal, în opinia apărării, prima instanţă, ci al părţilor vătămate persoane fizice. A susţinut că este vorba de o schimbare a acuzaţiei în apel, pentru a justifica, în mod aparent, din punctul de vedere al apărării, reţinerea şi a infracţiunii de spălare de bani. A solicitat să se observe că această acuzaţie, deşi este o acuzaţie nouă faţă de care inculpatul este privat de un grad de jurisdicţie, nu este fondată, întrucât întregul demers realizat de executorul judecătoresc, în calitate de reprezentant al Biroului Executorului a fost unul legal şi nu s-a demonstrat încălcarea niciunei norme primare care să justifice reţinerea în sarcina inculpatului a infracţiunii de abuz în serviciu, iar în lipsa infracţiunii predicat, nici infracţiunea de spălare de bani nu poate exista, întrucât nu poate avea o existenţă de sine stătătoare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel invocate, Înalta Curte apreciază ca fiind parţial fondate doar apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi părţile civile E. şi D., în raport de considerentele ce vor fi expuse:

Cu caracter prioritar, Înalta Curte va analiza motivul de nulitate absolută invocat de inculpatul A., în sensul că prezenta cauză nu este de competenţa materială a D.N.A. în raport de prevederile O.U.G. nr. 43/2002, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinând Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, având în vedere calitatea de executor judecătoresc a inculpatului, iar prejudiciul reţinut în sarcina inculpatului cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu este sub 1.000.000 de euro şi întrucât este vorba despre o nulitate absolută, vătămarea nu mai poate fi înlăturată decât prin refacerea actului.

În analiza acestui motiv de apel, Înalta Curte apreciază că se impun a fi făcute următoarele precizări:

Inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit şi spălare a banilor, prev. de: art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 modificată cu referire la art. 5 C. pen. şi art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 statuează în conţinutul său următoarele dispoziţii:

(1) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în RON a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în RON a 10.000 euro;

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii şi auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilieri judeţeni; prefecţi şi subprefecţi; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţi; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi al societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 şi art. 294 din C. pen.

(2) Infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

(3) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute la art. 246, art. 297 şi art. 300 din C. pen., dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în RON a 1.000.000 euro.

(4) Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1)-(3).

(5) În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă.

Or, infracţiunea prevăzută de art. 132 raportat la art. 297 C. pen. care s-a reţinut în sarcina inculpatului este o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie prevăzută de Legea nr. 78/2000, context în care este incident alin. (1) lit. a) al art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 şi nu alin. (3) al aceluiaşi articol iar dispoziţiile art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002 la care face referire apărarea, se referă la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută strict de C. pen., în acea încadrare din C. pen., nu şi cu încadrarea în forma agravată prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, astfel că nu poate fi primita critica invocată de apelantul inculpat.

Pe fondul acuzaţiilor imputate inculpatului A., Înalta Curte, apreciază ca nefondate criticile acestuia în considerarea următoarelor argumente:

Astfel cu referire strictă la acuzaţia de abuz în serviciu imputată inculpatului cu titlu preparator, Înalta Curte apreciază că se impune a fi clarificată procedura aplicabilă fazei de executare silită cu care a fost investit inculpatul de către părţile civile, iar apoi analiza acestora prin prisma modului în care acestea au fost respectate de către inculpatul A., desigur prin raportare la particularităţile concrete ale speţei.

Întrucât la data săvârşirii faptei erau aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ., apreciem că se impune a fi analizată acuzaţia de abuz în serviciu prin prisma acestor dispoziţii.

De asemenea, întrucât învestirea executorului judecătoresc a fost dispusă în vederea recuperării unei sume de bani şi nu a unor imobile sau alte bunuri, Înalta Curte apreciază că analiza procedurii de executare se impune a fi făcută în considerarea dispoziţiilor legale ce reglementează recuperarea unor sume de bani şi care este consacrata în literatură cu titlu de poprire.

Astfel:

Art. 452 alin. (1) C. proc. civ. anterior:

"Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporabile urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente".

...

Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. anterior:

"Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit".

Art. 454 alin. (23) C. proc. civ. anterior:

"În cazul în care adresa de înfiinţare a popririi se adresează unei unităţi operaţionale a unei bănci, poprirea va fi înfiinţată asupra conturilor pe care debitoarea urmărită le are deschise la acea unitate".

Art 456 alin. (1) C. proc. civ. anterior:

"În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat:

a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporate poprite şi să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevăzute la art. 453 alin. (1)".

Art. 458 alin. (1) C. proc. civ. anterior:

"Executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate [prin poprire], numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume".

Cartea V - Despre executarea silită

Capitolul I - Dispoziţii generale

Art. 3715 C. proc. civ. anterior:

"Executarea silită încetează dacă:

- creditorul a renunţat la executare;

- a fost desfiinţat titlul executoriu".

...

Art. 3791 C. proc. civ. anterior:

"În cazul în care s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept. Dispoziţiile art. 4041 - 4043 sunt aplicabile".

Art. 388 C. proc. civ. anterior:

"Pentru toate actele de executare pe care le efectuează, executorul judecătoresc este obligat să încheie procese-verbale [...].

Secţiunea a VI-a: Întoarcerea executării:

Art. 4041 C. proc. civ. anterior:

"(1) În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.

(2) Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit

În cazul în care executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, în întoarcerea executării se va face prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din vânzare [...]".

Aşadar, enunţarea acestor texte de lege ce trebuiau aplicate şi respectate de către executorul judecătoresc, în speţă inculpatul A., se impun a fi analizate şi interpretate prin raportare la situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpatului, care în esenţă se prezintă astfel:

În concret prin prisma situaţiei faptice, Înalta Curte, reţine că la data de 28.05.2009, reclamantele D. şi E. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate că au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 6.214 mp, înscris iniţial în CF nr. x şi să fie obligată pârâtul - Statul Român, la achitarea despăgubirilor constând în valoarea de circulaţie a imobilului, stabilită conform standardelor internaţionale.

După finalizarea judecăţii cauzei, prin Sentinţa nr. 955/D din 4 iunie 2010, Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de D. şi E. şi, în consecinţă, a constatat calitatea acestora de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în baza Legii nr. 10/2001, pentru terenul în cauză, obligând Statul Român la plata sumei de 360.400 euro, la cursul din data plăţii, cu titlu de despăgubiri, hotărâre ce a fost menţinută în întregime de Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 42 din 16 februarie 2011 (care era definitivă şi executorie), care a respins ca nefondate, apelurile declarate în cauză de către pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

În baza acestui titlu executoriu, la data de 28 iunie 2011 a fost înregistrată la A. cererea creditoarelor D. şi E., prin care acestea au solicitat executarea silită, pentru suma de 360.400 euro, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), în baza titlului executoriu, respectiv Sentinţa civilă nr. 955/D/2010 a Tribunalului Satu Mare, devenită ulterior definitivă şi executorie, fiind astfel constituit dosarul execuţional x/2011 unde prin procesul-verbal din data de 13 iulie 2011, s-a stabilit cheltuieli judiciare, în cuantum de 38.619,41 RON, iar la data de 29.06.2011, A. a depus la Judecătoria Satu Mare cererea pentru încuviinţarea executării silite, aceasta fiind admisă prin Încheierea nr. 2137/08.07.2011 şi, în consecinţă, s-a încuviinţat executarea silită a titlului executoriu, respectiv a Sentinţei civile nr. 955/D/2010 a Tribunalului Satu Mare.

