Abuse of office arising from police omission to sanction unpermitted timber transport: scope of objective typicity, Constitutional interpretation of decriminalization, and jurisdictional thresholds

Deliberând asupra recursurilor în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 185 din 28 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Odorheiul Secuiesc, în Dosarul penal nr. x/2015, instanţa de fond a dispus următoarele:

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice în privinţa inculpatului A., din infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. din 2009.

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice în privinţa inculpatului B., din infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 5 din C. pen., în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248. C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. din 2009 în baza art. 396 alin. (1), (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi la art. 19 C. pen., a achitat pe inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248. C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. din 2009.

În baza art. 396 alin. (1), (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi la art. 19 C. pen., a achitat pe inculpatul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248. C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. din 2009.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1360 C. civ., a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de partea civilă Municipiul Gheorgheni.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Inculpatul B. a fost încadrat în structurile Ministerului Afacerilor Interne la data de 01.08.1992, şi în anul 2013 avea funcţia de agent I la Biroul de Ordine Publică şi patrulare în cadrul Poliţiei municipiului Gheorgheni, având ca sarcină şi îndatorire asigurarea supravegherii, îndrumarea şi controlul traficului rutier - aproximativ 1 - 2% din timpul total de lucru.

Inculpatul A. a fost încadrat în structurile Ministerului Afacerilor Interne la data de 15.03.2005 şi în anul 2013 făcea parte din structura poliţiei judiciare, fiind desemnat prin Dispoziţia ISPR din 11.04.2005, iar în anul 2013 îşi desfăşura activitatea la Compartimentul de Conductori Câini din cadrul Poliţiei municipiului Gheorgheni.

Între atribuţiile de serviciu ale inculpatului B. figurează desfăşurarea activităţii specifice poliţiei rutiere, aproximativ 1 - 2% din timpul total de lucru şi executarea întocmai şi la timp a dispoziţiilor şefilor ierarhici, aşa cum rezultă din fişa postului, secţiunea D, descrierea sarcinilor, îndatoririlor şi responsabilităţilor postului.

Între atribuţiile inculpatului A. figurează asigurarea, supravegherea, îndrumarea controlului şi traficului rutier aprox. 1 - 2% din timpul total de lucru.

Judecătoria Gheorgheni, prin încheierea din 6.06.2013, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, a admis cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria Gheorgheni, a autorizat pentru perioada 7.06.2013 - 6.07.2013 localizarea, interceptarea şi înregistrarea pe bandă magnetică sau orice alt tip de suport a convorbirilor şi comunicărilor din timpul discuţiilor purtate de pe telefoanele mobile cu nr. 07x1 şi 07x2, aparţinând învinuitului C. şi D., numitului E. şi F., numitului G. şi H., numitului I.

S-au emis autorizaţiile nr. 8 şi 9 din 6.06.2013.

S-a reţinut că, prin rezoluţia din data de 06.06.2013, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de învinuitul C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale şi abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcţionatul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prev. de art. 12 şi art. 132, ambele din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

În sarcina lui C., s-au imputat mai multe fapte:

În urma audierii învinuitului G. şi a martorului J., a rezultat că în perioada 2009 - 2011, învinuitul I., împreună cu numitul C., pădurar în cadrul Ocolului Silvic Miercurea-Ciuc, au exploatat împreună atât legal cât şi ilegal, material lemnos de pe terenurile împădurite situate în comuna Voşlobeni, judeţul Harghita, în special în zonele Răchitiş şi Ostoroş, după ce în prealabil obţineau acordul proprietarilor.

Materialul lemnos era valorificat de S.C. K. S.R.L., firmă administrată de învinuitul I., iar veniturile împărţite în mod egal cu pădurarul C., lemnul fiind tăiat şi exploatat de angajaţii firmei cât şi de diferite persoane care erau plătite pentru munca prestată cu suma de 50 RON/zi.

Utilajele de exploatare a materialului lemnos erau depozitate în curtea martorului J., atât de către pădurarul C., cât şi de învinuitul I., imobilul deţinut de martor fiind situat în comuna Voşlăbeni, judeţul Harghita, în apropierea drumului forestier.

În cursul anului 2010, între pădurarul C. şi învinuitul I. au intervenit unele neînţelegeri cu privire la împărţirea profitului, motiv pentru care nu au mai lucrat împreună, pădurarul C. înfiinţând pe numele soţiei sale o societate comercială având ca obiect de activitate exploatarea materialului lemnos, concurentă cu S.C. K. S.R.L.

După înfiinţarea firmei, pădurarul C. a mers în locurile unde cunoştea că învinuitul I. exploata material lemnos, în mod ilegal, şi surpinzându-i în flagrant pe autorii tăierilor ilegale, a sesizat organele de poliţie, la una dintre fapte întocmind şi procesul-verbal de constatare a infracţiunii silvice, respectiv Procesul-verbal nr. x din data de 04.11.2011, această activitate întreprinzând-o în scopul limitării activităţii comerciale a S.C. K. S.R.L.

Se presupune că pădurarul C. i-a surprins în flagrant pe învinuiţii G. şi L., însă acesta nu a solicitat sprijinul organelor de poliţie, deşi cunoştea că terenul de pe care exploata material lemnos nu face parte din cantonul său, întocmind proces-verbal de constatare a infracţiunii silvice singur, fără martori asistenţi şi în absenţa făptuitorilor, iar ulterior a restituit materialul lemnos provenind din exploatarea ilegală învinuitului I.

S-a procedat la punerea în aplicare a autorizărilor şi din discuţia purtată între martorii C. şi E., la data de 11.06.2013, rezultă că C., în calitate de administrator de fapt a S.C. K. S.R.L., a cărei administrator era soţia acestuia, a solicitat lui E., angajat în calitate de şofer la S.C. K. S.R.L., să se deplaseze cu un camion, în zona staţiunii Lacu Roşu, locul denumit Kupaşu, să încarce lemne de foc pentru S.C. M. S.R.L.

Procurorul de supraveghere a solicitat şefului Poliţiei municipiului Gheorgheni, martorului N., să trimită un echipaj de control, care să efectueze controlul transportului de material lemnos efectuat de martorul E. S-au transmis datele de identificare ale camionului şi locul de încărcare şi descărcare al materialului lemnos. Martorul N. a luat legătura cu inculpatul A. şi a dat dispoziţie ca aceasta, împreună cu colegul de patrulare, să aştepte la intrarea în oraş dinspre Lacu Roşu, să oprească şi să verifice documentele de însoţire a materialului lemnos pentru toate transporturile, în special a transportului de material lemnos indicat de procuror. Martorul a arătat că a transmis inculpatului A. detaliile transportului, dar nu-şi aminteşte exact aceste detalii.

În dimineaţa zilei de 11.06.2013, martorul E., împreună cu martorul O., fratele lui, s-a deplasat cu ansamblul format din camionul cu nr. de înmatriculare (...) în zona denumită Kupaşu, în zona staţiunii Lacu Roşu. Cei doi martori indicaţi anterior au încărcat remorca şi camionul cu material lemnos de esenţă brad de calitate inferioară. Operaţiunea de încărcare a fost finalizată în după amiaza zilei de 11.06.2013. Martorul E. a arătat expres că materialul lemnos transportat a fost bătut cu ciocanul.

