Unauthorized GPS tracking of private vehicle fails to meet typicity requirements for national security information offense

Infracţiunea prevăzută în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991. Tipicitate

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Infracţiuni prevăzute în Legea nr. 51/1991

Indice alfabetic: Drept penal

- infracţiunea prevăzută în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991

Legea nr. 51/1991, art. 26 alin. (1)

Fapta subiectului activ de a monta pe autoturismul unei persoane un dispozitiv de localizare şi urmărire tip GPS, cu ajutorul căruia a monitorizat deplasările efectuate de către aceasta cu autoturismul, nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României - referitoare la „desfăşurarea, fără autorizare, a activităţilor specifice culegerii de informaţii supuse autorizării în condiţiile prezentei legi sau cu depăşirea autorizării acordate” -, dacă subiectul activ nu are calitatea de persoană abilitată, potrivit Legii nr. 51/1991, să desfăşoare activităţi de culegere de informaţii, iar scopul săvârşirii faptei nu are legătură cu securitatea naţională.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 18/A din 25 ianuarie 2018

Prin sentinţa nr. 128 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) raportat la art. 76 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de desfăşurare, fără autorizare, a activităţilor specifice culegerii de informaţii supuse autorizării, persoană vătămată B.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.

S-a făcut aplicarea art. 93 alin. (1) lit. a)-e) C. pen., art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 93 alin. (3) C. pen.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiei impuse, precum şi a dispoziţiilor art. 96 C. pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Ploieşti din 19 mai 2017 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de desfăşurare, fără autorizare, a activităţilor specifice culegerii de informaţii supuse autorizării, prevăzută în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

S-a reţinut în actul de acuzare, în sarcina inculpatului, că începând cu luna septembrie 2016, până la data de 10 - 11 septembrie 2016, a montat pe autoturismul persoanei vătămate B. un dispozitiv de urmărire şi localizare tip GPS, cu ajutorul căruia, în perioada de timp arătată, a monitorizat deplasările persoanei vătămate B., pe care aceasta le efectua cu autoturismul, aflând astfel unde se deplasa.

Pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, s-a reţinut în actul de acuzare (însuşit în totalitate de către inculpat pe procedura simplificată) că inculpatul A. şi persoana vătămată B. au avut o relaţie de concubinaj de aproximativ 2 ani de zile, iar la data de 18 iulie 2016 persoana vătămată a întrerupt relaţia de concubinaj.

În aceste împrejurări, inculpatul a încercat să o determine pe persoana vătămată să revină asupra acestei hotărâri, sens în care s-a deplasat în repetate rânduri, atât la locuinţa persoanei vătămate, cât şi la locul acesteia de muncă.

Totodată, la data de 4 septembrie 2016, inculpatul a urmărit-o pe persoana vătămată B. până în municipiul Bucureşti în parcarea unui mall, unde a lovit-o atât pe aceasta, cât şi pe C., persoana cu care se întâlnise.

Din declaraţiile inculpatului A. rezultă că acesta a cunoscut deplasarea pe care persoana vătămată a făcut-o în acea zi în Bucureşti, întrucât, anterior, fără drept, îi montase un sistem de urmărire prin GPS pe autoturism.

În declaraţia dată la urmărirea penală la data de 9 mai 2017, persoana vătămată B. a arătat că în luna octombrie 2016 s-a întâlnit cu inculpatul A. pentru a încerca să aplaneze conflictul dintre ei, ocazie cu care inculpatul i-a arătat un dispozitiv, despre care i-a spus că este un GPS de urmărire, de care acesta s-a folosit, pentru a descoperi unde aceasta se deplasează.

Totodată, persoana vătămată B. a declarat faptul că l-a văzut pe inculpat luând acel dispozitiv din cotiera maşinii lui, dispozitiv descris ca fiind de mărimea unui telefon mobil, de culoare neagră, având o antenă şi un fir, despre care inculpatul i-a spus că a fost conectat la un telefon cu cartelă şi montat de acesta sub maşina ei, pe partea stângă sub roată.

În acelaşi timp, persoana vătămată a declarat că o vecină din cartier i-a spus că l-a văzut pe inculpat când îi punea ceva în maşină.

