Mischaracterization of reclamation action as boundary delimitation violating right to double degree jurisdiction

Greșita calificare a obiectului cererii de chemare în judecată. Necercetarea fondului. Anularea sentinței în apel și reținerea cauzei pentru judecarea fondului. Nelegalitate

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul

Index alfabetic : casare

vătămare procesuală

principiul dublului grad de jurisdicție

C.proc.civ. din 1865, art. 297, art. 304 pct. 5

Hotărârea primei instanţe, vizând o altă acţiune decât cea formulată de reclamantă, este rezultatul unei judecăţi prin care nu s-a intrat în cercetarea fondului demersului judiciar real al acestei părţi.

Calificarea greşită a cererii de chemare în judecată de către prima instanţă reţinută de curtea de apel, corelată cu cererea apelantei formulată prin calea de atac declarată în cauză, impunea soluţia de admitere a apelului, de anulare a sentinţei atacate şi de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, conform art.297 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ., iar nu reţinerea litigiului pentru judecare în fond. Astfel că, făcând aplicarea tezei I din același text şi considerând că poate suplini şi completa motivarea primei instanţe în judecarea acţiunii, instanța de apel a pronunţat o decizie cu încălcarea dispoziţiilor art.297 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ. şi, totodată, nu a respectat dreptul părţii la dublul grad de jurisdicţie,

care implică ca litigiul să fie judecat atât în fond, cât şi în apel.

În consecinţă, instanţa de apel a încălcat formele de procedură stabilite de lege şi, prin aceasta, a produs părţii o vătămare (nerespectarea principiului dublului grad de jurisdicţie) care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea hotărârii astfel pronunţate, fiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art.304 pct.5 C.proc.civ.

Secția I civilă, decizia nr.1487 din 5 octombrie 2017

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 9.10.2012, reclamanta Comuna Săcele, prin Primar, a solicitat să se constate că înscrierea în C.F. a terenului în suprafaţă de 388,126 ha, având nr. cadastral x2 din 16.01.2009, înregistrată pe U.A.T. Corbu, nu mai este în concordanţă cu situaţia actuală a imobilului, să se dispună rectificarea înscrierilor din C.F., în sensul radierii U.A.T. Corbu cu privire la terenul menţionat şi înscrierii reclamantei.

Pe parcursul procesului, Comuna Corbu, prin Primar, a formulat cerere de intervenţie în

interes propriu, admisă în principiu; ulterior, a depus precizare la această cerere, arătând că obiectul îl constituie acţiune în revendicare a imobilului indicat mai sus, solicitând instanţei să constate că este titulara dreptului de proprietate asupra bunului şi să fie obligată U.A.T. a Comunei Săcele să-i lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul de 388,126 ha.

Prima instanţă a dispus disjungerea acţiunii în revendicare şi, raportat la valoarea terenului indicată de intervenientă, de 3.105.008 lei, a invocat excepţia de necompetenţă materială şi a dispus, prin sentinţa civilă nr.7028 din 20.05.2013, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, raportat la dispoziţiile art.2 pct.1 lit. b0 C.proc.civ.

Prin sentinţa civilă nr.1277 din 21.05.2014 a Tribunalului Constanţa, Secţia I civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comuna Săcele, reprezentată prin Primar, şi, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta Comuna Corbu, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta Comuna Săcele, prin Primar, având ca obiect constatarea, în favoarea reclamantei, a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 388,126 ha.

A fost respinsă, ca nefondată, acţiunea în revendicare a aceleiaşi suprafeţe, formulată de reclamanta Comuna Corbu.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comuna Săcele, prin Primar, a fost înlăturată, întrucât entitatea pârâtă a intrat în posesia terenului litigios prin protocolul încheiat între această pârâtă şi A.D.S.

Asupra fondului, Tribunalul a arătat că reclamanta Comuna Corbu, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei Comuna Săcele să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 388,126 ha, intabulat în cartea funciară.

Întrucât, în speţă, ambele părţi din litigiu au calitatea de unităţi administrativ teritoriale - Comuna Corbu şi Comuna Săcele - instanţa de judecată nu are competenţă în stabilirea limitelor lor teritoriale, aceste limite de hotar impunându-se a se realiza conform Legii nr.215/2001.

Astfel, conform art. 22 din Legea nr.215/2001 republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.286/2006, „Determinarea teritorială a comunelor, oraşelor, municipiilor, judeţelor se stabileşte prin lege. Orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai prin lege şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective prin referendum, care se organizează potrivit legii”.