Din declaraţia acestui martor a mai rezultat că nu avea asupra sa aviz de însoţire şi foaie de parcurs. Foile de parcurs nu se eliberează pentru trasee în interiorul judeţului şi avizul de însoţire trebuia predat de martorul C. în municipiul Gheorgheni.

Martorul O. nu ştia că exista sau nu aviz de însoţire.

Martorul C. a arătat că a predat lui E. avizul de însoţire, dar foile de parcurs se aflau tot timpul în cabina camionului.

Ansamblul de vehicule care transporta materialul lemnos a început să se deplaseze din zona staţiunii Lacu Roşu în direcţia municipiului Gheorgheni.

În această perioadă de timp, cei doi inculpaţi au verificat transportul de material lemnos efectuat de martorul P., în zona municipiului Gheorgheni, dar care dispunea de foaie de parcurs şi aviz de însoţire a mărfii.

După ce a trecut de zona vârfului Pângăraţi, ansamblul de vehicul condus de către E. a fost oprit de către echipajul de poliţie, format din cei doi inculpaţi. Locul unde a fost oprit iniţial martorul era un loc strâmt cu curbe şi inculpatul A. a coborât din vehiculul poliţiei.

Inculpatul A. a arătat că nu a solicitat şi nu i-a fost predat niciun act. Inculpatul B. a declarat că celălalt inculpat a discutat o perioadă de timp scurtă cu şoferul şi nu i-a fost predat niciun act. Martorul E. a arătat că a predat actele agentului de poliţie. Ansamblul de vehicule a fost dirijat spre o parcare situată la o distanţă de aproximativ 250 - 300 m.

În această parcare a oprit ansamblul de vehicule condus de către martorul E., iar în faţa ansamblului a parcat vehiculul echipajului de poliţie.

Martorul E. a arătat că, înainte de a intra în parcare, a văzut din contrasens apropiindu-se maşina lui C.

Martorul O. a arătat că "Ne-am deplasat vreo 500 m şi a venit pădurarul, cu o maşină mică. Când a venit pădurarul, maşina poliţiei era în faţa noastră într-o parcare. În momentul în care a venit pădurarul, atunci ne-am oprit."

Martorul C. a arătat că a ajuns în parcare înainte de ansamblul de vehicule.

Potrivit procedurii privind controlul vehiculelor PRO/GPOP/8 art. 6 alin. (1) permite poziţionarea vehiculelor în afara părţii carosabile, în parcări ori alte spaţii, astfel încât să nu fie afectată fluenţa traficului rutier.

Din declaraţia martorului E., a rezultat că la prima oprire nu s-a efectuat controlul actelor.

S-a reţinut că inculpaţii au oprit într-o curbă ansamblul de vehicule şi l-au dirijat în parcarea de la km 9 în vederea efectuării controlului.

Susţinerile martorului E. în sensul că la prima oprire s-ar fi solicitat actele la control nu este susţinut de nicio altă probă.

Toţi participanţii sunt de acord că ploua foarte tare şi inculpaţii nu au coborât din maşină.

Din declaraţiile martorilor E. şi C., a rezultat că au efectuat măsurătorile pentru calculul cubajului lemnului. C. a completat avizul de însoţire şi l-a predat martorului E.

Acesta s-a deplasat la autospeciala în care se aflau inculpaţii şi a predat lui A. avizul de însoţire primar din 11.06.2013, actele personale şi ale vehiculului.

Inculpatul A. a consemnat în agenda de serviciu datele de pe aviz, iar inculpatul B. a menţionat pe verso datele cu privire la efectuarea controlului, după care l-a semnat.

Conform acestor date, controlul documentelor a fost efectuat la ora 19:10.

După efectuarea controlului, inculpaţii au comunicat martorului N. faptul că nu au constatat nicio neregulă, arătând că au procedat la oprirea şi controlul autovehiculului condus de martorul E., care avea asupra sa avizul de însoţire seria nr. x3.

Între martora Q. şi martorul C. a avut loc. o convorbire telefonică la ora 18:39, iar în jurul orei 19:00; vehiculul în care se afla cel de-al doilea martor se afla la locul efectuării controlului, în parcarea de la km 8,7.

La ora 19:18, martorul E. l-a sunat pe martorul O., arătând că poliţia i-a lăsat în pace; prin urmare, la acest moment operaţiunea de control era finalizată.

Din adresa din 24.10.2014 a Serviciului Judeţean de Anticorupţie Harghita, a rezultat că autospeciala MAI (...), cu care deplasau inculpaţii în intervalul 18:38:35 - 18:41:21, era localizat pe Bulevardul Lacu Roşu.

În intervalul de timp 19:09:37 - 19:27:43, autospeciala MAI (...) nu figura localizată.

La ora 19:28:02, autospeciala apare localizată pe strada Pompierilor din municipiul Gheorgheni.

S-a reţinut că, înainte de intrarea ansamblului de vehicule şi al autospecialei poliţiei, autovehiculul martorului C. se afla în parcarea de la 8,7 km sau a ajuns acolo aproximativ în aceeaşi perioadă cu celelalte două vehicule.

S-a observat că martorul C. a ajuns în parcarea de la km 8,7 la orele 19:00 şi la 18:41 era în Gheorgheni, deplasarea se desfăşura în aproximativ 29 minute (18:41 - 19:00), iar autospeciala poliţiei după efectuarea controlului 19:00 -, a apărut în Gheorgheni - 19:27; deplasarea a durat aproximativ 27 minute; cele două intervale de timp fiind identice.

Toţi participanţii au fost de acord că timpul era ploios, fapt care îngreuna circulaţia şi vizibilitatea.

În perioada efectuării controlului s-a mai reţinut că toţi participanţii au fost de acord că inculpaţii nu au discutat cu martorul C.

S-a mai reţinut că, în condiţiile în care inculpaţii nu au părăsit autospeciala şi ploua, aceştia probabil că au observat prezenţa martorului C., deoarece operaţiunile de măsurare necesită o perioadă de timp mai îndelungat şi în jurul ansamblului de vehicule erau două persoane.

Abuzul în serviciu constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice

Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale a căror normală desfăşurare şi dezvoltare nu este posibilă fără o corectă îndeplinire a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarii publici (sau funcţionari), astfel încât drepturile oricărei entităţi dintre cele la cere se referă art. 176 C. pen. sau a altor persoane juridice să poată fi exercitate, iar patrimoniul acestora să fie corect gospodărit.

Subiectul activ al infracţiunii de abuz în serviciu este calificat şi trebuie să aibă calitatea de funcţionar public.

În speţa dată, inculpaţii sunt angajaţi ai Poliţiei Române şi au exercitat atribuţiile de serviciu, respectiv au avut calitatea de funcţionari publici.

Subiectul pasiv este instituţia care a suferit o pagubă, respectiv Municipiul Gheorgheni, care s-a constituit parte civilă pentru sumele neîncasate cu titlu de amendă.

În structura infracţiunii de abuz în serviciu intră ca şi componente situaţia premisă şi conţinutul constitutiv al faptei.

