Tax evasion conviction upheld; cassation appeal dismissed for failure to establish non-typicality of fictitious accounting entries

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 98 din 15 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Buzău s-a dispus respingerea cererii formulate de inculpatul A. de a se dispune încetarea procesului penal pentru existenţa cauzei de nepedepsire prev. de art. 10 din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. art. 5 din C. pen. art. 74 alin. (1) lit. b) şi art. 76 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969 a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de evaziune fiscală.

A fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii, pedeapsă ce se execută pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 861 din C. pen. din 1969, cu referire la art. 862 din C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului A. pe termen de încercare de 3 ani şi 6 luni.

Pe durata termenului de încercare, inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere, în conformitate cu art. 863 alin. (1) din C. pen. din 1969: - să se prezinte, la datele fixate, la consilierul desemnat cu supravegherea sa din cadrul Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Buzău; - să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; - să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale de 1 an şi 6 luni închisoare, a fost suspendată şi executarea pedepsei accesorii.

Potrivit art. 864 din C. pen. rap. la art. 83, art. 84 din C. pen. din 1969 s-a atras atenţia inculpatului asupra revocării beneficiului suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul comiterii unei noi infracţiuni intenţionate pe durata termenului de încercare, a neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor stabilite şi a neîndeplinirii obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare până la expirarea termenului de încercare.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus ca inculpatul să nu fie fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale, iar, dacă va fi ales, va fi decăzut din drepturi.

S-a constatat că S.C. B. S.R.L. a fost radiată din Registrul Comerţului conform Sentinţei civile nr. 653 din data de 07 mai 2014 pronunţată de către Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/2013.

În soluţionarea laturii civile a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 58.879,97 RON, cu obligaţiile fiscale accesorii, până la achitarea integrală a debitului, către partea civilă D.G.F.P. Galaţi prin A.J.F.P. Buzău.

A fost menţinută măsura sechestrului asiguratoriu dispusă prin ordonanţa procurorului din data de 30.10.2014 asupra unui imobil aparţinând inculpatului şi soţiei sale C., compus din casă de locuit în suprafaţă de 100 m.p. şi teren aferent în suprafaţă de 500 m.p., situat în oraşul Râmnicu Sărat, jud. Buzău, în valoare de aproximativ 200.000 RON.

Împotriva sentinţei penale mai sus arătate a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 1418 din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 98 din data de 15 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Buzău şi l-a obligat pe apelantul inculpat la plata sumei de 1.200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, în esenţă, s-a reţinut că, în calitate de administrator la S.C. B. S.R.L. Râmnicu Sărat, în perioada 2010 - 2011 inculpatul A., cu intenţie directă, a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii facturi fiscale care apăreau ca fiind emise de S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L., care nu aveau la bază operaţiuni reale, sustrăgându-se astfel de la plata unor obligaţii fiscale către bugetul de stat în cuantum de 175.617,97 RON (impozit pe profit 71.255,61 RON şi T.VA. 104.362,36 RON).

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat prezentul recurs în casaţie inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea recursului în casaţie, inculpatul a susţinut că probele la care a făcut referire în cuprinsul cererii de recurs în casaţie dovedesc atât lipsa vinovăţiei sale cât şi lipsa unui prejudiciu penal, apreciind că instanţele de fond şi de apel au ignorant toate probele de la dosarul cauzei şi anume: Notele de intrare-recepţie, balanţele contabile lunare cu evidenţierea furnizorilor, chitanţele fiscale, registrul de casă şi raportul de expertiza contabilă dispusă de procurorul de caz, care a statuat că inculpatul a achitat, în totalitate, prejudiciul fiscal.

Totodată, inculpatul a menţionat că nevinovăţia sa reiese din următoarele probe:

- Raportul de inspecţie fiscală nr. x/01.02.2012 având ca obiect stabilirea obligaţiilor fiscale respectiv TVA şi impozit pe profit;

- Încheierea R.I.F. nr. 72/0-1.02.2012 emisa de către DGFP BUZĂU;

- Decizia de impunere nr. 105/01.02.2012 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecţia fiscală, aferente perioadei 30.03.2010 - 30.09.2011 pentru impozitul pe profit (23.386 RON) şi 30.03.2010 - 30.09.2011 pentru TVA (55.161 RON), emisă în baza art. 1063 din Normele Metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, cât şi a prevederilor art. 109 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Inculpatul a menţionat şi temeiurile de drept în baza cărora a fost stabilită, suplimentar, în sarcina sa, de către organele fiscale, obligaţia de plată a unui impozit pe profit, în suma de 23.386 RON, precum şi TVA în valoare de 55.161 RON.

Totodată, a apreciat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, ci este, în realitate, un litigiu fiscal în care obligaţiile fiscale au fost stabilite de către organele fiscale pe temeiuri legale din Codul fiscal respectiv art. 21 alin. (4) lit. m) în cazul impozitului pe profit (pagina 1 a deciziei de impunere) şi art. 145 alin. (2) lit. a), art. 156 alin. (1), art. 156 alin. (2) art. 146 alin. (1) lit. a) din C. fisc. , în cazul TVA (pagina 2 a deciziei de impunere)."