De asemenea, art.73 alin.3 lit. a din Constituţie statuează că organizarea administraţiei locale a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală se reglementează prin lege organică.

Pe baza acestor prevederi s-a arătat că procesul de delimitare a unităţilor administrativ

teritoriale (care implică stabilirea limitelor teritoriale înăuntrul cărora fiinţează şi îşi exercită competenţele autorităţile publice) este de competenţa puterii legislative, care numai prin lege organică poate reglementa.

În acelaşi sens, art.10 alin.2 din Legea nr.7/1996 modificată prin O.U.G. nr.64/2010 prevede că delimitarea unităţilor administrativ teritoriale se face prin materializarea, în teren, a limitelor recunoscute de către aceasta, în condiţiile legii. Regulamentul de organizare şi funcţionare a comisiilor de delimitare se aprobă prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, care se publică în Monitorul Oficial al României.

Astfel fiind, instanţa de judecată nu se poate substitui legiuitorului în operaţiunea de delimitare a unităţii administrativ-teritoriale, în speţă, Comuna Corbu; numai după stabilirea, prin lege, a acestor limite se va putea verifica existenţa relaţiei de vecinătate dintre părţi, premisă a evaluării posesiei legitime sau nu şi exercitarea dreptului de proprietate în limitele stricte ale unităţii administrativ teritoriale.

De altfel, prin acţiunea promovată, reclamanta nu a urmărit verificarea identităţii hotarului actual cu cel primordial, existent la data înfiinţării Comunei Corbu, ci, invocând o încălcare a dreptului său de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 388,126 ha - intabulată pe numele unităţii administrativ teritoriale Comuna Corbu, a solicitat instanţei să dea preferinţă titlului său în raport cu dreptul unităţii administrativ teritoriale Comuna Săcele.

Litigiul legat de întinderea dreptului fiecărui proprietar presupune compararea de titluri, procedură specifică acţiunii în revendicare, însă, în speţă, o astfel de operaţiune ar aduce o nepermisă atingere dispoziţiilor cuprinse în art.22 din Legea nr.215/2001.

Ambele titluri prezentate de către participanţii la judecată, respectiv H.C.L. nr.48 din 16.12.2004 emisă de către Consiliul local al comunei Corbu şi H.C.L. nr.28 din 22.07.2010 emisă de către Consiliul local al comunei Săcele, sunt acte juridice cu forţă probantă egală, însă, în absenţa determinării, printr-o normă juridică, a teritoriului administrativ care aparţine uneia sau alteia dintre cele două unităţi administrativ teritoriale, instanţa de fond nu poate verifica dacă, într-adevăr, reclamanta are calitatea de proprietar neposesor, iar pârâta pe aceea de posesor neproprietar.

În considerarea soluţiei date, s-a respins acţiunea în constatare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 388,126 ha, în favoarea reclamantei, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta Comuna Corbu, prin Primar.

În cuprinsul căii de atac, reclamanta apelantă Comuna Corbu a susţinut că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, în vederea administrării de noi probe (expertiza topografică solicitată prin cererea de chemare în judecată), iar, în subsidiar, reţinerea cu rejudecare pe toate aspectele dezvoltate în susţinerea acestui demers procesual.

Apelanta a criticat faptul că judecătorul fondului nu a dat eficienţă juridică textelor legale incidente, dar şi concluziile acestuia, referitoare la imposibilitatea soluţionării cererii în afara procedurii date de Legea nr.215/2001, Legea nr.7/1996 şi Constituţia României.

S-a solicitat să se constate că obiectul prezentei cereri de chemare în judecată nu a fost unul de realizare a grăniţuirii, ci l-a constituit o veritabilă cerere petitorie, prin care titulara dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu solicită obligarea posesorului neproprietar să i-l restituie. Prin urmare, arată apelanta reclamantă, instanţa de judecată are deplina abilitare să intervină şi să dispună obligarea pârâtei Comuna Săcele să lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul revendicat.

Considerentele instanţei de fond, potrivit cu care stabilirea graniţelor dintre cele două unităţi administrativ-teritoriale se realizează doar prin lege organică sau prin acordul părţilor, după consultarea populaţiei şi materializarea, în teren, a limitelor de hotar, exced solicitării formulate; pe de altă parte, dacă ar fi calificat o atare cerere ca fiind una de grăniţuire, instanţa urma să constate că revine competenţa funcţională secţiei de contencios administrativ, iar nu celei civile. Or, declarându-se competentă să judece acest litigiu, instanţa urma să procedeze la compararea de titluri şi să dea eficienţă actelor de proprietate mai bine conturate.