La data de 13.07.2011, A. a înaintat o somaţie către D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), prin care a solicitat, în termen de o zi de la data emiterii adresei, plata sumei de 360.000 euro reprezentând despăgubiri şi 38.617,71 RON reprezentând cheltuielile de executare stabilite prin procesul-verbal din 13.07.2011.

De asemenea, prin adresele înaintate către Trezoreria Satu Mare şi F. (terţi popriţi) din 16.08.2011, 22.08.2011 şi 01.09.2011, A. a indisponibilizat ulterior sumele de bani datorate creditoarelor de către Statul Român, prin D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), până la concurenţa sumelor 360.000 euro şi 38.617,71 RON.

Prin adresele nr. x/23.08.2011 şi x/24.08.2011, Trezoreria Satu Mare a comunicat A. că, D.G.F.P. Satu Mare nu dispunea, la acel moment, de fonduri care să poată fi indisponibilizate şi că se vor urmări toate sumele încasate ulterior şi repartizările de credite bugetare până stingerea creanţei.

În mod similar, prin adresele nr. x/21.09.2011 şi x/129525/29.09.2011, F. a comunicat A. că, până la acel moment, nu a fost indisponibilizată din conturile Ministerului Finanţelor Publice nicio sumă de bani, din lipsă de disponibil, însă pe măsura alimentării conturilor se va proceda la indisponibilizarea acestora, tot totodată, punând la dispoziţia BEJ şi extrasele de cont în RON şi valută (euro, dolari) ale Ministerului Finanţelor Publice. De asemenea, s-a adus la cunoştinţa A. că celelalte conturi ale MFP deschise la F. sunt creditate cu sume ce nu pot face obiectul executării silite.

La data de 16.12.2011, terţul poprit F. a procedat la virarea sumei de 1.603.548 RON, din care 1.564.928,88 RON (360.400 euro x 4.3422 RON curs BNR) reprezentând valoarea despăgubirilor şi 38.619,71 RON reprezentând cheltuielile de executare aferente dosarului execuţional x/2011, în contul A., urmare a executării silite prin poprire a debitorului Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice.

Întrucât ulterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat un recurs în interesul legii, despre care numitele D. şi E. au luat la cunoştinţă, fiind vorba despre Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii, publicată în M. Of. 120/17.02.2012 şi prin care s-a statuat că în acţiunile întemeiate în baza Legii nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, şi anticipând soluţia care va fi pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, la data de 05.01.2012, acestea au depus la dosarul execuţional, prin avocat, cerere scrisă, în două rânduri, respectiv la 05 ianuarie 2012 şi 09 februarie 2012, restituirea sumei de bani către statul român (cea de-a doua solicitare, ulterior deciziei Înaltei Curţi prin care a fost desfiinţat titlul, prin trimiterea cauzei spre rejudecare), însă executorul a procedat la scurt timp, respectiv în data de 28 februarie, la un prim proces de redistribuire.

Înalta Curte, constată aşadar că în nerespectarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate, într-un mod cu totul inedit şi abuziv, inculpatul prin acelaşi înscris constată închisă procedura de executare solicitată de părţile civile şi dispune folosire sumei de bani în alte 35 dosare de executare cu scopul de a încasa cheltuielile de executare, lucru care de altfel s-a şi întâmplat.

Analiza dispoziţiilor legale menţionate, reliefează în opinia Înaltei Curţi, în sarcina inculpatului, executorul judecătoresc A. obligaţia legală de serviciu ca, după expirarea unui termen de 15 zile de la consemnarea de către BCR a întregii sume de 1.603.548,59 RON, să elibereze creditorilor D. şi E. suma de bani executată prin poprire cu titlu de creanţă principală (1.564.928,88 RON), urmând a păstra pentru sine contravaloarea cheltuielilor de executare aferente dosarului de executare nr. x/2011, în cuantum de 38.619,71 RON, sumă pe care nu era ţinut nici s-o elibereze creditorilor, nici s-o întoarcă debitorului, toate obligaţiile ulterioare generate de desfiinţarea ulterioară a titlului executoriu, dacă ar fi procedat în acest mod, fiind preluată de către părţile civile D. şi E. ce urmau a suporta potrivit legii civile, în calitate de foşti creditori, atât cheltuielile cu executarea silită (făcută la cererea lor, în baza unui titlu executoriu nedefinitiv), cât şi obligaţia de a întoarce integral executarea în favoarea fostului debitor, Statul Român.

Obligaţia de a întoarce executarea este prevăzută de legea civilă exclusiv în sarcina creditorului (singurul care poate avea calitatea de intimat/pârât într-o astfel de procedură) şi vizează întreaga sumă care a tăcut obiectul executării silite, inclusiv cheltuielile de executare pe care creditorul şi le-a asumat când a solicitat executarea silită a unui titlu nedefinitiv, însă pentru că inculpatul A. nu şi-a îndeplinit obligaţia de serviciu (prevăzută imperativ de art. 458 alin. (1) din C. proc. civ. anterior, preluată de art. 788 alin. (1) din N. C. proc. civ.) de a elibera părţilor civile suma aferentă creanţei lor în valoare de 1.564.928,88 RON, ci din contră, şi-a însuşit-o, părţile civile D. şi E. au fost în imposibilitatea obiectivă de a-şi îndeplini benevol propria obligaţie de a întoarce executarea în favoarea fostului debitor, suferind un prejudiciu material în cuantum egal cu întreaga obligaţie stabilită în sarcina lor pe cale judecătorească, prin Sentinţa civilă nr. 9202/24 mai 2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti pronunţată în dosarul civil nr. x/2011, la care s-au adăugat dobânzile şi penalităţile calculate ulterior de către Statul Român, în acelaşi context şi prin aceeaşi faptă, inculpatul A. a cauzat o vătămare interesului legitim al Statului Român de a obţine întoarcerea executării pentru suma de 1.603.548 RON de la părţile civile D. şi E..

Înalta Curte, apreciază că prin modul în care a acţionat, inculpatul A. şi implicit apelanta parte responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A., a încălcat normele de drept care reglementau procedura executării, respectiv dispoziţiile art. 3715 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., care se referă la situaţia în care creditorul a renunţat la executare, alin. (2) al aceluiaşi articol, care obliga executorul judecătoresc să întocmească o încheiere motivată în fapt şi în drept, comunicată de îndată creditorului şi debitorului, dispoziţiile art. 4041 din vechiul C. proc. civ. cu privire la desfiinţarea titlului executoriu şi dreptul celui interesat la întoarcerea executării.