Având în vedere actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, la data de 11 mai 2017 s-a solicitat Curţii de Apel Ploieşti emiterea unor mandate de percheziţie domiciliară la imobilele unde locuieşte şi pe care le foloseşte inculpatul A.

Cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare la data de 12 mai 2017, la locuinţa inculpatului A., fiind pus în executare mandatul de percheziţie domiciliară emis la data de 11 mai 2017 de către judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, inculpatul a pus la dispoziţia organelor de poliţie un dispozitiv de urmărire prin sistem GPS.

Situaţia de fapt reţinută rezultă din probele administrate în cauză în faza de urmărire penală, respectiv: plângerea penală formulată de persoana vătămată, declaraţiile persoanei vătămate, procesul-verbal de cercetare, declaraţii de martori, declaraţiile inculpatului şi fişa de cazier judiciar a acestuia, mandate de percheziţie, procesul-verbal de efectuare a percheziţiei domiciliare, coroborate cu declaraţia de recunoaştere a infracţiunii şi solicitare de a se judeca pe procedura simplificată, dată în faza de judecată.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului de desfăşurare, fără autorizare, a activităţilor specifice culegerii de informaţii supuse autorizării, astfel cum a fost descrisă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 14 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 51/1991.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A., solicitând amânarea aplicării pedepsei, având în vedere împrejurările în care s-a comis fapta şi circumstanţele sale personale.

Examinând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate, cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, în principal, următoarele:

Prima instanţa a reţinut corect situaţia de fapt, care a rezultat din probele administrate în faza de urmărire penală şi avute în vedere şi de către instanţă de fond, având în vedere că s-a procedat la judecata potrivit procedurii prevăzute în cazul recunoaşterii învinuirii.

Astfel, în fapt, s-a reţinut că inculpatul A. a montat pe autoturismul persoanei vătămate B. un dispozitiv de urmărire şi localizare tip GPS, cu ajutorul căruia, începând cu luna septembrie 2016, până la 10 - 11 septembrie 2016, a monitorizat deplasările persoanei vătămate B., pe care aceasta le efectua cu autoturismul, aflând astfel unde se deplasa.

Prima instanţă a considerat că faptele, astfel cum au fost reţinute în sarcina inculpatului A., întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 14 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 51/1991.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că faptele pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 14 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 51/1991.

Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, constituie infracţiune desfăşurarea, fără autorizare, a activităţilor specifice culegerii de informaţii supuse autorizării în condiţiile prezentei legi sau cu depăşirea autorizării acordate, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

Această dispoziţie trebuie, însă, privită în contextul întregii reglementări, prin raportare la relaţiile sociale ocrotite de lege, faptele ce constituie ameninţări la securitatea naţională, activităţile ce pot fi desfăşurate pentru realizarea securităţii naţionale, procedura de autorizare a activităţilor de culegere de informaţii, precum şi persoanele care pot desfăşura acest tip de activităţi potrivit legii speciale.

Sub aceste aspecte, trebuie reţinut că obiectul de reglementare al Legii nr. 51/1991 îl constituie relaţiile sociale privitoare la menţinerea stării de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie.

De asemenea, în cuprinsul aceleiaşi legi, se prevede care sunt organele abilitate să desfăşoare activităţi de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale. Astfel, potrivit art. 8 din lege, aceste activităţi se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora. Totodată, se prevede şi că Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei îşi organizează structuri de informaţii cu atribuţii specifice domeniilor lor de activitate.

În dispoziţiile art. 14 sunt prevăzute activităţile specifice de culegere de informaţii, printre care se află şi aceea de localizare, urmărire şi obţinere de informaţii prin GPS, activitate reţinută în sarcina inculpatului A. în prezenta cauză.

Tot în cuprinsul acestei legii este reglementată şi procedura autorizării activităţilor de culegere de informaţii, prevăzându-se că propunerea de autorizare a unor astfel de activităţi se formulează în scris de către organele care au astfel de atribuţii şi care au fost menţionate mai sus. Această propunerea este înaintată procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care o analizează sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, iar dacă o apreciază ca fiind întemeiată, solicită în scris Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie autorizarea desfăşurării unor activităţi de culegere de informaţii ce presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, printre care şi cea de localizare, urmărire şi obţinere de informaţii prin GPS.