O altă critică dezvoltată a fost cea a modalităţii în care instanţa de fond a gestionat

cererile părţii referitoare la probe, fiind respinsă solicitarea de efectuare a unei expertize topografice care, în opinia părţii, ,,ar fi lămurit întrutotul problemele de drept supuse controlului judecătoresc’’, anume, dacă, prin admiterea acţiunii în revendicare, s-ar fi modificat graniţele celor două unităţi administrativ teritoriale sau dacă este caz de deposedare de către entitatea pârâtă a celei reclamante cu terenul de 388,126 ha.

Intimata pârâtă Comuna Săcele a depus întâmpinare, arătând că apelul este nefondat.

Prin decizia nr.65/C din 15.06.2015, Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelanta reclamantă Comuna Corbu, prin Primar; a obligat-o pe apelantă la plata, către intimată, a sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată.

În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, raportat la înscrisurile depuse, în fond şi apel, dar şi de prevederile legale incidente, nu este cazul aplicării dispoziţiilor art.297 alin.(1) teza a doua C.proc.civ. (astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010), cu consecinţa anulării hotărârii şi trimiterii cauzei spre rejudecare, impunându-se doar păstrarea soluţiei conform art.296 din acelaşi cod, cu suplinirea şi completarea corespunzătoare a argumentelor de legalitate şi de temeinicie arătate în primă instanţă şi, desigur, cu înlăturarea celor care induc o anumită ipoteză de denegare de dreptate, prin afirmarea necompetenţei generale a instanţelor în soluţionarea prezentului litigiu.

Astfel, aşa cum corect a prezentat, iniţial, instanţa de fond, acţiunea în revendicare

declanşată de Comuna Corbu împotriva pârâtei Comuna Săcele pentru retrocedarea suprafeţei de 388,126 ha cu număr cadastral x2/2009 s-a grefat pe cererea cu caracter necontencios a entităţii pârâte de a se înscrie, în CF, propriul drept de proprietate al Comunei Săcele asupra terenului şi de a se dispune radierea menţiunilor referitoare la proprietatea U.A.T. Corbu.

Caracterul contencios al cererii în comparare de titluri a generat scindarea procesului, cauza disjunsă fiind înregistrată sub nr. asociat x/212/2012/a1*.

Prin urmare, cauza cu care fusese înregistrat Tribunalul Constanţa în raport de competenţa materială viza strict compararea titlurilor celor două entităţi administrative, iar nu vreo determinare fizică a limitelor de vecinătate - în orice caz, instanţele având dreptul de a se pronunţa asupra litigiilor generate în privinţa întinderii acestor limite, chiar dacă determinarea hotarelor administrative este supusă, în prealabil, unor proceduri tehnice de măsurare, comparare şi stabilire a graniţei scriptice şi pe teren, de către comisiile special constituite prin ordinul Prefectului, proceduri urmate de emiterea actelor administrative legale pentru ratificarea acestor operaţiuni şi de înscrierea în cartea funciară.

Pe baza acestor preliminarii clarificări, sunt neavenite trimiterile făcute de judecătorul fondului la procedurile administrative de grăniţuire, precum şi la ,,inaptitudinea’’ instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa în legătură cu situaţia litigioasă.

Ca în orice verificare comparativă a titlurilor, judecătorul fondului urma, însă, a preciza care este momentul de la care se poate începe o atare evaluare şi care anume acte normative specifice intră în discuţie - din moment ce s-a recunoscut intervenţia, după 22 decembrie 1989, a unui nou cadru de reglementare a fondului funciar, în ansamblu, şi a proprietăţii private în particular (inclusiv a persoanelor juridice: entităţi ale statului, autorităţi locale şi persoane juridice de drept privat).

Această clarificare era necesară câtă vreme reclamanta Comuna Corbu a pretins că este titulara dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu în baza propriului H.C.L. nr.48/2004 şi a înregistrărilor cadastrale realizate în temeiul respectivei hotărâri (evocându-se delimitarea teritorială efectuată prin Legea nr.2/1968), în timp ce pârâta Comuna Săcele a pretins că propriul drept de proprietate s-a fundamentat pe preluarea terenului în litigiu de la A.D.S., în acord cu prevederile Legii nr.268/2001, după care bunul a fost afectat reconstituirii dreptului de proprietate asupra pământului (evocându-se şi operaţiunile de grăniţuire realizate conform art.10 pct. d din Legea nr.7/1996).

