Inadmissibility of contestation in annulment due to unchallenged recusal and lack of nexus for unconstitutionality objection against court internal regulations

Asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 1578/A din data de 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017 (x/2017), în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, constatând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din C. proc. pen. şi art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii), ridicată de contestatorul A., este inadmisibilă.

În temeiul art. 431 alin. (1) rap. la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. cu privire la Decizia penală nr. 1209/A din data de 21 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat contestatorul la plata către stat a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul avocatului din oficiu desemnat pentru contestator, în cuantum de 260 RON, a rămas în sarcina statului, fiind suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

În considerentele hotărârii, s-a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 366 din data de 16 mai 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., invocată de revizuentul A., ca fiind inadmisibilă.

În temeiul art. 459 alin. (5), (7) din C. proc. pen., a respins cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 1199/2013 a aceleiaşi instanţe (rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 825/A/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală), ca fiind inadmisibilă.

Prin Decizia penală nr. 1209/A din data de 21 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, judecând calea ordinară de atac exercitată de revizuent împotriva sentinţei penale anterior menţionate, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 366/2017 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând: în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., invocată de apelantul revizuent în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea, formulată în faza procesuală a apelului de către apelantul revizuent, de sesizare a Curţii Constituţionale.

Ulterior pronunţării acestei decizii, prin încheierea din data de 26 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, un alt complet al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea petentului A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (1) teza finală şi art. 68 alin. (5) teza I din C. proc. pen. şi, respectiv, a dispoziţiilor art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti. A respins, ca nefondată, cererea de recuzare a judecătorilor din completul care a pronunţat Decizia penală nr. 1209/A din data de 21 septembrie 2017, formulată de acelaşi petent, pe care l-a obligat la plata către stat a sumei de 300 RON, reprezentând cheltuieli judiciare.

La data de 17 octombrie 2017, a fost înregistrată contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. cu privire la Decizia penală nr. 1209/A din data de 21 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2017.

În dezbaterile asupra admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, desfăşurate în condiţii de contradictorialitate la termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2017 au fost indicate, ca temei legal al acesteia, dispoziţiile art. 426 lit. d) din C. proc. pen.

Pe de altă parte, la acelaşi termen de judecată, autorul contestaţiei în anulare a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din C. proc. pen. şi, respectiv, a dispoziţiilor art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat, mai întâi, că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, motiv pentru care, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea contestatorului de sesizare a Curţii Constituţionale.

În acest sens, Curtea a reţinut că, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, o astfel de excepţie este inadmisibilă atunci când este contrară prevederilor art. 29 alin. (1), alin. (2) sau alin. (3) din aceeaşi lege. Conform art. 29 alin. (1) din legea respectivă, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să se refere la o lege sau la o ordonanţă (ca acte ale Parlamentului şi Guvernului, în accepţiunea art. 73 şi, respectiv, art. 108 şi art. 115 din Constituţia României) ori la dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, iar acestea trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în care acea excepţie este ridicată.

În speţă, cu privire la dispoziţiilor art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, Curtea a constatat că regulamentul respectiv nu este nici lege, nici ordonanţă, fiind aprobat printr-o hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii (Hotărârea nr. 1375/2015).

De asemenea, s-a constatat că regulamentele la care se referă art. 146 lit. c) şi art. 147 din Constituţia României sunt acte ale Parlamentului, iar controlul constituţionalităţii acestora nu se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, ci pe calea sesizării realizate de subiecţii de drept constituţional cărora acest drept le este conferit în mod expres, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Cu privire la dispoziţiile art. 477 alin. (3) din C. proc. pen., conform cărora dezlegarea dată chestiunilor de drept, printr-o hotărâre prealabilă pronunţată de completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este obligatorie pentru instanţe de la data publicării acelei hotărâri în Monitorul Oficial, Curtea a constatat că acestea nu au nicio legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

Astfel, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a raportat dispoziţiile respective la Decizia nr. 5/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Or, decizia anterior citată, prin care s-a dat o dezlegare obligatorie pentru instanţe asupra unei chestiuni de drept, nu este incidentă în speţă, întrucât hotărârea în prezent atacată cu contestaţie în anulare nu este o sentinţă, ci o decizie a unei instanţe de apel.