Situaţia premisă în structura infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti constă în preexistenta competenţei unui serviciu funcţionând la o organizaţie de stat sau obştească de a efectua, din oficiu sau la solicitare, acte privitoare la interesele obşteşti. Fără această situaţie nu se poate concepe şi săvârşi infracţiunea.

Conţinutul constitutiv constă în ceea ce obiectiv şi subiectiv trebuie să realizeze făptuitorul pentru existenţa infracţiunii.

Latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti este alcătuită dintr-un element material însoţit de o cerinţă esenţială, o urmare imediată şi o legătură de cauzalitate.

Elementul material constă fie dintr-o inacţiune (omisiune), fie dintr-o acţiune (comisiune) şi anume: neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea actului în mod defectuos.

Pentru ca neîndeplinirea unui act de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu să întregească latura obiectivă a infracţiuni de abuz în serviciu, este necesar ca omisiunea sau comisiunea săvârşită să aibă o anumită urmare imediată în care îşi află expresia atingerea adusă entităţii.

Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu este necesar să existe o legătură de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material şi urmarea imediată.

Potrivit art. 26 alin. (10) din Legea nr. 218/2002 cu modificările şi completările ulterioare (1) Poliţia Română are următoarele atribuţii principale: constată contravenţii şi aplică sancţiuni contravenţionale, potrivit legii;

Astfel, inculpaţii aveau obligaţia de a efectua controlul transportului de material lemnos potrivit prevederilor legale arătate anterior.

S-a arătat că subiect activ al contravenţiei este, atât persoana fizică, cât şi persoana juridică care realizează acţiunea sau inacţiunea prevăzută şi sancţionată de legea contravenţională.

Contravenţiile se pot comite fie prin acţiune, fie prin omisiune.

Acţiunea constă în realizarea a ceea ce norma contravenţională interzice, iar inacţiunea constă în abţinerea de a efectua o acţiune pe care legea pretinde a fi îndeplinită, încălcându-se în acest fel o normă onerativă.

Acţiunea sau inacţiunea prevăzută de norma contravenţională este sancţionată indiferent dacă se comite cu intenţie sau din culpă, astfel încât, pentru a fi în prezenţa unei contravenţii, trebuie să dovedească cel puţin o culpă din partea persoanei care realizează conţinutul laturii obiective a unei contravenţii.

Potrivit art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 171/2010 în forma care era în vigoare la data săvârşirii faptei "Constituie contravenţii silvice şi se sancţionează cu amendă de la 2.000 RON până la 5.000 RON şi confiscarea materialelor lemnoase în cauză următoarele fapte:

b) transportul materialelor lemnoase fără avizele de însoţire ori fără documentele comunitare echivalente acestora, prevăzute de normele privind circulaţia materialelor lemnoase în vigoare".

Potrivit art. 2 lit. e) din anexa nr. 1 la H.G. nr. 96/2008 în vigoare la data săvârşirii faptei

"În sensul prezentelor norme, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

e) aviz de însoţire - document care însoţeşte materialul lemnos, cu scopul de a atesta provenienţa legală a acestora, pe perioada transportului şi/sau pe perioada depozitării".

Din acest text legal, rezultă că actul, prin care se justifică provenienţa materialului lemnos, este avizul de însoţire.

Prin Decizia nr. 1 din 18.02.2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie publicată în M.Of. nr. 326/16.05.2002 s-a statuat că, în cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 126 din 29 august 1998, prezentarea ulterioară, în faţa instanţelor judecătoreşti, a actelor prin care se dovedeşte provenienţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei, de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate şi restituirea mărfii confiscate.

În cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 126 din 29 august 1998, prezentarea ulterioară, în faţa instanţelor judecătoreşti, a actelor prin care se dovedeşte provenienţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei, de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate şi restituirea mărfii confiscate.

Prin art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, republicată, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 126/1998, aprobată prin Legea nr. 243 din 17 decembrie 1998, se prevede că "efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită, în condiţiile legii" constituie activitate comercială ilicită ce atrage răspunderea contravenţională sau penală, după caz, instituindu-se şi obligativitatea ca documentele de provenienţă să însoţească mărfurile, "indiferent de locul în care acestea se află, pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării".

Din dispoziţiile menţionate, coroborate cu cele ale art. 2 din aceeaşi lege, rezultă că sancţionarea unei atare activităţi ce constituie contravenţie, dacă nu a fost săvârşită în astfel de condiţii încât să fie considerată, potrivit legii penale, infracţiune, este condiţionată de lipsa documentelor de provenienţă a mărfurilor, indiferent dacă aceasta se constată pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării.

Această condiţie nu poate fi considerată îndeplinită, însă, în cazul când persoana care a efectuat actul de comerţ dovedeşte ulterior, în faţa instanţei căreia i s-a plâns împotriva actului de constatare şi sancţionare, că documentele de justificare a provenienţei mărfurilor existau la data întocmirii procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi că nu a avut posibilitatea să le prezinte în momentul efectuării controlului.

O atare interpretare este impusă şi de noile reglementări privind regimul juridic al contravenţiilor, înscrise în Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001, care a abrogat dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, ce au fost invocate în susţinerea recursului în interesul legii.

Or, potrivit art. 11 alin. (1) şi (5) din această ordonanţă, "caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete, erorii de fapt, precum şi infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită", iar atribuţia de a constata aceste cauze revine numai instanţei de judecată.

A considera altfel ar însemna că în cazuri de efectuare cu bună-credinţă a actelor sau faptelor de comerţ cu bunuri având provenienţă vădit licită, dar fără posibilitatea prezentării documentelor de provenienţă în momentul efectuării verificării, persoana care le-ar deţine să nu mai poată justifica provenienţa lor nici în faţa instanţei de judecată, ceea ce ar fi inadmisibil.

Inadmisibilitatea unei atare interpretări rezultă şi din aceea că prin art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 s-a prevăzut că "dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile C. proc. civ.".

Or, în conformitate cu art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., "Probele şi să ducă la soluţionarea procesului", iar potrivit art. 260 alin. (4) al "dovada şi dovada contrară vor fi administrate, atunci când este posibil, în aceeaşi şedinţă.

S-a arătat că reiese, deci, din dispoziţiile C. proc. civ., la care se face trimitere prin art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, că instanţele de judecată nu se pot abate de la cerinţa de a admite ca dovadă nu numai procesul-verbal de constatare a contravenţiei prevăzute de Legea nr. 12/1990, ci sunt datoare să încuviinţeze, în conformitate cu art. 167 şi următoarele din acel cod, administrarea tuturor dovezilor susceptibile a duce la dezlegarea pricinii, cu atât mai mult a celor prin care se vizează stabilirea existenţei documentelor de provenienţă, cum sunt factura fiscală, factura, avizul de însoţire a mărfii şi celelalte acte la care se referă art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, republicată, astfel cum a fost modificat şi completat prin Ordonanţa Guvernului nr. 126/1998.

A nu admite luarea în considerare a unor astfel de dovezi ar însemna să se contravină principiului aflării adevărului şi să nu se pronunţe o soluţie dreaptă, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil instituit prin art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.