Apărarea inculpatului şi implicit a părţii responsabile civilmente Birou Executor Judecătoresc A. pe acest palier, în sensul că nu a putut restitui suma de bani, întrucât a fost notificat cu privire la schimbarea contului şi că în pofida demersurilor făcute nu a primit nici un răspuns nu poate fi primită, faptul că apare înregistrat cu o astfel de cerere este într-adevăr confirmat de o singură martoră, însă în opinia Înaltei Curţi acest demers fragil chiar şi în situaţia în care în mod real ar fi formulat o astfel de cerere nu justifică absenţa oricărui alt demers ulterior ci mai degrabă o modalitate de a-şi ascunde demersul infracţional ulterior, de a obţine cheltuielile de executare în celelalte 35 dosare execuţionale.

Totodată, Înalta Curte apreciază că obligaţia executorului de a elibera suma de bani în favoarea creditorilor la finalul procedurii popririi, rezultă din însăşi textul de lege care reglementează această procedură care este imperativă, legiuitorul folosind sintagma "executorul va proceda la eliberarea sumei" - iar nu "va putea proceda la eliberarea sumei". Executorul nu are deci posibilitatea de a aprecia asupra eliberării sau nu în favoarea creditorului a întregii creanţe care a făcut obiectul popririi, iar în măsura în care este cazul distribuirii ei între mai mulţi creditori intervenienţi din acelaşi dosar de executare, nu are posibilitatea de a aprecia dacă eliberează sau nu prin distribuire creanţa executată prin poprire (distribuirea sumei având tot semnificaţia eliberării creanţei, însă prin plata mai multor creditori intervenienţi din acelaşi dosar de executare, în ordinea de preferinţă prevăzută de lege).

În cauză, în cadrul aceluiaşi dosar de executare nu au existat creditori intervenienţi, pentru ca atitudinea inculpatului să fie justificată, mai mult decât atât acesta a nesocotit voinţa părţilor civile care i-au solicitat în mod expres restituirea sumei de bani debitorului, respectiv Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, încălcând principiul disponibilităţii care operează în procesul civil, inclusiv în faza de executare silită şi, de asemenea, dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 188/2000 a executorilor judecătoreşti, potrivit cărora raporturile dintre executorul judecătoresc şi client sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului.

Aşadar prin raportare la normele legale menţionate, care din punctul de vedere al Înaltei Curţi erau clare şi previzibile, activitatea inculpatului A. a fost una abuzivă, discreţionară şi vădit nelegală, astfel că apărarea sa conform căreia s-ar impune achitarea conform dispoziţiilor art. 16 lit. b) C. proc. pen. ca efect al apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nr. 392 din 6 iunie 2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 504 din 30.06.2017, în considerentele căreia se arată că dispoziţiile din conţinutul art. 297 din C. pen. sunt formulate în sens larg, în termeni vagi, care conferă grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, având în vedere că nu reglementează pragul valoric al pagubei şi nu stabileşte intensitatea vătămării, fapt care este contrar principiului securităţii raporturilor juridice referitor la claritatea şi predictibilitatea legii, este nefondată.

Nici apărarea conform căreia, încadrarea juridică ar fi cea prevăzută de dispoziţiile art. 246 C. pen., sens în care s-a solicitat înlăturarea prevederilor art. 132 din Legea nr. 78/2000, întrucât nu a existat un avantaj patrimonial în sensul acestei dispoziţii, sumele care au revenit executorului judecătoresc reprezentând cheltuieli de executare ce erau cuvenite acestuia ca urmare a activităţii pe care a desfăşurat-o, nu poate fi primită, din întreaga situaţie de fapt reţinută în cauză transpare neechivoc faptul că încasarea cheltuielilor de executare în cele 35 de dosare execuţionale prin procedura nelegală prin care le-a obţinut reprezintă un folos patrimonial în sensul legii penale, astfel că solicitarea de schimbare a încadrării juridice este nefondată şi nici solicitarea de achitare întrucât această "distribuire" este permisă de lege, sumele de bani distribuite reprezentând parte din ele cheltuieli de executare ce se execută cu precădere şi în condiţiile legii, fiind datorate de către acelaşi debitor - Statul Român - şi în alte dosare de executare astfel că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, pe de o parte, întrucât nu a existat o încălcare a unor dispoziţii din C. proc. civ. în vigoare la acea dată în ceea ce priveşte activitatea executorului judecătoresc, nu poate fi primită.

Apărarea inculpatului pe acest ultim palier nu poate fi primită şi din perspectiva dispoziţiilor legale certe şi neechivoce ce reglementează procedura executării, invocarea cutumei în detrimentul legii este nelegală şi nu poate înlocui sau substitui aplicarea sa. Faptul că acesta a mai procedat în această manieră şi nu a suportat rigorile legii nu justifică perpetuarea la infinit a unui mod discreţionar de aplicare a legii şi în detrimentul altor persoane pentru obţinerea unui folos propriu.

Înalta Curte, apreciază în opinie majoritară, că prin fapta sa inculpatul a săvârşit infracţiune de abuz în serviciu în forma şi încadrarea juridică reţinută prin actul de sesizare şi că ne aflăm în prezenţa unei singure infracţiuni continue de abuz în serviciu, prin aceeaşi acţiune prejudiciind atât părţile civile cât şi Statul Român şi care s-a consumat în momentul în care executorul judecătoresc A. a refuzat să dea curs notificării oficiale a părţilor civile de a restitui suma de bani debitorului Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi s-a epuizat în momentul în care a decis redistribuirea sumei de bani în celelalte 35 de dosare execuţionale, producând astfel vătămarea intereselor legitime în raport cu partea civilă Statul Român.

În ceea ce priveşte prejudiciul material adus părţilor civile persoane fizice, Înalta Curte apreciază că evaluarea acestuia trebuie făcută în raport cu întreaga sumă pe care acestea nu au mai fost în măsură să o întoarcă statului întrucât imposibilitatea întoarcerii executării s-a datorat integral faptei ilicite a inculpatului, iar dobânzile şi penalităţile calculate de către beneficiarul dreptului la întoarcerea executării s-au raportat la suma integrală.

În raport de toate considerentele de fapt şi drept expuse, Înalta Curte apreciază că vinovăţia inculpatului A., în ceea ce priveşte acuzaţia de abuz în serviciu este pe deplin dovedită iar apelul acestuia pe această acuzaţie este nefondat.

În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor, republicată, astfel cum rezultă din acuzaţia formulată, infracţiunea de spălare a banilor reţinută în sarcina inculpatului A. se raportează la folosirea de către acesta a sumei de bani obţinută ilegal de la părţile civile persoane fizice (creanţa principală în cuantum de 1.564.928,88 RON - pe care şi-a însuşit-o în contextul săvârşirii abuzului în serviciu), prin alocarea unui cuantum de 1.113.005,4 RON ca şi cheltuieli de executare într-un total de 234 dosare de executare aflate în soluţionarea A., întocmind în acest scop un "proces-verbal de redistribuire".