În plus, chestiunea referitoare la existenţa sau inexistenţa unei căi de atac cu privire la hotărârea pronunţată în procedura admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare este subsecventă realizării verificării acestui aspect, în raport cu dispoziţiile legale care îl reglementează, de către instanţa competentă, neavând legătură cu soluţia pe care instanţa respectivă o va pronunţa.

În continuare, analizând actele şi lucrările dosarului, prin raportare la cazul de contestaţie în anulare invocat (prevăzut de art. 426 lit. d) din C. proc. pen.) şi la motivele pe care acesta se întemeiază (nelegala compunere a completului de apel şi incompatibilitatea judecătorilor din acel complet, din perspectiva faptului că cererea de recuzare a acestora a fost soluţionată după pronunţarea deciziei penale contestate şi a împrejurării redactării rapide a deciziei respective), Curtea a constatat că această cale extraordinară de atac este inadmisibilă.

În speţă, un astfel de motiv nu există cu adevărat (susţinerile contestatorului fiind încadrate doar formal în dispoziţiile art. 426 lit. d) din C. proc. pen.), iar dovezile de la dosar, altele noi nefiind prezentate, nu relevă vreun temei care să justifice contestarea, pe această cale, a deciziei definitive a instanţei de apel. Astfel, compunerea completului de apel care a pronunţat decizia penală contestată a fost legal realizată (din doi judecători ai instanţei competente - funcţional, material şi teritorial - să judece respectiva cale ordinară de atac).

De asemenea, nu s-au conturat motive pertinente care să susţină existenţa unui caz de incompatibilitate în privinţa vreunuia dintre acei judecători, la momentul pronunţării de către aceştia a deciziei penale contestate.

În speţă, s-a constatat că, la termenul de judecată din data de 12 septembrie 2017, imediat înainte de a fi acordat cuvântul în dezbaterile asupra apelului soluţionat prin decizia penală în prezent contestată, apelantul revizuent A. a precizat că "nu formulează cerere de recuzare a completului de judecată", fapt consemnat în paragraful 7 de la pagina 3 a încheierii întocmite la termenul respectiv.

La data de 20 septembrie 2017, cu doar o zi înainte de termenul stabilit de către completul de apel pentru pronunţarea hotărârii în cauza respectivă, apelantul revizuent a formulat, în scris, cerere de recuzare a judecătorilor din compunerea acelui complet, fără a indica temeiuri de fapt care nu i-ar fi fost cunoscute la momentul anterior menţionat (când s-a exprimat în sens contrar) sau cu ocazia dezbaterilor din data de 12 septembrie 2017 (la care a participat în mod direct), pe care, conform dispoziţiilor legale anterior citate, dacă le cunoştea, era obligat să le valorifice de îndată ce a aflat despre pretinsa existenţă a unui caz de incompatibilitate.

Respectiva cerere de recuzare a fost respinsă, ca nefondată, de către un alt complet compus din doi judecători ai Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin încheierea din data de 26 septembrie 2017, constatându-se, inclusiv prin raportare la motivele invocate de autorul său printr-o cerere completatoare înregistrată la data de 25 septembrie 2017, între care şi acela al pronunţării deciziei penale în prezent contestate înainte de soluţionarea cererii de recuzare, precum şi acela al "suspectei motivări a hotărârii în mai puţin de 24 ore de la pronunţare", că, în privinţa judecătorilor recuzaţi, nu este incident unicul caz de incompatibilitate la care s-a făcut referire, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., cu motivarea că "nu există date care să contureze existenţa vreunui dubiu cu privire la imparţialitatea" acestora.