Aceste elemente urma a se stabili şi în condiţiile în care apelanta reclamantă a recunoscut demersurile comune efectuate în cursul anului 2010 de către primarii celor două U.A.T., în vederea punerii în posesie a persoanelor îndreptăţite conform Legii nr.18/1991 pentru o parte din terenul în litigiu, pentru titluri emise de entitatea pârâtă - Comuna Săcele. În acelaşi timp, nu s-a negat nici faptul că însăşi Comuna Corbu, prin Primar, s-a adresat Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa cu cererea din 23.08.2010 spre a se dispune radierea dreptului său de proprietate asupra terenului de 388,126 ha - invocându-se însă, în acest proces, lipsa mandatului expres dat de Consiliul local primarului de la acea dată, viceprimarul fiind împuternicit să acţioneze în procedura delimitării administrativ teritoriale a celor două comune.

Chestiunea momentului naşterii pretinsului drept de proprietate privată al apelantei reclamante asupra bunului litigios era importantă şi faţă de datele cuprinse în adresa din 09.09.2004 a O.C.P.I. Constanţa, prin care s-a comunicat intimatei pârâte Comuna Săcele că, potrivit documentaţiei de delimitare întocmite în anul 1971, pe baza Legii nr.2/1968, şi a lucrărilor de introducere şi întreţinere a cadastrului funciar executate în perioada 1972 - 1976, ,,Grindul Chituc’’ era, din punct de vedere administrativ, parte a Comunei Corbu, dar că, în anul 1986, acest teren a fost înscris în teritoriul administrativ Săcele, pentru că suprafeţele de păşune din acest areal erau exploatate, la acea dată, de I.A.S. Săcele.

Prin urmare, judecătorul fondului nu era chemat să stabilească el însuşi, în absenţa oricărei proceduri administrative preliminare, care este linia de hotar în legătură cu terenul de 388,126 ha aparţinând Grindului Chituc, ci doar să aplice legea în evaluarea drepturilor reale clamate şi să hotărască dacă acest imobil a fost preluat cu nesocotirea normelor legale de către

U.A.T. Săcele, restabilind ordinea juridică.

În niciun moment nu s-a pus problema identificării imobilului în litigiu - el fiind identificat cadastral, atât ca amplasament, cât şi ca structură parcelară.

Întrucât nu a fost pusă în discuţie chestiunea amplasamentului, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe potrivit cu care nu era utilă şi concludentă efectuarea unei expertize topografice, care să aibă, ca obiectiv, determinarea, prin măsurători specifice, a locaţiei bunului imobil.

Expertiza judiciară nu se substituie raţionamentului juridic, astfel că nu va fi încuviinţată atunci când partea pretinde că proba rezolvă problemele de drept ale speţei.

Or, în cauză, apelanta reclamantă a susţinut acest lucru, apreciind că judecătorul fondului a încălcat principiul disponibilităţii în materie civilă, prin respingerea probei cu expertiză topografică şi că această probă ar fi lămurit problemele de drept ridicate în revendicare.

Această critică este, deci, vădit nefondată, pentru că, pe de o parte, înlăturarea unei probe nu poate fi interpretată ca aducând atingere principiului disponibilităţii în procesul civil (aplicabil doar în stabilirea limitelor judecăţii, părţi, obiect, cauză), dar şi pentru că, pe de altă parte, aşa cum s-a arătat, instanţele nu sunt obligate decât să pună în discuţia contradictorie probele solicitate, iar nu să le permită, deşi nu le prevăd finalitatea şi concludenţa pentru dezlegarea speţei.

Pentru aceste argumente instanţa de apel a respins administrarea, în această etapă, a probei cu expertiză topo solicitate.

Procedând la analizarea drepturilor de proprietate invocate în această cauză, Curtea de Apel a concluzionat că, prin probele administrate, nu s-a făcut dovada că, în raport de prevederile Legii nr.18/1991 ori la momentul iniţierii procedurilor specifice grăniţuirii şi delimitării cadastrale a celor două U.A.T., reclamanta Comuna Corbu deţinea, în proprietate, terenul de 388,126 ha ce face obiectul prezentului litigiu, că, dimpotrivă, în realitate, înscrisurile depuse au confirmat faptul că entitatea reclamantă nu a deţinut niciodată, în proprietate, acest imobil; ca atare, în baza art.296 C.proc.civ., apelul a fost respins ca neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând, în principal, admiterea cererii de recurs cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei la instanţa de fond, pentru rejudecarea fondului sub toate aspectele invocate în fapt şi în drept, iar, în subsidiar, reţinerea cauzei cu consecinţa modificării, în tot, a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost motivată şi precizată.