Deşi soluţia de achitare pronunţată de către instanţa de fond este corectă şi legală, Înalta Curte apreciază că motivarea soluţiei sau mai exact considerentele care au stat la baza adoptării acestei soluţii este una greşită.

În mod eronat a apreciat instanţa de fond că nu ne aflăm în prezenţa infracţiunii de spălare de bani întrucât lipseşte infracţiunea predicat, întrucât nu există o activitate care îmbracă forma ilicitului penal şi care să fie producătoare a banilor murdari, iar în al doilea rând, nu poate fi subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor acelaşi subiect activ al infracţiunii predicat, generatoare de bani "murdari".

Motivarea instanţei de fond pe acest capăt de acuzare vine practic în contradicţie cu Decizia 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept unde la punctul 2 al chestiunii a statuat că "Subiectul activ al infracţiunii din care provin bunurile poate fi şi subiect activ al infracţiunii de spălare de bani."

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 73/2011. Sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările ulterioare, susţinându-se că ar încălca principiul non bis in idem, deoarece persoana considerată vinovată de săvârşirea infracţiunii din care provin bunurile ce constituie obiect material al infracţiunii de spălare de bani este cercetată şi urmărită încă o dată pentru însuşirea aceloraşi bunuri, Curtea a arătat că dispoziţiile legale criticate sub aspectul lipsei de previzibilitate sunt constituţionale, deoarece acestea stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracţiune. Pentru ca principiul non bis in idem să-şi găsească aplicarea, persoana în cauză trebuie să fi suferit o condamnare, să fi fost achitată sau să se fi dispus încetarea urmăririi penale pentru fapta cu privire la care este din nou urmărită sau judecată. În situaţia concursului de infracţiuni însă, infractorului i se aplică o pedeapsă principală, fără ca prin aceasta să fie încălcate în vreun fel dispoziţiile art. 4 parag. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Totodată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că infracţiunea de spălare de bani nu trebuie reţinută automat în sarcina autorului infracţiunii din care provin bunurile, pentru simplul fapt că în activitatea sa infracţională s-a realizat şi una dintre acţiunile proprii elementului material al infracţiunii de spălare de bani, pentru că aceasta ar lipsi infracţiunea de spălare de bani de individualitate. Revine organelor judiciare sarcina de a decide în situaţii concrete dacă infracţiunea de spălare de bani este suficient de bine individualizată în raport cu infracţiunea din care provin bunurile şi dacă este cazul să se reţină un concurs de infracţiuni sau o unică infracţiune.

Pornind de la aceste considerente, asupra cărora s-a statuat expres şi neechivoc şi cu privire la care instanţele au obligaţia să le aplice în mod obligatoriu şi nu discreţionar aşa cum este şi cazul speţei de faţă, Înalta Curte apreciază că analiza răspunderii penale a inculpatului prin prisma acuzaţiei de spălare de bani reţinută în sarcina sa trebuia făcută cu luarea în considerare a acestor decizii şi nu prin crearea unei interpretări proprii, derogatorie de la deciziile menţionate.

Obligaţia instanţei de fond era aceea de a stabili dacă infracţiunea de spălare de bani este suficient de bine individualizată în raport cu infracţiunea din care provin bunurile, respectiv sumele de bani şi dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani prin raportare la conţinutul concret al elementelor constitutive ce caracterizează latura obiectivă a acestei infracţiuni.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază aşadar că se impune a se face analiza acestei infracţiuni prin prisma textului de lege care incriminează această infracţiune şi în contextul situaţiei de fapt reţinută în sarcina inculpatului.

Astfel, infracţiunea de spălare de bani, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 este reglementată astfel:

(1) Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani:

c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.

Având în vedere faptul că infracţiunea de spălare de bani este o infracţiune corelativă, aceasta nu poate exista în lipsa unei alte infracţiuni predicat (premisă) care să fie generatoare de bani murdari.

Obiectul material al infracţiunii de spălare de bani îl reprezintă bunurile provenite din săvârşirea de infracţiuni principale care sunt supuse operaţiunilor de spălare.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii prev. de art. 29 lit. c) din Legea nr. 656/2002 îl constituie dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.

Latura subiectivă a acestei infracţiuni o constituie intenţia directă calificată prin scop care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor elemente: - cunoaşterea că obiectul "spălării" este produs al infracţiunii predicat; - motivul, imboldul rezultat din dorinţa de a folosi bunul produs al infracţiunii, direct sau indirect, fără riscul de a fi descoperit.

Pentru existenţa infracţiunii de spălare a banilor este necesar să se stabilească pe baza probelor certe, că bunurile dobândite, deţinute sau folosite provin din săvârşirea de infracţiuni şi că autorul cunoştea această împrejurare.

Înalta Curte, prin raportare la aceste considerente apreciază că deşi ne aflăm neechivoc în prezenţa infracţiunii predicat, infracţiunea de abuz în serviciu fiind pe deplin dovedită, nu sunt întrunite şi celelalte condiţii de tipicitate, obligatorii pentru angajarea răspunderii penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare de bani în sensul în care prin procesul-verbal întocmit de către inculpat la data de 28.02.2012 s-ar fi realizat o modalitate de disimulare a provenienţei şi drepturilor asupra sumei de bani însuşită de la părţile civile persoane fizice, pentru a folosi această sumă în alte dosare de executare şi că astfel s-ar fi produs "spălarea produsului infracţiunii".

Este foarte adevărat faptul că în mod nelegal, inculpatul a folosit sumele de bani obţinută în dosarul execuţional x/2011 (creditori D. şi E.), în alte dosare de executare în scopul încasării cheltuielilor de executare, însă nu rezultă din nicio probă că a disimulat provenienţa sumei de bani folosită în celelalte 35 de dosare execuţionale, ba dimpotrivă a efectuat aceste operaţiuni la vedere, de altfel nici nu avea cum să procedeze astfel, sens în care nu ne aflăm în prezenţa infracţiunii de spălare de bani, aceasta nefiind suficient individualizată prin prisma elementelor sale constitutive.

Aşadar, Înalta Curte, apreciază că acestea sunt considerentele pentru care trebuie menţinută soluţia de achitare a inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare de bani şi nu cele reţinute de către instanţa de fond, sens în care pentru toate argumentele de fapt şi drept expuse apreciază că apelul parchetului şi a părţilor civile pe acest capăt de acuzaţie este nefondat.

În ceea ce priveşte apelul părţilor civile D. şi E., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat prin prisma cuantumului daunelor morale acordate.

Cu privire la latura civilă a cauzei, Înalta Curte apreciază că se impune majorarea daunelor morale în sumă de câte 4.500 RON acordate de către instanţa de fond şi apreciază că acest cuantum este unul modic raportat la traumele suferite de părţile civile, acestea fiind în vârstă înaintată, bolnave cardiac, şi care ca urmare a încălcării obligaţiilor de către inculpatul A. au primit în fiecare lună câte o somaţie de plată din partea Finanţelor Publice că mai au accesorii de achitat, inclusiv în luna noiembrie 2017, deşi există acest dosar pe rolul instanţei.