Pe de altă parte, în condiţiile dovedirii provenienţei licite a mărfurilor sau produselor care au făcut obiectul efectuării de acte ori fapte de comerţ sau au fost destinate să servească la astfel de operaţiuni, nu se mai justifică nici menţinerea confiscării dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei.

S-a arătat că, sub acest aspect trebuie să se aibă în vedere că scopul adoptării Legii nr. 12/1990 este acela al asigurării protecţiei populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, atât prin sancţionarea penală sau contravenţională, după caz, a celor care încalcă dispoziţiile acestei legi, cât şi prin confiscarea bunurilor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea de activităţi comerciale ilicite.

În măsura în care, pe calea soluţionării plângerii îndreptate împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 126/1998, aprobată prin Legea nr. 243 din 17 decembrie 1998, se constată de instanţa de judecată existenţa documentelor de provenienţă a mărfurilor, este evident că această constatare trebuie să atragă nu numai anularea procesului-verbal de contravenţie şi exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate, ci şi restituirea mărfii confiscate.

Această soluţie este impusă şi de reglementarea art. 41 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, prin care se stabileşte că "în caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal, bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept". Tot astfel, dacă bunurile ce au făcut obiectul confiscării au fost, între timp, valorificate, potrivit alin. (3) din acelaşi articol, va trebui să se dispună, de către instanţă, achitarea unei despăgubiri stabilite în raport cu valoarea lor de circulaţie.

Instanţa supremă nu a dispus în mod expres şi cu privire la contravenţiile prev. de Legea nr. 171/2010, dar prin analogie se pot aplica statuările Deciziei 1/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În speţa dată s-a prezentat avizul de însoţire primar emis de S.C. K. S.R.L., pentru lemn rotund răşinoase, în care este consemnată cantitatea, esenţa răşinoasă şi nr. de înmatriculare al vehiculului transportator.

Astfel, chiar dacă a fost adus ulterior, s-a justificat provenienţa materialului lemnos şi nu există elementul material al contravenţiei prev. de art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 171/2010.

Mai mult s-a emis factura fiscală din 12.06.2013 de S.C. K. S.R.L. şi materialul lemnos transportat a fost preluat de la S.C. M. S.R.L., aşa cum rezultă din declaraţia martorului R.

Se reţine că una din cerinţele esenţiale ale infracţiunii de abuz în serviciu este producerea unei pagube; ori în speţa dată, nefiind întrunite elementele contravenţiei prev. de art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 171/2010, nu se poate vorbi de o contravenţie şi, prin urmare, de aplicarea vreunei amenzi; prin urmare nu s-a produs nicio pagubă prin neîncasarea amenzii.

Potrivit art. 105 alin. (1) pct. 9 din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 27 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 1391/2006 . "Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a V-a de sancţiuni următoarele fapte săvârşite de către persoane juridice:

9. neîndeplinirea obligaţiilor ce le revin, potrivit normelor legale, în legătură cu vehiculele şi conducătorii acestora;

Art. 27. (2) Persoanele juridice deţinătoare de vehicule au, pe lângă cele prevăzute la alin. (1), şi următoarele obligaţii:

b) să elibereze foaie de parcurs sau ordin de serviciu pentru vehiculele care se deplasează în cursă;"

Din aceste texte legale rezultă că S.C. K. S.R.L. avea obligaţia de a emite foaie de parcurs pentru transportul de material lemnos. Martorul C. a arătat că foaia de parcurs era în cabina camionului, martorul E. a arătat că nu s-a emis foaia de parcurs în interiorul judeţului.

Inculpatul A., în cursul urmăririi penale, a arătat că a omis să solicite acest act, iar în faţa instanţei a arătat că a solicitat acest act.

Potrivit adresei S.C. K. S.R.L. din 20.05.2014, în arhiva societăţii nu există foaia de parcurs din data de 11.06.2013, pentru ansamblu de transport format din autocamionul marca x, cu numărul de înmatriculare x şi semiremorca (...).

S-a reţinut că nu s-a făcut dovada că ar fi existat foaie de parcurs.

Din declaraţia martorului E., care se coroborează cu declaraţiile inculpatului A., a rezultat că s-au prezentat actele solicitate, permis de conducere, etc, aviz de însoţire cu excepţia foii de parcurs.

Regimul juridic al contravenţiilor a fost reglementat de către legiuitorul român prin emiterea Ordonanţei de Guvern nr. 2/2001, potrivit căreia legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală.

S-a susţinut că constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Art. 5 al textului legal mai sus menţionat prevede ca sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare.

Sancţiunile contravenţionale principale sunt avertismentul, amenda contravenţională şi munca în folosul comunităţii. Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea unităţii, blocarea contului bancar, suspendarea activităţii agentului economic, retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv şi desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială. Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare.

S-a arătat că sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.

Potrivit art. 6, avertismentul şi amenda contravenţională se pot aplica oricărui contravenient persoană fizică sau juridică.

Art. 7 din O.G. nr. 2/2001 prevede ca avertismentul constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale.

Avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de o gravitate redusă.

Avertismentul se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.

Potrivit art. 15 din O.G. nr. 2/2001, contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori.

Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale.

De asemenea potrivit art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.

Raportat la textele legale menţionate anterior, instanţa a reţinut că inculpaţii, având calitate de agenţi constatatori, odată cu constatarea contravenţiilor aveau posibilitatea legală de a aplica una din sancţiunile contravenţionale principale -avertismentul şi amenda contravenţională - prevăzute de textele legale incriminatoare, sancţiunea urmând a fi aplicată în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuind să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Inculpaţii, în calitate de agenţi constatatori, aveau posibilitatea de a aplica sancţiunea şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.

Din actele dosarului rezultă că, contravenţiile constatate de către inculpaţi erau reglementate de următoarele acte normative: O.U.G. nr. 195/2002, Legea 171/2010, în cuprinsul cărora se arată că prevederile lor se completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare - art. 118 din O.U.G. nr. 109/2005, art. 41 din Legea nr. 171/2010.

Prin urmare, inculpaţii, în calitate de agenţi constatatori, aveau posibilitatea, ţinând seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal, de a aplica contravenienţilor sancţiunea avertismentului verbal sau scris, dacă apreciau că această sancţiune este suficientă pentru apărarea valorilor sociale ocrotite de legea contravenţională, situaţie în care nu se poate vorbi de cauzarea unor pagube bugetului municipiului Gheorgheni.

În aceste condiţii, niciun agent constatator nu ar mai avea posibilitatea, conferită de altfel de lege, de a aprecia asupra oportunităţii aplicării uneia din sancţiunile contravenţionale pe care legea i le pune la dispoziţie şi ar trebui să aplice în mod automat sancţiunea cea mai aspră - amenda contravenţională, în caz contrar el putând fi acuzat că a produs un prejudiciu bugetului de stat.

S-a arătat că instanţa de contencios administrativ poate cenzura conţinutul unui proces-verbal de contravenţie, în urma sesizării cu o plângere formulată împotriva acestuia de către contravenient ori de către o persoană interesată.