În motivarea recursului, reclamanta a susţinut următoarele:

Instanţele de judecată au făcut o aplicare greşită a legii, în sensul că, în cuprinsul

considerentelor hotărârilor judecătoreşti, toate aprecierile şi aspectele juridice care se reţin sunt cu referire la alte chestiuni, şi anume, o eventuală cerere de grăniţuire, probleme care ţin de mandatul dat unui reprezentant al Consiliului local pentru anumite operaţiuni juridice, aspecte care au legătură cu Legea nr.18/1991, dar cu care instanţa de judecată nu a fost învestită.

Instanţa de apel a procedat la ,,achiesarea”, în mod formal, la soluţia pronunţată de instanţa de fond, fără, însă, a pune în discuţie şi a se pronunţa cu privire la motivul invocat de reclamantă vizând nemotivarea hotărârii primei instanţe, ceea ce conduce la desfiinţarea actului de justiţie, cu consecinţa casării cauzei şi trimiterii dosarului pentru judecarea cererii de chemare în judecată sub toate aspectele invocate în fapt şi în drept.

Prin modul în care instanţa de judecată a fondului a soluţionat prezenta cauză, nu au fost respectate prevederile art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro şi contra, care, în mod clar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art.261 alin.(1) pct.5 C.proc.civ.

Motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi de temeinicie.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă prevăzută de art.21 alin.(3) din Constituţia României şi a art.6 alin.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, care are, în mod necesar, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri echivalează, practic, cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În cauza de faţă, deşi instanţa de fond nu a analizat probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale, nu a evocat normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor, instanţa de apel nu a sancţionat această abordare juridică şi nu a stabilit, aşa cum era corect, că soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. Din acest punct de vedere, soluţia pronunţată de instanţa de apel este nelegală.

Instanţa de apel a greşit şi prin modul în care nu a observat că o astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere, chiar dacă, strict teoretic, instanţa s-a pronunţat pe „fond”, respingând acţiunea ca fiind nefondată.

Deşi, prin cererea de apel, apelanta a solicitat să se observe că judecătorul fondului nu a analizat, în mod efectiv, argumentele unităţii administrativ teritoriale reclamante, nu a procedat la o înlăturare a probelor motivat şi argumentat, în mod explicit, a susţinerilor din acţiunea în revendicare şi nici nu a prezentat, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa, instanţa de control judiciar nu a luat nicio măsură şi a validat actul de justiţie ca fiind unul perfect legal, în condiţiile în care un teren cu o suprafaţă considerabilă a trecut fără niciun drept în patrimoniul unei alte comune.

Or, instanţa de apel ar fi trebuit să aprecieze că, prin omisiunea primei instanţe de a analiza şi cerceta, în mod efectiv, motivele de fond invocate de către Comuna Corbu prin acţiunea în revendicare, motive ce necesitau un răspuns specific şi explicit, au fost nesocotite dispoziţiile art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ., fiind, astfel, încălcat dreptul la un proces echitabil, fiind cauzată reclamantei o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond, pentru a asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

În cazul în care se consideră că soluţia instanţei de apel privind casarea cu reţinere este corectă, recurenta reclamantă solicită desfiinţarea acesteia şi admiterea cererii de chemare în judecată.

Arătă că decizia recurată este nelegală şi netemeinică, deoarece nici instanţa de apel nu a dat eficienţă juridică textelor de lege aplicabile în prezenta cauză, cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată raportat la temeiul juridic, dar şi motivat de împrejurarea că, având în vedere calitatea părţilor, aceea de unităţi administrativ teritoriale vecine, Curtea reţine că o astfel de cerere nu poate fi soluţionată decât în cadrul unei proceduri speciale prevăzute de Legea nr.215/2001, Legea nr.7/1996, Constituţia României.

Instanţa de apel face o apreciere greşită a obiectului cererii de apel, în sensul că, deşi încearcă să completeze motivele pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată de către instanţa de fond, tot nu califică în mod corect cererea introductivă adresată instanţei de judecată, ca fiind o cerere în revendicare prin care Comuna Corbu, în calitate de titulară a dreptului de proprietate, fiind deposedată de un teren în suprafaţă de 388 ha., solicită instanţei să intervină şi să dispună obligarea Comunei Săcele să lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul revendicat, reclamantei, în patrimoniul căreia se află acest teren.

Argumentele instanţei cu privire la faptul că stabilirea graniţelor dintre cele două unităţi administrativ teritoriale se face doar prin lege organică sau prin înţelegerea părţilor, după consultarea populaţiei, prin materializarea limitelor de hotar în teren, exced solicitărilor formulate de către reclamantă, care a formulat o cerere privind revendicarea unui teren de care a fost deposedată, şi nu o cerere privind stabilirea graniţelor între cele două unităţi administrativ teritoriale.