Mai mult decât atât, Înalta Curte apreciază că majorarea daunelor morale acordate părţilor civile, se impune şi prin raportare la cheltuielile pe care acestea le-au avut, prin promovarea unei contestaţii la executare la fiecare titlu, existând mai mult de 15 titluri deja contestate şi care au presupus fiecare în parte achitarea unei taxe de timbru, angajarea unui avocat, efectuarea de deplasări, situaţie deosebit de apăsătoare şi împovărătoare pentru părţile vătămate, familia acestora oferindu-le sprijinul şi cunoştinţele necesare să-şi formuleze apărările.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va admite apelul părţilor civile pe latură civilă şi va majora cuantumul daunelor morale într-un cuantum normal, proporţional cu prejudicial moral suferit.

În ceea ce priveşte solicitare de admiterea apelului şi sub aspectul omisiunii primei instanţe de desfiinţare a proceselor-verbale de redistribuire, respectiv procesul-verbal de redistribuire din data de 28.02.2012, "inventat" de către executorul judecătoresc, în ignorarea tuturor dispoziţiilor legale, precum şi celelalte procese-verbale subsecvente, a căror desfiinţare, în opinia apărării, se impune întrucât întocmirea acestor procese-verbale face parte din latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte va respinge această solicitare motivat de faptul că ele nu se circumscriu infracţiunii de fals ci ca o consecinţă a nerespectării dispoziţiilor legale ce a guvernat etapa executării, acestea neconţinând menţiuni necorespunzătoare adevărului.

În ceea ce priveşte apelul formulat de parchet, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat doar în ceea ce priveşte înlăturarea dispoziţiei din hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte desfiinţarea Sentinţei civile nr. 9202 din data de 24 mai 2012, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul civil nr. x/2011 şi a actelor civile de executare emise în baza acestei sentinţe civile. În consens cu Ministerul Public şi Înalta Curte apreciază că în mod greşit, prima instanţă a desfiinţat o hotărâre judecătorească civilă în condiţiile în care nu era instanţă de control judiciar faţă de Judecătoria Sectorului 3, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii, astfel că în această situaţie nu este vorba despre exercitarea unei căi de atac.

Cât priveşte solicitarea de înlocuire a modalităţii de executare a pedepsei, în sensul în care s-a solicitat atât de către parchet cât şi de părţile civile, înlocuirea modalităţii de executare, respectiv dispunerea executării pedepsei aplicată în regim de detenţie, Înalta Curte apreciază ca nefondat motivul de apel, modalitatea juridică de individualizare a executării, respectiv suspendarea sub supraveghere conform art. 91 C. pen. răspunde principiilor proporţionalităţii pedepsei cu fapta săvârşită şi persoana inculpatului, necesităţii unei represiuni adecvate unei fapte ilicite, scopului preventiv al pedepsei şi funcţiilor de reeducare şi exemplaritate ale pedepsei, astfel că nu se impune a fi schimbată modalitatea de executare a acesteia.

Faţă de gradul de pericol social în concret al faptei comise, de circumstanţele reale în care aceasta a fost săvârşită, scopul urmărit de inculpat, dar şi faţă de circumstanţele personale ale inculpatului, faptul că inculpatul este tânăr, cu posibilităţi de reeducare, la primul contact cu legea penală, este integrată social şi familial, Înalta Curte apreciază că aplicarea unei pedepse cu suspendarea este de natură a asigura realizarea scopului preventiv al pedepsei şi a funcţiilor educative şi sancţionatorii ale acesteia.

Cât priveşte solicitarea martorelor P. şi O. de acordare a cheltuielilor efectuate prin participarea în calitate de martor în cadrul procesului penal, Înalta Curte apreciază ca dovedită doar solicitarea primei martore care a depus la dosarul cauzei documente justificative şi acte doveditoare în susţinerea cheltuielilor efectuate cu participarea în procesul penal, sens în care urmează a o admite, excluzând solicitarea de plata a unei zile de concediu de odihnă, aprobată de angajator şi care potrivit regulilor dreptului muncii, trebuie plătită de acesta.

Cea de-a doua martoră, O., deşi a formulat cerere de acordare a cheltuielilor efectuate prin participarea în calitate de martor în cadrul procesului penal, nu a depus la dosarul cauzei nici un document justificativ, sens în care Înalta Curte va respinge ca nedovedită solicitarea acesteia.

Pentru toate considerentele de fapt şi drept expuse, Înalta Curte, va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi de părţile civile E., D. împotriva Sentinţei penale nr. 26/PI din data de 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Va desfiinţa sentinţa penală apelată numai în ceea ce priveşte:

- dispoziţia de desfiinţare a Sentinţei civile nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, precum şi a actelor de executare emise ulterior de către Ministerul Finanţelor Publice în sarcina părţilor civile D. şi E..

- cuantumul daunelor morale acordate părţilor civile D. şi E..

Va reţine cauza spre rejudecare şi în fond:

Va înlătură din sentinţa apelată dispoziţia prin care în baza art. 397 alin. (3) rap. la art. 256 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare prin desfiinţarea Sentinţei civile nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - dosar nr. x/301/2011, precum şi a actelor de executare emise ulterior de către Ministerul Finanţelor Publice în sarcina părţilor civile D. şi E..

Va majora cuantumul daunelor morale acordate părţilor civile D. şi E. de la 4.500 RON la 10.000 euro.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

Va dispune plata din fondurile Ministerului Justiţiei a sumei de 600 RON către martora P. cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de parte prin participarea în calitate de martor în cadrul procesului penal.

Va respinge solicitarea martorei O. de acordare a cheltuielilor efectuate prin participarea în calitate de martor în cadrul procesului penal.

Va respinge ca nefondate apelurile declarate de inculpatul A. şi de partea responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Va obliga apelantul intimat inculpat A. la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat.

Va obliga apelantul parte responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A. la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea şi de părţile civile E., D. împotriva Sentinţei penale nr. 26/PI din data de 20 februarie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Desfiinţează sentinţa penală apelată numai în ceea ce priveşte:

- dispoziţia de desfiinţare a Sentinţei civile nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, precum şi a actelor de executare emise ulterior de către Ministerul Finanţelor Publice în sarcina părţilor civile D. şi E..

- cuantumul daunelor morale acordate părţilor civile D. şi E..

Reţine cauza spre rejudecare şi în fond:

Înlătură din sentinţa apelată dispoziţia prin care în baza art. 397 alin. (3) rap. la art. 256 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare prin desfiinţarea Sentinţei civile nr. 9202 din 24 mai 2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, dosar nr. x/301/2011, precum şi a actelor de executare emise ulterior de către Ministerul Finanţelor Publice în sarcina părţilor civile D. şi E..

Majorează cuantumul daunelor morale acordate părţilor civile D. şi E. de la 4.500 RON la 10.000 euro.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

Dispune plata din fondurile Ministerului Justiţiei a sumei de 600 RON către martora P. cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de parte prin participarea în calitate de martor în cadrul procesului penal.