Atâta timp cât inculpaţii aveau posibilitatea aplicării sancţiunii avertismentului, nu se poate afirma că aceştia au urmărit sau acceptat ca, prin aplicarea acestei sancţiuni contravenţionale, ar produce o pagubă bugetului oraşului Gheorgheni.

La o analiză mai atentă se poate lesne constata că, legislaţia în materie contravenţională urmăreşte prevenirea unor stări de pericol prin săvârşirea de fapte antisociale, precum şi sancţionarea comportărilor antisociale care prezintă un pericol social mai redus.

În schimb, infracţiunea de abuz în serviciu presupune cauzarea unui prejudiciu sau a unui rezultat în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către un funcţionar, motiv pentru care între cele 2 fapte antisociale nu poate exista o legătură de cauzalitate de natură să atragă răspunderea concomitentă a inculpaţilor din cauză.

Instanţa a apreciat ca nu ar putea fi reţinută infracţiunea de abuz în serviciu deoarece nu se poate stabili cu certitudine valoarea prejudiciului care se susţine că a fost produs bugetului statului.

Organele de urmărire penală au calculat acest prejudiciu luând în considerare limita minimă a amenzii prevăzută de legea contravenţională, modalitate de calcul subiectivă.

Astfel, pe de o parte, inculpaţii puteau stabili orice sumă în limitele prevăzute de actul normativ, iar, pe de alta parte, persoanele sancţionate aveau posibilitatea de a contesta în instanţă procesul-verbal de sancţionare şi de a obţine reducerea amenzii sau chiar înlocuirea ei cu sancţiunea avertismentului.

De asemenea, persoanele sancţionate aveau posibilitatea, conferită de lege, de a achita în termen de 48 de ore jumătate din minimul amenzii prevăzute de lege.

Toate aceste variante atrag posibilitatea ca, în urma sancţionării contravenţionale a unei persoane, la bugetul de stat sa fie vărsată o sumă mai mică decât amenda aplicată de către agentul constatator ori să nu fie vărsată nici o sumă de bani.

S-a apreciat că, în aceste condiţii, nu putem vorbi în speţă de un prejudiciu cert care să poată atrage răspunderea inculpaţilor, cu atât mai mult cu cât, dimpotrivă, caracterul incert, îndoielnic al acestuia şi posibilitatea agentului constatator de a aplica amenzi contravenţionale sunt definitorii în materie contravenţională.

De asemenea, o eventuală exercitare defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către inculpaţi poate antrena şi răspunderea disciplinară a acestora în condiţiile în care se constată că ar fi încălcat regulamentele de organizare ale instituţiei din care făceau parte.

Cu privire la încadrarea juridică a faptelor, s-a reţinut că nu s-a demonstrat faptul că între martorul C. şi inculpaţi ar fi existat vreo înţelegere.

Instanţa a reţinut că, în privinţa neaplicării amenzii pentru fapta prevăzută de art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 171/2010 nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, iar neaplicarea amenzii pentru fapta prev. de art. 105 punctul 9 din O.U.G. nr. 195/2002 are caracterul unei abateri disciplinare, astfel că nu s-a reţinut infracţiunea de abuz în serviciu.

Potrivit prevederilor art. 132 din Legea nr. 78/2000, în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

Din acest text legal rezultă că pentru aplicarea prevederilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 este necesară săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, ori în speţa dată s-a reţinut că nu suntem în prezenţa acestei infracţiuni.

Articolul 248 C. pen. din 1969 care reglementează infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevede o pedeapsă cuprinsă între 6 luni şi 5 ani închisoare, iar C. pen. din 2009, prin art. 297, care reglementează infracţiunea de abuz în serviciu, prevede o pedeapsă cuprinsă între 2 - 7 ani închisoare; prin urmare, s-a apreciat că, C. pen. din 1969 reprezintă legea mai favorabilă.

În concluzie, s-a arătat că infracţiunea de abuz în serviciu pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată nu este prevăzută de legea penală, fiind aplicabile prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel Parchetai de pe lângă Judecătoria Odorheiu Secuiesc.

Prin Decizia penală nr. 148/A din 23 martie 2017, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din noul C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Odorheiul Secuiesc împotriva Sentinţei penale nr. 185 din 28 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Odorheiul Secuiesc, în Dosarul penal nr. x/2015 şi în consecinţă:

În baza art. 423 alin. (1) din noul C. proc. pen., a desfiinţat hotărârea atacată şi rejudecând cauza în limitele de mai jos:

În temeiul art. 5 C. pen., a recalificat infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la 297 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la 248 vechiul C. pen.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 248 vechiul C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000, a condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.

În baza art. 81 alin. (1) vechiul C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe o durată de 5 ani, termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 alin. (2) C. pen.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83, 84 C. pen., a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 248 vechiul C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000, a condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit.

În baza art. 81 alin. (1) vechiul C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe o durată de 5 ani, termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 alin. (2) C. pen.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83, 84 C. pen., a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 397 alin. (1), art. 19 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., a respins acţiunea civilă exercitată de partea civilă mun. Gheorgheni cu sediul în Gheorgheni.

Examinând apelul promovat, prin prisma materialului aflat la Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, a motivelor invocate, precum şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv, potrivit dispoziţiilor art. 417 - 418 C. proc. pen., instanţa de control judiciar a constatat că acesta este fondat având în vedere următoarele:

Sub aspectul stării de fapt, instanţa de apel a constatat că, la data de 11.06.2013, inculpaţii A. şi B., în calitate de lucrători de poliţie în cadrul Poliţiei mun. Odorheiu Secuiesc, au fost direcţionaţi de către şeful acestora, martorul N., pentru a efectua controlul camioanelor ce transportau material lemnos. Din declaraţia martorului N. a rezultat că acesta le-a indicat celor doi inculpaţi şi nr. de înmatriculare al unui autocamion şi al remorcii aferente, ce trebuia verificate în mod expres.

Astfel, cei doi s-au deplasat din mun. Gheorgheni, în direcţia Lacu Roşu, iar în zona km 9 au identificat autocamionul cu nr. de înmatriculare (...), condus de martorul E., autocamion ce transporta material lemnos. Inculpatul B. a pus în funcţiune semnalele luminoase, a pornit în faţa autocamionului şi s-a oprit într-o parcare amenajată în zona km 7. În momentul în care au ajuns în parcare, a sosit din direcţia Gheorgheni şi martorul C.. Astfel, inculpaţii au aşteptat în autospecială, iar martorii C. şi E. au măsurat materialul lemnos, martorul C. completând avizul de însoţire primar din 11.06.2013, iar martorul E. le-a prezentat ulterior inculpaţilor actele de însoţire a materialului lemnos.