Soluţia de respingere, pe fond, a cererii de recuzare, astfel cum a fost formulată şi completată (care nu este supusă niciunei căi de atac, potrivit art. 68 alin. (7) din C. proc. pen.), relevă că, în privinţa judecătorilor recuzaţi, nu s-a constatat existenţa unui caz de incompatibilitate, în raport cu motive cunoscute, la momentul formulării şi completării acelei cereri, de către contestator.

Numai o soluţie de admitere a cererii de recuzare (în speţă, nepronunţată) ar fi deschis contestatorului calea contestaţiei în anulare, pe motivul incompatibilităţii judecătorilor care au pronunţat decizia definitivă din apel.

Pe de altă parte, motive cunoscute de către contestator ulterior formulării şi completării cererii de recuzare, neinvocate în acea cerere (deja soluţionată printr-o încheiere nesupusă vreunei căi de atac), din care să rezulte incompatibilitatea judecătorilor respectivi şi pe care să se întemeieze cazul de contestaţie în anulare invocat în prezenta cauză, nu au fost indicate.

Petentul A. a formulat apel împotriva Deciziei penale nr. 1578/A din data de 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017 (X/2017) şi recurs privind dispoziţia cuprinsă în aceeaşi decizie, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 decembrie 2017, fiind repartizată aleatoriu la data de 19 decembrie 2017, când s-a amânat pentru a da posibilitatea părţii să-şi pregătească apărarea. Prin încheierea din 19 decembrie 2017 s-au respins declaraţiile de abţinere formulate în dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Petentul a depus note scrise, prin poşta electronică, la data de 27 decembrie 2017, în care a precizat că a declarat apel împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, pe motiv ca nu ar îndeplini condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 431 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) C. proc. pen. În opinia petentului, calea de atac nu se stabileşte de instanţă, ci de legiuitor, a susţinut petentul, indiferent ce indică instanţa în hotărâre, susţinând că apelul se întemeiază pe dispoziţiile art. 412 - art. 421 C. proc. pen., art. 126, art. 129 Constituţie, art. 13 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un recurs efectiv), art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţii Europene a Drepturilor Omului (dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală), art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil). Astfel, chiar în condiţiile în care instanţa menţionează că hotărârea este "definitivă", dispoziţiile art. 431 C. proc. pen. nu prevăd posibilitatea ca instanţa să pronunţe o hotărâre "definitivă" când analizează îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a contestaţiei în anulare, urmând să pronunţe o încheiere de admitere în principiu şi să soluţioneze contestaţia în anulare pe fond. Pe fondul contestaţiei în anulare, petentul a susţinut că nu au fost respectate dispoziţiile prevăzute de ROIIJ în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de recuzare formulată în cauză, iar Decizia penală nr. 1209/21.09.2017 este nelegală, soluţia fiind pronunţată de o instanţă aflată în stare de incompatibilitate, astfel că a solicitat desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare.

În ceea ce priveşte recursul împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 110 din ROIIJ, petentul a susţinut că instanţa s-a referit la chestiuni cu caracter generic în motivarea soluţiei, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile imperative impuse de legiuitor pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ.

În dezbateri, la termenul de judecată acordat la data de 27 decembrie 2017, petentul A. a lipsit, fiind reprezentat de apărător din oficiu.

În ceea ce priveşte apelul declarat împotriva dispoziţiei deciziei penale nr. 1578/A din data de 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, de respingere a contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă, procurorul a ridicat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, întrucât este îndreptată împotriva unei hotărâri definitive. În contradictoriu, apărătorul din oficiu al petentului A. a susţinut că apelul este admisibil, având în vedere motivul invocat, respectiv nelegala compunere a instanţei la momentul judecării cauzei.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, apărătorul din oficiu al petentului A. a arătat că vizează dispoziţiile art. 477 C. proc. pen. raportat la Decizia nr. 5/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, considerând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitatea a sesizării Curţii Constituţionale, a solicitat admiterea recursului formulat.

Prioritar, Înalta Curte examinează recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din C. proc. pen. şi art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii), apreciind că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti.