Respinge solicitarea martorei O. de acordare a cheltuielilor efectuate prin participarea în calitate de martor în cadrul procesului penal.

Respinge ca nefondate apelurile declarate de inculpatul A. şi de partea responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Obligă apelantul intimat inculpat A. la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat.

Obligă apelantul parte responsabilă civilmente Birou Executor Judecătoresc A. la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 decembrie 2017.

OPINIE SEPARATĂ

Mai înainte de susţinerea considerentelor opiniei sperate apreciem că este necesar să fie făcute câteva precizări suplimentare şi anume:

- suntem întru totul de acord cu opinia majoritară şi cu argumentarea juridică a acesteia în sensul inexistenţei unei nulităţi absolute a hotărârii, determinate de nulitatea absolută a urmăririi penale, derivată din aşa-zisa necompetenţă a organului de urmărire penală.

- suntem de acord cu opinia majoritară în sensul menţinerii achitării inculpatului pentru infracţiunea de spălare a banilor însă, în privinţa argumentaţiei vom reveni cu chestiuni aparte.

De asemenea mai trebuie făcute următoarele precizări:

Astfel, în primul rând trebuie arătat că ne bazăm opinia separată pe aceiaşi stare de fapt ce a fost prezentată şi de opinia majoritară şi care, de altfel, rezultă din probele administrate. Actele de reţinere a sumei de bani plătite de Statul Român celor două persoane fizice şi de redistribuire a acestor sume, în alte dosare de executare, în materialitatea lor, nu sunt negate nici de către inculpat, care însă a încercat să le dea o altă conotaţie şi să le coreleze cu alte acţiuni ale sale ce nu au putut fi dovedite.

În al doilea rând însă, remarcăm faptul că rechizitoriul nu este deloc clar în privinţa obiectului şi a limitelor judecăţii, aspect ce trebuia lămurit în camera preliminară şi care, în prezent, în opinia noastră, pune serioase greutăţi judecăţii.

Astfel, este de observat faptul că rechizitoriul începe cu descrierea unei fapte îndreptate împotriva a doi creditori - persoane fizice pentru ca mai apoi să continue cu o posibilă prejudiciere a statului prin descrierea a două redistribuiri de sume în dosare de executare în care debitor era Statul Român pentru ca, în final, să se dispună trimiterea în judecată pentru o singură infracţiune de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 modificată cu referire la art. 5 C. pen., considerându-se că a avut loc. " ... o vătămare intereselor legitime ale persoanelor vătămate D. şi E. ..." dar şi "... o pagubă Statului Român, în sumă de 1.603.548 lei ..."

Or, dacă prejudiciate în cauză sunt cele două creditoare - persoane fizice şi avem o singură infracţiune, atunci de ce s-ar pune problema obligării executorului judecătoresc la plata unor despăgubiri către Statul Românş Pe de altă parte, infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune din categoria infracţiunilor de serviciu iar pluralitatea de acte materiale, săvârşite la date diferite, faţă de o pluralitate de subiecţi pasivi, ar fi trebuit să atragă, eventual, incidenţa mai multor infracţiuni de abuz în serviciu aflate în concurs real.

În al treilea rând, având în vedere faptul că infracţiunea de abuz în serviciu a fost reconfigurată prin Decizia nr. 406/2015 a Curţii Constituţionale (a se vedea parag. 88 din Decizie), trebuie văzut dacă şi în ce măsură acuzaţia/acuzaţiile aduse inculpatului A. (trimis în judecată printr-un rechizitoriu întocmit la data de 15 iulie 2015, deci ulterior publicării Deciziei sus-menţionate), satisfac exigenţele deciziei Curţii Constituţionale, în sensul indicării textelor din legislaţia primară care au fost încălcate de inculpat.

În legătură cu acest aspect trebuie menţionat şi faptul că prezenta cauză nu a pus şi nu pune în discuţie calitatea indiscutabilă de funcţionar public, în sensul legii penale, a executorului judecătoresc.

Raportat la aceste precizări apreciem aşadar că, în realitate, în cauza de faţă, se putea reţine doar o singură infracţiune şi anume aceea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 din C. pen. din 1969, părţi vătămate fiind cele două creditoare - persoane fizice D. şi E. - iar împotriva statului nu a fost comisă nici o infracţiune.

Astfel:

Indiscutabil, în cauză s-a format în mod legal un dosar de executare - dosarul execuţional x/2011 - şi s-a pornit, legal, procedura executării prin poprire - prin adresele înaintate către Trezoreria Satu Mare şi F. (terţi popriţi) din 16.08.2011, 22.08.2011 şi 01.09.2011 - în vederea satisfacerii creanţei pe care cele două părţi vătămate, D. şi E., o aveau de încasat de la Statul Român.

Titlul părţilor vătămate era unul executoriu şi exista la momentul înfiinţării popririi.

Având în vedere datele la care s-a început executarea silită prin poprire şi datele la care s-au realizat diferite acţiuni materiale de către inculpat, rezultă că incidente în cauză erau dispoziţiile C. proc. civ. anterior, în raport de care urmează să fie analizată şi conduita inculpatului.

În cadrul popririi - ca şi procedură execuţională în materie civilă - se întâlnesc trei subiecţi de drept: creditorul popritor, debitorul poprit şi terţul poprit, existând tot atâtea raporturi juridice:

- un prim raport juridic există între creditorul popritor şi debitorul poprit, în sensul că debitorul este dator creditorului;

- al doilea raport juridic este cel existent între debitorul poprit şi terţul poprit, în sensul că terţul poprit este dator debitorului;

- al treilea raport juridic, ia naştere prin adresa de înfiinţare a popririi sau prin hotărârea de validare a popririi, şi există între creditorul popritor şi terţul poprit.

În cazul în care terţul poprit, după primirea adresei de înfiinţare a popririi, plăteşte creditorului popritor, fie în mod direct, fie prin punerea la dispoziţia executorului judecătoresc a sumei de bani, poprirea se definitivează iar cel de-al doilea şi cel de-al treilea din raporturile juridice menţionate mai sus se sting. Astfel, terţul poprit este liberat de datoria pe care o avea faţă de creditorul său (debitorul din primul raport juridic) şi este liberat şi de orice obligaţie faţă de creditorul popritor, astfel că procedura validării popririi nu va mai avea loc.

Totodată deşi executarea silită nu se poate considera încă, ca fiind închisă (deoarece închiderea are loc odată cu realizarea ultimului act de executare care este eliberarea sau distribuirea, de către executorul judecătoresc, a sumei de bani consemnate) se stinge şi primul din raporturile juridice menţionate, respectiv cel între creditorul popritor şi debitorul poprit.

Chiar dacă nu a intrat încă în posesia banilor, creditorul popritor nu mai poate solicita încă o dată efectuarea plăţii, nu mai poate porni o altă executare silită valabilă iar debitorul poprit nu mai poate fi obligat să plătească, din nou, ceea ce deja s-a executat.