În cazul în care instanţa ar fi calificat cererea ca fiind o cerere în grăniţuire sau că ar avea un alt obiect, nu în revendicare, era ţinută să-şi verifice competenţa şi, raportat la prevederile Legii nr.7/1996, modificată şi completată, să constate că, într-o astfel de cauză, competenţa funcţională aparţine secţiei de contencios administrativ, şi nu a secţiei civile, sau, dacă se considera competentă a soluţiona prezenta cauză, faţă de argumentele juridice expuse, s-ar fi impus respingerea cererii, ca inadmisibilă, şi nu ca nefondată.

Deoarece instanţa s-a declarat competentă în soluţionarea cererii, avea obligaţia să compare titlurile de proprietate deţinute de fiecare parte şi să dea eficienţă actelor de proprietate mat bine conturate. Deoarece instanţa de apel nu a procedat în acest mod, cum a solicitat reclamanta să fie verificată hotărârea primei instanţe, decizia recurată este nelegală şi se impune a fi desfiinţată.

În mod greşit, instanţa a reţinut, fără nicio analiză şi în lipsa unei expertize de specialitate, solicitată de recurentă, că acţiunea este nefondată, în condiţiile în care istoricul şi cronologia terenului ce face obiectul acţiunii în revendicare relevă în mod categoric că acest bun este proprietatea Comunei Corbu, care a fost deposedată de către Comuna vecină Săcele .

În drept au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.9, pct.7 şi pct.8 cu referire la art.312 alin.(1)-(3) C.proc.civ.

Pe parcursul procesului, recurenta reclamantă a invocat excepţia de nelegalitate a H.C.L. nr. 28/2010 emisă de Comuna Săcele şi sesizarea Tribunalului Constanţa, Secţia de contencios administrativ în vederea soluţionării acestei excepţii, cerere respinsă pentru considerentele prezentate în încheierea din 4.02.2016 a acestei instanţe. La interpelarea Înaltei Curţi, recurenta a menţionat că nu înţelege să reitereze excepţia de nelegalitate, faţă de actuala reglementare a Legii contenciosului administrativ nr.554/2004.

La 31.03.2016, Înalta Curte a dispus suspendarea prezentei cauze în baza art.244 alin.(1) pct.1 C.proc.civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/212/2014 al Judecătoriei Constanţa. Cauza a fost repusă pe rol la termenul din 5.10.2017, în baza art.245 alin.(1) C.proc.civ., faţă de depunerea hotărârii primei instanţe şi a instanţei de apel pronunţate în litigiul respectiv, care confirmă soluţionarea definitivă a acestei cauze.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art.304 pct.5 şi 7 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, trebuie menţionat că susţinerile recurentei cu privire la încălcarea art.297 alin.(1) C.proc.civ. vor fi examinate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art.304 pct.5 din acelaşi cod, iar nu a motivului de modificare reglementat de art.304 pct.9. Aceasta, întrucât recurenta invocă încălcarea unei norme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.(2) C.proc.civ.

Pe de altă parte, dispoziţiile motivului de modificare reglementat de art.304 pct.8 C.proc.civ. nu sunt incidente, deoarece, prin criticile formulate, nu se susţine interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, privit în sens de „negotium”, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Din această perspectivă, recurenta invocă, în esenţă, următoarele greşeli ale instanţei de apel şi ale primei instanţe:

- încălcarea obligaţiei de a supune dezbaterii şi de a se pronunţa asupra motivului de apel vizând nemotivarea hotărârii primei instanţe, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la Tribunal, pentru asigurarea reclamantei a dreptului la dublul grad de jurisdicţie în procesul civil;

- calificarea greşită dată de către instanţele de fond şi apel cererii de chemare în judecată;

- nemotivarea hotărârii de către prima instanţă cu respectarea art.261 alin.(1) pct.5 C.proc.civ., cu consecinţa necercetării fondului cauzei şi a încălcării dreptului la un proces echitabil reglementat de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.21 alin.(3) din Constituţia României;

- nelegalitatea deciziei recurate, nemotivarea hotărârii primei instanţe impunând admiterea apelului, cu trimiterea spre rejudecare a cauzei la Tribunal, iar nu reţinerea pentru judecarea cererii de chemare în judecată în faza apelului;

- aplicarea greşită a dispoziţiilor legale de către instanţa de apel, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată (Legea nr.215/2001, Legea nr.7/1996 şi Constituţia României) şi soluţionarea eronată a acţiunii în revendicare, în absenţa procedării la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor;

- soluţionarea greşită a cauzei în condiţiile în care instanţa de apel se considera învestită cu o acţiune în grăniţuire sau cu un obiect diferit de cel al revendicării, în acest caz impunându-se declinarea competenţei de soluţionare la secţia de contencios administrativ sau respingerea acţiunii, ca inadmisibile;

- soluţionarea greşită a litigiului pe fond, în lipsa unei expertize de specialitate, solicitată de către recurentă.