Revenind la norma de incriminare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că subiectul activ al infracţiunii prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 este unul calificat, neputând fi decât una dinte persoanele îndreptăţite, potrivit acestei legi, să desfăşoare activităţi de culegere de informaţii.

Pe de altă parte, activitatea de culegere de informaţii incriminată nu poate fi realizată decât în scopul prevăzut de această lege specială. Aceasta, deoarece Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este o lege care are un domeniu de reglementare special (relaţiile privind securitatea naţională), lege ce cuprinde şi dispoziţii penale.

Concluzionând sub aceste aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, prin dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, se sancţionează persoanele care pot realiza activităţi de culegere de informaţii în scopul cunoaşterii, prevenirii şi înlăturării ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securităţii naţionale, activităţi care fie au fost realizate de aceştia, deşi nu au obţinut în prealabil autorizaţia pentru a le efectua conform legii, fie au fost efectuate după expirarea autorizaţiei legal obţinute.

În cauza de faţă, cum lesne se poate constata, inculpatul A. nu avea o astfel calitate, iar scopul pentru care a obţinut informaţii despre persoana vătămată B. nu avea nicio legătură cu menţinerea securităţii naţionale.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991.

De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o altă cauză, a reţinut că infracţiunea prevăzută în art. 19 din Legea nr. 51/1991 (în forma anterioară republicării) are drept conţinut iniţierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri informative care pot aduce atingere siguranţei naţionale, sprijinirea în orice mod a acestora sau aderarea la ele, deţinerea, confecţionarea sau folosirea ilegală de mijloace specifice de interceptare a comunicaţiilor, precum şi culegerea şi transmiterea de informaţii cu caracter secret ori confidenţial, prin orice mijloace, în afara cadrului legal.

Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 19 teza a II-a din Legea nr. 51/1991 îl constituie, deci, deţinerea, confecţionarea sau folosirea ilegală de mijloace specifice de interceptare a comunicaţiilor, iar urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol pentru siguranţa naţională, subiectul pasiv al infracţiunii fiind statul.

În raport cu aceste elemente ce caracterizează infracţiunile privitoare la siguranţa naţională, fapta inculpatului de a construi cele două sisteme cu ajutorul cărora s-au interceptat convorbirile telefonice ale soţiei lui D. a fost încadrată greşit în prevederile art. 19 teza a II-a din Legea nr. 51/1991, întrucât nu s-a produs o stare de pericol pentru siguranţa naţională de natură să pericliteze ordinea de drept şi drepturile cetăţenilor.

Activitatea infracţională a inculpatului trebuia încadrată drept complicitate la infracţiunea prevăzută în art. 26 raportat la art. 195 C. pen. anterior (violarea secretului corespondenţei) care constă, între altele, în interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanţă, fără drept.

Această infracţiune este îndreptată contra persoanei, iar nu contra statului, urmarea imediată constând în crearea unei stări contrare celei de asigurare a secretului convorbirilor, fiind lezată astfel libertatea de a comunica (decizia nr. 1492/2003).

În realitate, fapta inculpatului A. de a monta un dispozitiv de urmărire şi localizare de tip GPS pe autoturismul persoanei vătămate B. (fosta sa concubină), în scopul monitorizării deplasărilor efectuate de către aceasta, ar putea constitui un atentat la viaţa privată a persoanei vătămate, care însă nu este incriminat în varianta aceasta de săvârşire.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 226 C. pen., constituie infracţiunea de violare a vieţii private:

- fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private;

- divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public;

- plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2).

Din modalitatea de incriminare a faptei de violare a vieţii private, rezultă că, deşi prin desfăşurarea unor activităţi de natura celor reţinute în sarcina inculpatului A. se poate considera că se aduce atingere vieţii private a unei persoane, aceasta nu este prevăzută de legea penală.

Cum legea penală nu poate fi aplicată prin analogie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului A. nu constituie nici infracţiunea de violare a vieţii private prevăzută în art. 226 C. pen.

Faţă de considerentele expuse, Înalta de Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei nr. 128 din 18 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a desfiinţat sentinţa penală apelată şi, rejudecând în fond:

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute în dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.