Ce mai rămâne este reglarea relaţiei dintre creditorul popritor şi executorul judecătoresc, relaţie cu privire la care legea civilă nu conţine dispoziţii exprese.

Prin urmare, trebuie să clarificăm care este poziţia executorului judecătoresc în raport cu creditorul popritor.

În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 4/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, s-a statuat că "Sesizarea organului de executare silită de către creditor cu cererea de executare silită, prin care solicită concursul statului în realizarea şi concretizarea titlului său, deşi generează un raport juridic între creditor şi executorul judecătoresc, nu poate schimba faptul că acesta din urmă va acţiona doar asemenea unui mandatar, căruia statul i-a delegat atribuţia de îndeplinire a unei componente a justiţiei, ca serviciu public " şi că "... executorul judecătoresc, deşi învestit prin lege să îndeplinească un serviciu de interes public - ducerea la îndeplinire a obligaţiilor prevăzute de titlul executoriu - serviciu pentru care a fost învestit de către o autoritate publică (Ministerul Justiţiei), îl reprezintă pe creditor în derularea raportului execuţional care s-a născut între creditor şi debitor şi acţionează în interesul unei bune administrări a justiţiei ...".

Ca atare, în raportul execuţional civil executorul are rolul unui dublu "mandatar" - pe de o parte reprezintă autoritatea statului în vederea punerii în executare a titlurilor executorii iar pe de altă parte îl reprezintă pe creditorul urmăritor (creditorul popritor în speţă).

De aceea susţinem că raporturile civile dintre creditor şi executor sunt guvernate de regulile mandatului cu titlu oneros, executorul fiind obligat să elibereze creditorului sumele da bani încasate în procedura execuţională, desigur, după oprirea cheltuielilor de executare.

Revenind la speţa de faţă, se reţine că, prin adresele nr. x/21.09.2011 şi x/129525/29.09.2011, F. a comunicat A. că, până la acel moment, nu a fost indisponibilizată din conturile Ministerului Finanţelor Publice nicio sumă de bani, din lipsă de disponibil, însă pe măsura alimentării conturilor se va proceda la indisponibilizarea acestora, totodată, punând la dispoziţia BEJ şi extrasele de cont în RON şi valută (euro, dolari) ale Ministerului Finanţelor Publice.

Totodată, la data de 16.12.2011, terţul poprit F. a procedat la virarea sumei de 1.603.548 RON, din care 1.564.928,88 RON (360.400 euro x 4.3422 RON curs BNR) reprezentând valoarea despăgubirilor şi 38.619,71 RON reprezentând cheltuielile de executare aferente dosarului execuţional x/2011, în contul A., urmare a executării silite prin poprire a debitorului Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice.

În acel moment, conform celor arătate anterior, apreciem că s-au stins toate cele trei raporturi juridice existente în cadrul unei operaţiuni de poprire, urmând să-şi finalizeze cursul doar relaţia juridică dintre cele două creditoare şi executorul judecătoresc.

Până la acest moment executarea silită desfăşurată de inculpat s-a realizat cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale iar Statului Român nu i-a fost produs nici un prejudiciu întrucât titlul executoriu era valabil şi era în fiinţă.

Astfel au devenit aplicabile în acest sens dispoziţiile art. 458 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţii cu caracter imperativ, ce obligau executorul judecătoresc să elibereze creditoarelor suma de bani încasată în urma popririi, în termen de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a sumei.

La momentul expirării acestui termen, deşi nu exista dovada că cele două creditoare fuseseră înştiinţate de indisponibilizarea şi punerea la dispoziţia executorului a sumei de bani ce forma obiectul creanţei lor, la data de 05.01.2012 acestea au depus la dosarul execuţional, prin avocat, o cerere prin care au solicitat A. suspendarea procedurii de distribuire a sumelor de bani aferente dosarului execuţional nr. x/2011 până la soluţionarea irevocabilă a cauzei civile, aflată în recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Mai mult, prin aceeaşi cerere, creditoarele D. şi E. au solicitat ca "în cazul în care hotărârea ce va fi pronunţată în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va fi în defavoarea noastră, să dispuneţi restituirea sumelor de bani ce fac obiectul procedurii de executare în dosarul execuţional nr. x/2011.

Se observă că la acest moment creditoarele nu au renunţat la executare ci doar au solicitat suspendarea distribuirii sumelor încasate.

Ulterior, la data de 08.02.2012, prin Decizia nr. 741/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de A.V.A.S. şi Statul Român, prin D.G.F.P. Satu Mare (în prezent A.J.F.P. Satu Mare), a casat Decizia nr. 42 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea şi Sentinţa civilă nr. 955/D din 4 iunie 2011 a Tribunalului Satu Mare şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Satu Mare.

În ziua următoare pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei nr. 741 din 8 februarie 2012, respectiv la data de 09.02.2012, creditoarele D. şi E. au reiterat solicitările anterioare către A., solicitând "să dispuneţi restituirea către Statul Român a sumei executate în baza Deciziei nr. 955/D din 4 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, întrucât aşa cum rezultă din datele de pe portal decizia a fost desfiinţată".

Ignorând dispoziţiile exprese ale părţilor vătămate, al căror "mandatar" considerăm că era (din punct de vedere al gestionării sumei de bani) inculpatul A. a procedat la întocmirea, în data de 28 februarie 2012 a unui proces-verbal prin care, formal, arată că se restituie Statului Român suma de 1.600.000 de RON, ca urmare a faptului că nu s-a mai putut executa debitul datorat părţilor vătămate D. şi E. şi, în acelaşi timp, se dispune redistribuirea sumei respective în alte 35 de dosare de executare, aflate pe rolul A., în care debitor era tot Statul Român.

Prin urmare, contrar actului de sesizare a instanţei şi opiniei majoritare apreciem că inculpatul A. a încălcat doar dispoziţiile art. 458 alin. (1) C. proc. civ. - dispoziţii imperative ce impuneau, dincolo de manifestarea de voinţă a creditoarelor ca, în cazul încasării unei sume de bani pe parcursul executării popririi, aceasta să fie distribuită creditoarelor.

În situaţia în care creditoarele refuzau primirea sumei de bani, de la executor - contrar opiniei primei instanţe - considerăm că executorul judecătoresc trebuia să procedeze la consemnarea sumei respective, la dispoziţia creditoarelor, conform art. 586 C. proc. civ. anterior, deoarece în relaţia creditor - executor judecătoresc, acesta din urmă devine "debitor" pentru sumele încasate în cursul executării silite, în sensul că trebuie să le restituie creditorului.

În orice caz, executorul judecătoresc nu avea dreptul de a dispune după bunul plac de suma respectivă.

În ceea ce priveşte restituirea către stat a sumei încasate, contrar opiniei majoritare, constatăm că nu există nicio dispoziţie legală expresă care să-l oblige executorul judecătoresc ca, la desfiinţarea titlului executor, să procedeze din oficiu la întoarcerea executării.