Din declaraţia martorului E. a rezultat că acesta a plecat de la locul de încărcare spre direcţia Lacu Roşu fără a avea asupra sa vreun act cu privire la materialul lemnos. Pe drum l-a sunat pe martorul C. care i-a transmis să se îndrepte spre mun. Gheorgheni unde îi va înmâna avizul de însoţire pentru materialul lemnos. Pe drum, la km 9 s-a întâlnit cu echipajul de poliţie format din cei doi inculpaţi care i-au cerut actele (martorul le-a înmânat doar cartea de identitate şi permisul de conducere), acesta spunându-le că nu are avizul de însoţire a materialului lemnos, motiv pentru care i-au solicitat să îl urmeze. Atât echipajul de poliţie, cât şi camionul au pornit şi s-au deplasat până într-o parcare situată pe partea stângă unde a apărut şi martorul C., şeful numitului E. Martorul E. a mai arătat că a măsurat lemnele cu o ruletă, apoi avizul de însoţire a fost completat doar cu cantitatea de material lemnos (celelalte rubrici fiind completate - avizul fiind deja pregătit de şeful său), apoi a prezentat avizul de însoţire celor doi inculpaţi.

Din declaraţia martorului O., fratele martorului E., a rezultat că acesta din urmă i-a spus, după ce au fost opriţi de către organele de poliţie, "că se confiscă lemnul dacă nu vine pădurarul".

Din declaraţia martorului C. a rezultat că avizul de însoţire pentru materialul lemnos a fost completat în mod corespunzător doar după ce autocamionul a fost oprit în parcare, iar şoferul E. a măsurat înălţimea încărcăturii. Din aceeaşi declaraţie a mai rezultat că operaţiunile de măsurare şi completare a avizului au durat aproximativ 5 minute, iar în momentul în care a ajuns în parcare, aceasta era goală. Şi din declaraţia acestuia a rezultat că autocamionul a circulat fără a avea aviz de însoţire a materialului lemnos de la locul de încărcare până în parcare.

Astfel, din declaraţiile acestor martori a rezultat cu certitudine că avizul de însoţire al materialului lemnos nu exista în momentul în care autocamionul a fost oprit de către inculpaţi, acesta fiind completat doar după ce autocamionul a ajuns în parcare. De asemenea, se poate constata cu uşurinţă că acţiunea de completare a avizului de însoţire a durat cel puţin 5 minute după ce camionul a fost oprit, având în vedere că s-a procedat şi la măsurarea estimativă a materialului lemnos.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că declaraţiile inculpaţilor sunt subiective în măsura în care aceştia au afirmat că au aşteptat în autospecială cam 2 minute până când a venit conducătorul autocamionului cu actele.

Astfel, instanţa de apel a constatat că inculpaţii nu s-au dat jos din autospecială în momentul în care au ajuns în parcare, deşi ştiau din momentul în care au oprit iniţial autocamionul că materialul lemnos nu are de aviz de însoţire (conform declaraţiei martorului E. - şoferul autocamionului), prin această modalitate de operare asigurându-li-se martorilor E. şi C. timpul necesar pentru completarea avizului de însoţire a materialului lemnos. Faptul că vremea era nefavorabilă şi ploua torenţial nu îi scuteşte pe inculpaţi de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu în mod corespunzător, respectiv de a nu constata faptele contravenţionale.

S-a arătat că apărarea inculpaţilor, conform căreia nu l-au observat pe martorul C. şi nu s-au dat jos din autospecială deoarece ploua torenţial, este lipsită de credibilitate, dacă ne raportăm la martorul E., care s-a dat jos din autocamion, a măsurat materialul lemnos şi i-a transmis datele martorului C., deşi "ploua torenţial".

Astfel, instanţa de apel a constatat că, în data de 11.06.2013, inculpaţii A. şi B. nu au întocmit proces-verbal de contravenţie şi nu au confiscat materialul lemnos transportat cu autocamionul cu nr. de înmatriculare (...), deşi în momentul în care a fost oprit, iniţial,,şi apoi în parcare, martorul E., conducătorul autocamionului nu avea asupra sa avizul de însoţire a materialului lemnos transportat.

Instanţa de apel a constatat că, pentru a se putea reţine existenţa unei infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

1. Subiectul activ trebuie să fie funcţionar public - în prezenta cauză această condiţie este îndeplinită, cei doi inculpaţi fiind agenţi de poliţie, iar conform art. 147 alin. (1) vechiul C. pen. "Prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 vechiul C. pen." De asemenea conform art. 24 alin. (1) lit. d) din Legea 171/2010 " (1) Au obligaţia şi dreptul să efectueze controlul, să constate contravenţiile silvice şi să aplice sancţiunile prevăzute în prezenta lege următorii agenţi constatatori:

d) ofiţerii şi agenţii de poliţie din cadrul Poliţiei Române şi Poliţiei de Frontieră Române - pentru constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor pentru faptele prevăzute la art. 7 alin. (1) lit. a) şi b), art. 8 alin. (1) lit. a) şi b), art. 9, art. 12 şi 19 - 21;"

De asemenea art. 26 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române prevede că:

"(1) Poliţia Română are următoarele atribuţii principale:

10. constată contravenţii şi aplică sancţiuni contravenţionale, potrivit legii."

Prin urmare una din atribuţiile de serviciu ale inculpaţilor era şi aceea de a constata şi aplica sancţiunile contravenţionale.

2. Subiectul pasiv trebuie să fie reprezentat de un organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate din cele care se referă art. 145 vechiul C. pen. în prezenta cauză mun. Gheorgheni prin primar este subiectul pasiv al infracţiunii reţinute în sarcina inculpaţilor.

3. Elementul material constă în neîntocmirea unui proces-verbal de contravenţie prin care să se fi constatat că materialul lemnos nu era însoţit şi de un aviz de însoţire şi neconfiscarea materialului lemnos.

4. Urmarea imediată constă în crearea unui pagube. Astfel, cu privire la existenţa acestei pagube trebuie făcute unele menţiuni. Conform art. conform art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 171/2010 "Constituie contravenţii silvice şi se sancţionează cu amendă de la 2.000 RON până la 5.000 RON şi confiscarea materialelor lemnoase în cauză următoarele fapte:

b) transportul materialelor lemnoase fără avizele de însoţire ori fără documentele comunitare echivalente acestora, prevăzute de normele privind circulaţia materialelor lemnoase în vigoare;"

Conform art. 23 din Legea 171/2010, "Sancţiunea amenzii contravenţionale se aplică şi persoanelor juridice, limitele minime şi maxime ale amenzilor majorându-se de 5 ori, cu excepţia acelora prevăzute numai pentru persoane juridice".

Prin urmare, instanţa de apel a constatat că, potrivit acestui text de lege, agenţii constatatori ar fi putut aplica o amendă cuprinsă între 10.000 RON şi 25.000 RON, paguba creată minimă putând fi de 2.000 RON.

Coroborând, însă, acest text de lege cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) (Sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare) şi 2 (Sancţiunile contravenţionale principale sunt: a) avertismentul; b) amenda contravenţională) din O.G. nr. 2/2001 şi art. 7 alin. (3) (Avertismentul se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune) din O.G. nr. 2/2001, instanţa de apel a constatat că inculpaţii ar fi putut aplica şi sancţiunea avertismentului. Având în vedere că în dreptul penal orice dubiu profită inculpatului, instanţa de apel constată că din acest punct de vedere nu s-a creat vreo pagubă părţii vătămate.