Criticile formulate în legătură cu încălcarea obligaţiei de punere în dezbaterea părţilor şi de pronunţare asupra motivului de apel referitor la nemotivarea sentinţei atacate sunt neîntemeiate.

Apelanta reclamantă a susţinut, în esenţă, sub acest aspect, că argumentele primei instanţe în soluţionarea cauzei exced obiectului cererii de chemare în judecată, care îl reprezintă o acţiune în revendicare, iar nu o cerere în grăniţuire, instanţa fiind abilitată să intervină procesual pentru a dispune obligarea pârâtei să lase, în deplină proprietate şi posesie, reclamantei imobilul în litigiu. Instanţa de apel a supus dezbaterii părţilor calea de atac, în întregul său, la termenul de judecată din 8.06.2015, când a rămas în pronunţare asupra apelului cu care a fost învestită. A fost, astfel, respectat principiul contradictorialităţii, care implică obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element ce are legătură cu pretenţia dedusă judecăţii. Exigenţele respectării acestui principiu nu implică, însă, ca dezbaterea să aibă loc pentru fiecare motiv de apel în parte, fiind suficient, din perspectivă procedurală, ca apelul, în întregul său, să fie pus în discuţia părţilor, fiind lăsat la latitudinea acestora modul de susţinere a căii de atac.

În ceea ce priveşte examinarea motivului de apel respectiv, Curtea a procedat legal, în considerentele deciziei recurate arătând că instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în revendicare, ceea ce a condus la scindarea procesului în condiţiile în care cererea introductivă de instanţă, grefată pe înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al Comunei Săcele, adversara recurentei, avea caracter necontencios. A mai menţionat că, determinat de cadrul procesual stabilit de recurentă, trimiterile făcute de judecătorul fondului la procedurile administrative de grăniţuire, precum şi la inaptitudinea instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra litigiului sunt neavenite, Curtea făcând referire şi la înlăturarea argumentelor care conduc la o anumită ipoteză de denegare de dreptate rezultată din considerentele hotărârii primei instanţe. Ulterior, Curtea a imputat instanţei de fond că nu a procedat la verificarea drepturilor pretinse de părţi asupra terenului în litigiu, compararea titlurilor de proprietate fiind specifică acţiunii în revendicare, rezumându-se la a considera că este chemată să stabilească linia de hotar între cele două unităţi administrativ teritoriale, deşi nu fusese învestită cu o asemenea cauză.

Chiar dacă instanţa de apel nu a făcut referire expresă la nemotivarea sentinţei, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată înregistrate pe rolul primei instanţe, cum, de altfel, nici apelanta nu a invocat, explicit nemotivarea acestei hotărâri, în considerentele deciziei recurate

au fost analizate toate susţinerile părţii legate de acest aspect.

Este fără dubiu că, apreciind asupra aplicării greşite a unor dispoziţii legale raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, realizată de către instanţa fondului, Curtea a reţinut, cel puţin implicit, şi nemotivarea sentinţei cu privire la acest obiect, care îl constituia o acţiune în revendicare.

Mai mult, în partea de început a expunerii considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel a făcut referire şi la suplinirea şi completarea corespunzătoare a argumentelor de legalitate şi de temeinicie a hotărârii primei instanţe, sens în care instanţa de control judiciar a procedat, în apel, la verificările specifice acţiunii în revendicare.

În concluzie, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi omis greşeala primei instanţe vizând nemotivarea sentinţei, de vreme ce a constatat că aceasta s-a pronunţat în raport de un alt obiect şi, ca atare, tot fundamentul argumentării sale este greşit şi, în final, inexistent în raport cu un obiect al cererii care nu era reprezentat de o acţiune în grăniţuire. Nu sunt, astfel, îndeplinite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art.304 pct.7 C.proc.civ., decizia recurată respectând exigenţele de motivare prevăzute de art.261 alin.(1) pct.5 C.proc.civ.