Procedura întoarcerii executării nu era - şi nu este nici în prezent - o procedură care să se desfăşoare din oficiu, ci care intervine doar "la cererea celui interesat" astfel cum statuau dispoziţiile art. 4041 C. proc. civ. anterior.

De altfel, ca urmare a admiterii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a faptului că numitele D. şi E. figurau în evidenţele Ministerului Finanţelor Publice că şi-au încasat creanţa împotriva Statului Român, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti s-a constituit dosarul civil nr. x/2011, având ca obiect contestaţie la executare silită, acţiune formulată de Ministerul Finanţelor Publice împotriva intimatelor D. şi E..

În cadrul acestui dosar, prin Sentinţa civilă nr. 9202 din 24 mai 2012, a fost admisă contestaţia la executare formulată de către Ministerul Finanţelor Publice şi s-a dispus întoarcerea executării silite prin restituirea de către intimatele D. şi E. către contestatorul Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 1.603.568 RON, consemnată în contul A. în dosarul de executare x/2011, soluţie rămasă irevocabilă, prin respingerea de către Tribunalul Bucureşti, la data de 08.05.2013, a recursului declarat de cele două intimate.

Aspectul arătat mai sus vine să întărească ideea că, din punct de vedere al legislaţiei civile creanţa creditoarelor D. şi E. era considerată ca executată, indiferent dacă acestea îşi încasaseră sau nu banii de la executorul judecătoresc.

Totodată, neprocedând la consemnarea sumei încasate în numele celor două creditoare şi neprotestând faţă de indicaţia acestora de a restitui acea sumă către debitor - Statul Român, inculpatul A. a cauzat o vătămare a intereselor legale ale acestora, vătămare soldată chiar şi cu o pagubă certă dar încă neexigibilă, întrucât, conform hotărârii civile sus-menţionate creditoarele trebuie să restituie acei bani Statului Român.

Nu se poate reţine - până la data de 28 februarie 2012 - că inculpatul ar fi încălcat vreo dispoziţie legală care să fi prejudiciat Statul Român.

În ceea ce priveşte prima redistribuire a sumei în alte 35 de dosare - prin procesul-verbal din 28 februarie 2012 - la acea dată inculpatul nu a încălcat nicio dispoziţie legală şi nu a prejudiciat Statul Român, din simplul motiv că suma de bani "redistribuită" nu mai era a Statului Român ci a celor două creditoare.

Simpla menţiune, din cuprinsul acestui proces-verbal, în sensul că se declară suma respectivă ca fiind "restituită" Statului Român, fără ca acest lucru să fi ajuns la cunoştinţa organelor abilitate şi fără ca acestea să-şi fi manifestat, expres sau tacit, acordul pentru primirea banilor, nu face ca restituirea să fi operat efectiv, la acel moment.

Procesul-verbal respectiv apare ca fiind înregistrat la Direcţia Finanţelor Publice sub nr. x din 29 februarie 2012.

Deoarece autorităţile financiare respective au comunicat faptul că acel număr nu ar exista, organul de urmărire penală a concluzionat că nu este real, dar fără a face nicio cercetare în acest sens. Până una alta, pe procesul-verbal respectiv există o ştampilă, cu aparenţă de realitate iar simpla susţinere a organelor financiare că acel număr nu ar exista în realitate nu este confirmată de nicio verificare a organului de urmărire penală.

De aceea, contrar instanţei de fond cât şi opiniei majoritare considerăm că trebuie aplicat principiul general de drept "in dubio pro reo" şi trebuie dată relevanţa cuvenită acestei înregistrări.

Acest aspect nu schimbă însă concluzia noastră de mai sus întrucât este de observat faptul că înregistrarea procesului-verbal la organele financiare a avut loc la 29 februarie 2012 iar redistribuirea sumei a avut loc cu o zi mai înainte, la 28 februarie 2012. Dacă redistribuirea sumei ar fi avut loc după înregistrarea procesului-verbal la organele financiare s-ar fi putut susţine, cu temei, că s-a realizat o restituire a banilor către Statul Român.

Referitor la cea de-a doua "redistribuire", ce a avut loc. în perioada iunie 2012 - august 2013, în alte 199 de dosare, este de observat, în primul rând, faptul că aceasta nu s-a făcut din suma/sumele încasate pentru creditoarele D. şi E. şi are o doar o legătură tangenţială cu aceasta.

Astfel, aşa cum rezultă din rechizitoriu şi cum reţine şi prima instanţă, "Ulterior acestei prime redistribuiri, Ministerul Finanţelor Publice, în perioada mai 2012 - august 2013, a acordat despăgubiri şi cheltuieli de executare aferente unui număr de 22 de dosare execuţionale dintre cele 35 de dosare sus-menţionate, în valoarea totală de 980.721,70 RON, din care suma de 846.721,70 RON a fost virată în contul A., iar suma de 134.000 RON a fost virată direct în contul creditorilor H., I. şi J. ..."

Prin urmare, întrucât plătise din banii încasaţii pentru creditoarele D. şi E. creanţele aferente celor 35 de dosare de executare ce vizau tot Statul Român şi, în derularea procedurilor execuţionale începute în acele cauze, a constatat că Statul Român i-a virat banii şi pentru acele creanţe, inculpatul a procedat la redistribuirea noilor sume încasate în alte 199 de dosare aflate în curs de executare.

Această redistribuire nu s-a făcut dintr-o singură dată ci la date diferite, prin procese-verbale diferite şi nu a format obiectul cercetărilor penale în prezenta cauză decât în mod superficial, fără a fi formulată o acuzaţie concretă ci doar ca o argumentaţie a aşa zisei "spălări de bani".

De acea susţinem că nici în această situaţie nu ar putea fi reţinută răspunderea penală a inculpatului pentru un abuz în serviciu contra Statului Român iar faptele sale intră sub incidenţa legii civile - dispoziţiile C. civ. ce reglementează materia plăţii.

Referitor la infracţiunea de spălare de bani, întrucât nu reţinem comiterea unei infracţiuni premisă contra Statului Român, infracţiune din care inculpatul să fi obţinut un avantaj patrimonial, este evident că nu putem reţine nici faptul că actele sale ulterioare ar fi avut ca scop ascunderea adevăratei provenienţe a sumei ce constituia avantajul său patrimonial.

În concluzie, în opinia noastră în speţă nu ar fi putut fi reţinută aşadar decât infracţiunea de abuz în serviciu în dauna părţilor civile D. şi E. prev. de art. 246 C. pen. din 1969 şi obligat inculpatul fie la plata către acestea a sumei de bani pe care a primit-o de la Statul Român şi a altor daune - interese, urmând ca cele două creditoare să restituie acei bani debitorului, ca urmare a întoarcerii executării fie, de ce nu, obligarea inculpatului ca în numele celor două creditoare să restituie acea sumă de bani direct Statului Român, tot ca urmare a hotărârii prin care s-a dispus întoarcerea executării.

Procesat de GGC - CL