Cu privire însă la confiscarea contravalorii materialului lemnos, instanţa de apel a constatat că această sancţiune este una complementară şi trebuia aplicată indiferent de natura sancţiunii principale. Prin urmare, din acest punct de vedere instanţa a constatat că în cauză paguba este reprezentată de contravaloarea materialului lemnos ce ar fi trebui confiscat de către inculpaţi, contravaloare în cuantum de 4.857,76 RON conform facturii fiscale din 12.06.2013 prin care materialul lemnos a fost vândut de către S.C. K. S.R.L. către S.C. M. S.R.L.

Instanţa a mai constatat că, potrivit art. 36 alin. (5) din Legea 171/2010, în vigoare la momentul comiterii faptei "Sumele încasate din vânzarea materialelor lemnoase confiscate, rămase după deducerea cheltuielilor de custodie, organizarea licitaţiei şi transport, după caz, precum şi sumele încasate din plata contravalorii materialelor lemnoase confiscate care nu se găsesc sau care nu pot fi identificate, prevăzute la art. 22 alin. (5), se varsă la bugetul de stat, în fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinaţie silvică, în cazul în care materialul lemnos provine din fondul forestier proprietate publică a statului, sau la bugetele locale, în cazul în care materialul lemnos provine din fondul forestier proprietate publică/privată a unităţilor administrativ-teritoriale ori din cel proprietate privată dacă proprietarul este contravenient, precum şi în cazul materialelor lemnoase abandonate a căror provenienţă nu poate fi stabilită."

În prezenta cauză s-a constatat că materialul lemnos provenea din fondul forestier proprietate privată (potrivit declaraţiei martorului C., materialul lemnos provenea de la S. Gheorgheni în baza unei autorizaţii de exploatare eliberată de Ocolul Silvic Particular Gheorgheni) şi, prin urmare, contravaloarea materialului lemnos confiscat (ce reprezintă paguba certă şi efectiv produsă) se varsă la bugetul local, respectiv la mun. Gheorgheni.

5. Legătura de cauzalitate. Prin neîntocmirea procesului-verbal de contravenţie şi neconfiscarea materialului lemnos de către inculpaţi s-a produs o pagubă părţii civile mun. Gheorgheni, reprezentată de contravaloarea materialului lemnos, legătura de cauzalitate rezultând din materialitatea faptei.

6. Latura subiectivă. Instanţa de apel constată că inculpaţii au acţionat cu intenţie directă, urmărind exonerarea petentei S.C. K. S.R.L. de aplicarea sancţiunilor contravenţionale, prin neîntocmirea procesului-verbal şi neconfiscarea materialului lemnos.

Instanţa de apel a constatat că în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000, prin infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, comisă de către inculpaţi, S.C. K. S.R.L. obţinând un folos material în cuantum de 4.857,76 RON, reprezentat de contravaloarea materialului lemnos ce ar fi trebuit confiscat.

Prin urmare, coroborând toate probele administrate în cauză, instanţa de apel a constatat că fapta inculpaţilor A. şi B., care, la data de 11.06.2013, nu au luat măsurile necesare, respectiv nu au întocmit proces-verbal de contravenţie şi nu au dispus confiscarea materialului lemnos transportat cu autocamionul cu nr. de înmatriculare (...), material lemnos ce nu era însoţit de aviz de însoţire, constituie elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 248 vechiul C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Instanţa de apel a arătat că nu este de acord cu opinia instanţei de prim grad, care, pentru a-i exonera pe inculpaţi de fapta reţinută în sarcina lor, a extins nejustificat efectele Deciziei nr. 1/2002 şi asupra contravenţiilor prevăzute de Legea nr. 171/2010.

Astfel, prin Decizia nr. 1/2002 s-a stabilit că, în cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 126 din 29 august 1998, prezentarea ulterioară, în faţa instanţelor judecătoreşti, a actelor prin care se dovedeşte provenienţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei, de astfel de documente, atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate şi restituirea mărfii confiscate.

Legea nr. 171/2010 a fost adoptată mult după Decizia nr. 1/2002 şi impune sancţionarea transportului materialului lemnos fără aviz de însoţire fără a distinge dacă acest material a fost obţinut în mod legal sau nu. Prin urmare opinia primei instanţe nu este în concordanţă cu realitatea prezentă, iar dacă s-ar accepta astfel de opinii, s-ar încuraja chiar şi furtul de material lemnos. Mai mult, în prezenta cauză s-a constatat că avizul de însoţire a fost completat chiar în "prezenţa" organelor de poliţie pentru a justifica respectivul transport. Instanţa de apel a constatat că provenienţa materialului lemnos (legală sau nu) nu are importanţă în prezenta cauză, contravenţia prevăzută de art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 171/2010 fiind una distinctă raportat la infracţiunile prevăzute de Legea nr. 46/2008 referitoare la materialul lemnos.

Instanţa de apel a constatat că inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. Pentru a dispune această soluţie, Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorgheni a considerat că noua legislaţie este mai favorabilă, având în vedere doar limitele de pedeapsă, fără reţinerea unor circumstanţe atenuante. Instanţa de apel a constatat însă, raportat la modalitatea de executare a pedepsei (se va aplica suspendarea condiţionată a pedepsei), că vechea legislaţie este mai favorabilă faţă de noua legislaţie, motiv pentru care infracţiunea reţinută în sarcina inculpaţilor prin rechizitoriu a fost recalificată în infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 248 vechiul C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

În consecinţă, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 248 vechiul C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000, instanţa de apel a condamnat inculpaţii la câte o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

Având în vedere dispoziţiile art. 81 vechiul C. pen., instanţa de apel a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a pedepsei, închisoarea aplicată nefiind mai mare de 3 ani, iar inculpaţii nu au mai fost anterior condamnaţi. De asemenea, a constatat că inculpaţii sunt persoane bine integrate în societate, iar această modalitate de executare a pedepsei este suficientă pentru reeducarea inculpaţilor şi pentru conştientizarea acestora cu privire la efectele comiterii de infracţiuni.

Potrivit art. 82, instanţa de apel a stabilit pentru fiecare inculpat un termen de încercare de 5 ani, termen compus din pedeapsa aplicată de 3 ani la care s-a adăugat un interval fix de 2 ani.

De asemenea, a atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 83, 84 C. pen., a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

Cu privire la latura civilă, instanţa de apel a constatat că, potrivit Adresei nr. 8469/2014 şi Adresei nr. 6986/2015, mun. Gheorgheni s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 3.890 RON. Astfel, s-a arătat că bugetul local a fost prejudiciat cu suma de 2.000 RON prin neaplicarea de către inculpaţi a sancţiunii contravenţionale prevăzută de art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 171/2010 şi cu suma de 890 RON provenită din neaplicarea sancţiunii contravenţionale prevăzută de art. 105 pct. 9 din O.U.G. nr. 195/2002.

Instanţa de apel a constatat, însă, că, în prezenta cauză, prejudiciul este reprezentat doar de contravaloarea materialului lemnos ce ar fi trebuit confiscat, prejudiciu pentru care mun. Gheorgheni nu s-a constituit parte civilă. Prin urmare, acţiunea civilă a fost respinsă.