În considerentele deciziei, curtea de contencios constituţional a reţinut că "recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înţeles drept o cale extraordinară de atac în condiţiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Aşadar, Curtea reţine că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală. De asemenea, Curtea constată că, dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât şi penală, acesta îşi menţine natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcţie de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de C. proc. civ. sau penală şi nici apel, contestaţie sau plângere în sensul C. proc. pen. Mai mult, Curtea reţine că aceeaşi cale de atac nu poate purta denumiri diferite în funcţie procedura civilă sau penală în care intervine.

În sensul celor de mai sus, Curtea constată că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma acestor condiţii".

În acest context, recursul este calea de atac împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, un recurs sui generis cu o natură juridică specială diferită de cea a apelului ori a contestaţiei.

Sub aspectul admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, apărătorul din oficiu desemnat să asigure asistenţa juridică petentului A., a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepţia a fost invocată de petentul A. într-un dosar aflat pe rolul Curţii de apel şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. art. 477 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii). Aşa cum rezultă clar din prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată în cadrul oricărui tip de proces, indiferent de tipul de acţiune în justiţie care l-a declanşat şi în orice fază a acestuia (judecata în primă instanţă sau a unei căi de atac ordinare sau extraordinare).

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci excepţia de neconstituţionalitate, ca orice mijloc procedural, nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În speţa de faţă, se apreciază de către instanţa supremă că excepţiile invocate de petent nu au legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei.

Art. 477 alin. (3) C. proc. pen. prevede că dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin decizia nr. 5/2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 248 din 10/04/2015, se reţine că dezlegarea problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizează incidenţa, în etapa admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., în ipoteza pronunţării unei hotărâri prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de contestaţie în anulare formulată împotriva unei sentinţe definitive, nesusceptibilă de a fi atacată cu apel.

Petentul A. a atacat, însă, prin intermediul contestaţiei în anulare o decizie a unei instanţe de apel (respectiv, Decizia penală nr. 1209/A din data de 21 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2017), nu este o sentinţă, astfel cum s-a statuat prin decizia pronunţată de Completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind dezlegarea unor probleme de drept. Aşadar, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acesta referitoare la dispoziţiile art. 477 alin. (3) C. proc. pen. nu are legătură cu soluţionarea cauzei, urmând a fi respinsă de Înalta Curte.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aşa cum în mod corect a constatat prima instanţă, regulamentul respectiv nu este nici lege, nici ordonanţă, fiind aprobat printr-o hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii (Hotărârea nr. 1375/2015), astfel că nu este îndeplinită una din condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare.

În continuare, examinând apelul formulat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. pen., instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu [alin. (1) a fost modificat prin pct. 111 din Ordonanţa de urgenţă nr. 18/2016 începând cu 23 mai 2016].

Alin. (2) al aceluiaşi text de lege prevede că instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.

Analizând actele şi lucrările dosarului, se constată că prin decizia penală apelată, în temeiul art. 431 alin. (1) rap. la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. cu privire la Decizia penală nr. 1209/A din data de 21 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală. În dispozitivul hotărârii s-a menţionat faptul că decizia este definitivă cu privire la dispoziţia de respinge, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare. Prin urmare, în privinţa dispoziţiei din decizia penală atacate, definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac.

Având în vedere dispoziţiile art. 129 din Constituţie care prevăd că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii, precum şi dispoziţiile art. 21 din legea fundamentală privind liberul acces la justiţie, se constată că în C. proc. pen. sunt reglementate hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Înalta Curte apreciază că recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

PENTru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei din Decizia penală nr. 1578/A din data de 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017 (3134/2017), de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de petent împotriva aceleiaşi decizii.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 130 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei din Decizia penală nr. 1578/A din data de 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. x/2017 (3134/2017), de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Respinge ca inadmisibil apelul declarat de petent împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 130 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 decembrie 2017.

Procesat de GGC - CL