Calificarea greşită a cererii de chemare în judecată de către prima instanţă a fost reţinută de instanţa de apel, astfel cum s-a arătat în precedent, Curtea constatând că cererea introductivă de instanţă vizează o acţiune în revendicare, iar nu o acţiune în stabilirea liniei de hotar (grăniţuire), în acord cu cele susţinute de recurentă în prezenta cale de atac, dar şi cu obiectul cererii formulate de Comuna Corbu în dosarul primei instanţe.

Ca urmare, este de necontestat că prima instanţa a soluţionat cauza prin aplicarea unor dispoziţii care nu erau specifice acţiunii cu care fusese învestită, instanţa de apel înlăturând argumentarea primei instanţe, corespunzătoare unei acţiuni în grăniţuire, şi stabilind obiectul corect al acestei cereri ca fiind revendicarea terenului în litigiu, aşa încât nu se poate considera că instanţa de control judiciar ar fi săvârşit o neregularitate procedurală în condiţiile art.105 alin.(2) C.proc.civ., pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art.304 pct.5 din acelaşi cod.

Nemotivarea hotărârii primei instanţe rezultă din greşita stabilire a obiectului cererii de chemare în judecată, reţinută ca atare de Curtea de Apel.

În ceea ce priveşte nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de control judiciar în condiţiile în care a constatat greşita stabilire a obiectului cererii de chemare în judecată de către Tribunal, cu consecinţa unei analize eronate pe fondul cauzei, criticile recurentei sunt întemeiate.

Astfel, Curtea de Apel, reţinând, în mod corect, că prima instanţă s-a raportat, în

judecarea litigiului, la regulile aplicabile unei alte acţiuni decât cea cu care fusese învestită, iar apelanta reclamantă solicitase, prin cererea de apel, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art.297 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ., iar nu a tezei I din acelaşi text de lege.

În condiţiile în care prima instanţă a stabilit, în mod greşit, obiectul cererii de chemare în judecată şi s-a raportat, în examinarea cauzei la o acţiune în grăniţuire, judecata Tribunalului echivalează cu o necercetare a fondului litigiului, respectiv a acţiunii în revendicare cu care fusese învestită, neprezentând relevanţă că dispozitivul şi considerentele sentinţei apelate implică o soluţie şi o argumentare pe fond. Hotărârea primei instanţe, vizând o altă acţiune decât cea formulată de reclamanta Comuna Corbu, este, în final, rezultatul unei judecăţi prin care nu s-a intrat în cercetarea fondului demersului judiciar real al acestei părţi.

Această soluţie greşită a primei instanţe corelată cu cererea apelantei reclamante formulate prin calea de atac declarată în cauză impunea soluţia instanţei de apel, de admitere a apelului, de anulare a sentinţei atacate şi de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, conform art.297 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ., iar nu reţinerea litigiului pentru judecare în fond.

Procedând în acest fel şi considerând că poate suplini şi completa motivarea primei instanţe în judecarea acţiunii în revendicare, Curtea de Apel a pronunţat o decizie cu încălcarea dispoziţiei legale sus-enunţate şi, totodată, a nerespectat dreptul părţii la dublul grad de jurisdicţie, care implică ca litigiul să fie judecat atât în fond, cât şi în apel, urmând a fi supus recursului doar pentru motive de nelegalitate.

În consecinţă, instanţa de apel a încălcat formele de procedură stabilite de lege (încălcarea art.297 alin.1 teza a II-a C.proc.civ.) şi, prin aceasta, a produs părţii o vătămare (nerespectarea principiului dublului grad de jurisdicţie) care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea hotărârii astfel pronunţate, fiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art.304 pct.5 C.proc.civ., ceea ce va conduce la admiterea recursului pentru aceste argumente.

Faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa, nu mai prezintă relevanţă criticile recurentei în legătură cu greşeli ale instanţei de apel în soluţionarea, pe fond, a cauzei şi nici cele referitoare la eventuale alte soluţii ce s-ar fi putut pronunţa de această instanţă, vizând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei sau respingerea acţiunii, pentru motive de inadmisibilitate, soluţii care, oricum, se referă la un alt obiect decât cel care formează obiectul litigiului de faţă, şi anume acţiune în revendicare.

În rejudecare, prima instanţă va avea în vedere şi necesitatea efectuării unei expertize de

specialitate, în funcţie de cererea reclamantei, de obiectivele probei, dar şi de circumstanţele concrete ale cauzei.

Având în vedere aceste considerente, în baza art.312 alin.(1) - (3) cu referire la art.304 pct.5 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată şi, pentru aceleaşi motive, în baza art.297 alin.(1) teza a II-a din Cod, a admis apelul declarat de partea menţionată împotriva hotărârii primei instanţe și anulând sentința, a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Constanţa.