Împotriva Deciziei penale nr. 148/A din 23 martie 2017 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs în casaţie, în termenul legal, condamnaţii B. şi A.

În motivarea recursului în casaţie declarat, condamnatul B. a indicat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 (în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente).

În motivarea cererii, condamnatul a susţinut că a fost cercetat de către o unitate de parchet necompetentă material, Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorgheni, însă, în opinia sa, competenţa aparţinea Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Totodată, a susţinut că, urmare a Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. pen. şi-au încetat efectul ca urmare a pasivităţii legiuitorului pe o durată mai mare de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, operând practic o dezincriminare a infracţiunii de abuz în serviciu.

Un alt argument în susţinerea cererii de recurs în casaţie invocat de condamnatul B. este acela că instanţa de apel, deşi l-a condamnat după ce a fost achitat de către Judecătoria Odorheiu Secuiesc, nu a administrat probe care să răstoarne situaţia de fapt reţinută la judecata pe fond, ci, dimpotrivă, a reţinut aceeaşi situaţie de fapt, împrejurare pe care a apreciat-o ca fiind abuzivă şi de natură a atrage inadmisibilitatea condamnării sale în apel, prin raportare la cauza Mischie contra României.

Prin urmare, se reţine că unele dintre criticile invocate pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de pct. 7 al art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

În motivarea recursului în casaţie declarat, condamnatul A. nu a indicat cazul/cazurile de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea, precizând că achiesează întru totul la motivele de recurs în casaţie invocate de condamnatul B.

Suplimentar, a susţinut nelegalitatea deciziei recurate pentru următoarele argumente:

- instanţa de apel nu a administrat nicio probă din care să rezulte că inculpaţii au produs o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice;

- acuzarea nu a produs nicio probă care să facă dovada că inculpatul, în calitate de funcţionar public, a obţinut pentru sine sau pentru altul vreun folos necuvenit;

- instanţa a luat în considerare, preponderent, declaraţiile martorilor acuzării şi a reţinut săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu doar pe baza acestor probe, în condiţiile în care martorii E., T. şi C. nu puteau fi obiectivi în cauză, întrucât Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorghieni începuse anterior urmărirea penală împotriva acestora, într-o altă cauză, fiind şi interceptaţi;

- toate probele s-au administrat în faţa instanţei de fond şi, în mod inadmisibil, a fost condamnat în apel fără administrarea vreunei probe care să îl incrimineze.

Prin urmare, se reţine că unele dintre criticile invocate pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de pct. 7 al art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

Prin încheierea din camera de consiliu din 20 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 148/A din 23 martie 2017 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Pentru examinarea recursurilor în casaţie pe fond a fost stabilit termen de judecată la data de 05.09.2017, termen la care au avut loc. dezbaterile, cauza rămânând în pronunţare.

Examinând recursurile în casaţie declarate de condamnaţii B. şi A., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casaţie expres şi limitativ prevăzute de lege.

Aşadar, se constată că potrivit noului C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi de apel (situaţia de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, aşa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, respectiv, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecinţe grave, excluzând reexaminarea faptelor şi probelor deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casaţie într-un al doilea apel.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la critici le invocate de condamnaţii B. şi A., critici care pot fi circumscrise cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care este incident în cazurile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, adică doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

Astfel, cu privire la susţinerile recurenţilor condamnaţi, care au arătat că, urmare a Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. pen. şi-au încetat efectul ca urmare a pasivităţii legiuitorului pe o durată mai mare de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, operând practic o dezincriminare a infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte reţine, în primul rând, că, din examinarea deciziei Curţii Constituţionale, în acord cu doctrina juridică, rezultă că această decizie nu este una de constatare a neconstituţionalităţii textului incriminator, ci este o "decizie interpretativă". De asemenea, această decizie nu este una de "dezincriminare" a faptelor de abuz în serviciu, deoarece principiul este că numai cel care "incriminează" (adică stabileşte că o faptă este infracţiune) poate să "dezincrimineze" (să elimine fapta din categoria infracţiunilor).

În consecinţă, Înalta Curte constată că Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale a României nu este una de dezincriminare a faptei prev. de art. 297 C. pen., ci de interpretare pe viitor a textului incriminator pentru fapte de abuz în serviciu.

Conform art. 147 alin. (1) din Constituţie, "(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".

De asemenea, se reţine că, în conformitate cu disp. art. 147 alin. (4) din Constituţie, " (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".

În consecinţă, textul constituţional se referă, exclusiv, la texte normative "constatate ca neconstituţionale", adică textele normative care sunt examinate şi soluţionate prin "decizii de neconstituţionalitate", iar nu prin "decizii interpretative" pronunţate de Curtea Constituţională a României.

Având în vedere cele expuse anterior, Înalta Curte constată că, cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu este incident în cauză, întrucât fapta pentru care au fost condamnaţi cei doi recurenţi este prevăzută de legea penală.

Cu privire la critica recurenţilor condamnaţi, privind faptul că urmărirea penală a fost efectuată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorgheni, deşi competenţa în cauză ar fi revenit Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar acest aspect ar fi avut drept consecinţă faptul că un tribunal, iar nu o judecătorie, cum a fost cazul în speţa de faţă, ar fi avut competenţa de judecare a cauzei, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiată această critică.

Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte reţine că, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002, printre atribuţiile Direcţiei Naţionale Anticorupţie se află, în primul rând, "efectuarea urmăririi penale, în condiţiile prevăzute în C. proc. pen., în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi în prezenta ordonanţă de urgenţă, pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, care sunt, potrivit art. 13, în competenţa Departamentului Naţional Anticorupţie".

Dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 prevăd că " Sunt de competenţa Departamentului Naţional Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în RON a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în RON a 10.000 de euro.

Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de apel a reţinut că paguba este reprezentată de contravaloarea materialului lemnos ce ar fi trebui confiscat de către inculpaţi, contravaloare în cuantum de 4.857,76 RON, conform facturii fiscale din 12.06.2013, valoare care este cu mult inferioară celei prevăzute de dispoziţiile anterior menţionate. De asemenea, constată că instanţa de apel nu a reţinut în considerentele deciziei atacate existenţa vreunei perturbări deosebit de grave a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice.

Prin urmare, Direcţia Naţională Anticorupţie nu avea competenţă în efectuarea urmăririi penale, astfel că nu erau incidente nici dispoziţiile art. 36 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., care ar fi atras competenţa tribunalului în judecarea cauzei.

Prin urmare, având în vedere considerentele anterior menţionate, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.

Cu privire la celelalte critici formulate, Înalta Curte observă, în primul rând, că acestea nu se pot circumscrie niciunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute de lege, iar în al doilea rând că, prin aceste critici, recurenţii condamnaţi solicită, de fapt, o reapreciere a probelor administrate în cauză, cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţa de apel, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casaţie, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalităţii hotărârii atacate.

Prin urmare, având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de condamnaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 148/A din 23 martie 2017 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii condamnaţi la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii condamnaţi, în cuantum de câte 260 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de condamnaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 148/A din 23 martie 2017 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii condamnaţi la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii condamnaţi, în cuantum de câte 260 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 05 septembrie 2017.

Procesat de GGC - NN