Prin concluziile scrise, ANAF - AJFP Buzău a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului în casaţie declarat de inculpatul A., apreciind că în mod corect acesta a fost obligat la plata sumei de 58.879,97 RON, reprezentând suma rămasă neîncasată din suma de 175617,97 RON de la plata căreia inculpatul s-a sustras prin săvârşirea faptei de evaziune fiscală.

Prin încheierea din data de 8 mai 2018 înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1418 din 20 decembrie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Examinând, pe fond, recursul în casaţie declarat de inculpatul A., înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reaminteşte că analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. Această limitare a recursului în casaţie doar la anumite probleme de drept, nu îngrădeşte accesul la justiţie prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 din Convenţie), atâta timp cât inculpaţilor li s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia şi-au putut susţine apărările. Instanţa europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant, ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăşi existenţa ei (Vilvarajah şi alţii c. Regatului Unit).

Se constată că inculpatul A. şi-a întemeiat recursul în casaţie pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat în apel pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. art. 5 din C. pen.

Totodată, observă că fapta concretă reţinută în sarcina inculpatului constă în aceea că, în calitate de administrator la S.C. B. S.R.L. Râmnicu Sărat, în perioada 2010 - 2011, cu intenţie directă, a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii facturi fiscale care apăreau ca fiind emise de S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L., care nu aveau la bază operaţiuni reale, sustrăgându-se astfel de la plata unor obligaţii fiscale către bugetul de stat în cuantum de 175.617,97 RON (impozit pe profit 71.255,61 RON şi T.V.A 104.362,36 RON).

În motivarea recursului în casaţie, inculpatul A. a susţinut că fapta concretă reţinută în sarcina sa nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, faţă de împrejurarea că lipseşte subiectul pasiv al infracţiunii, vinovăţia acestuia şi prejudiciul, fapta fiind, în realitate, un litigiu fiscal.

Conform art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, "Constituie infracţiuni de evaziune fiscală (...) următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: (...) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive."

Subiectul pasiv al infracţiunii de evaziune fiscală este reprezentat chiar de acele instituţii care au ca obiect de activitatea de colectare a sumelor de bani cu titlu de contribuţie datorată bugetului consolidat al statului, instituţia publică beneficiară a veniturilor fiscale eludate, calitate pe care, în speţă, o deţine D.G.F.P. Galaţi.

Recurentul-inculpat susţine că D.G.F.P. Galaţi nu are calitatea de subiect pasiv al infracţiunii întrucât nu a suferit vreun prejudiciu în urma faptei reţinute în sarcina sa, însă urmarea imediată a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 constă în diminuarea obligaţiilor fiscale către stat, nu în crearea unui prejudiciu.

În plus, având în vedere că infracţiunea de evaziune fiscală se consumă odată cu consemnarea în actele contabile sau în alte documente legale de cheltuieli care au la baza operaţiuni nereale ori a altor operaţiuni fictive, faptul că ulterior organele fiscale au emis decizii de impunere cu privire la sumele de bani de la plata cărora s-a sustras recurentul-inculpat nu înlătură caracterul penal al faptei săvârşite.

Este de menţionat, contrar susţinerilor recurentului-inculpat, că stabilirea în plus a unor obligaţii fiscale nu este rezultatul consemnării în contabilitate a unor operaţiuni reale nedeductibile fiscal ca fiind deductibile, ci, aşa cum a reţinut instanţa de apel, operaţiunile comerciale înregistrate de S.C. B. S.R.L., administrată de inculpatul A., în perioada 2010 - 2011 nu aveau la bază operaţiuni reale, înregistrarea respectivelor operaţiuni comerciale a fost fictivă şi a avut ca scop sustragerea de la plata obligaţiunilor fiscale către bugetul de stat, având în vedere că firmele care au emis documentele de plată nu aveau angajaţi şi nici mijloacele/echipamentele pentru efectuarea unor prestări de servicii corespunzătoare obiectului de activitate al firmei administrate de inculpat.

Totodată, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că o analiză a probelor care au condus la concluzia că aceste operaţiuni comerciale au fost fictive sau că recurentul-inculpat nu a acţionat cu vinovăţie, aşa cum solicită acesta, nu este admisibilă în calea de atac a recursului în casaţie, limitată doar la probleme de drept, întrucât ar avea drept consecinţă modificarea situaţiei de fapt reţinute în apel.

Sub aspectul laturii subiective, instanţa de apel a reţinut că recurentul-inculpat A. a acţionat cu intenţie directă calificată, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, formă de vinovăţie ce corespunde textului incriminator.

Prin urmare, faptele recurentului-inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, apărările sale fiind circumstanţiate la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de către instanţa de apel.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) şi 6 din C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1418 din 20 decembrie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 22 mai 2018.

Procesat de GGC - NN