Validity of post-enactment property transfer: imprescriptibility of absolute nullity action and legal interest despite ECHR just satisfaction

Imobil preluat abuziv de stat. Înstrăinarea unei părți din imobil prin contract de vânzare-cumpărare încheiat ulterior apariției Legii nr. 10/2001. Acțiune în constatarea nulității absolute. Imprescriptibilitate. Acțiune în revendicare împotriva terțului cumpărător. Interesul în exercitarea acțiunii în condițiile stabilirii în favoarea fostului proprietar a unor sume cu titlu de satisfacție echitabilă prin Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului

Cuprins pe materii : Drept civil. 1. Contracte 2. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : contract de vânzare-cumpărare

nulitate absolută

prescripție

acțiune în revendicare

interes

satisfacție echitabilă

Legea nr. 10/2001, art. 45

C.civ. din 1864, art. 966 - 968

1. Domeniul de aplicare al art. 45 alin.(5) din Legea nr. 10/2001 îl reprezintă acțiunile în anularea sau declararea nulității actelor de înstrăinare având ca obiect imobile preluate cu sau fără titlu valabil, încheiate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv 14 februarie 2001.

Ca atare, termenul special de prescripție instituit de acest text de lege nu este incident în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat ulterior datei de 14.02.2001, cererea de constatare a nulității absolute fiind imprescriptibilă extinctiv, conform dreptului comun.

2. Împrejurarea că, prin hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, a fost stabilit, în temeiul art.41 din Convenţie, dreptul reclamantului la o satisfacţie echitabilă pentru imobilul înstrăinat de stat ulterior pronunțării hotărârii judecătorești de restituire către fostul proprietar, nu constituie un obstacol în examinarea pe fond a cererii de revendicare formulată împotriva terțului cumpărător.

Cel care pune în mişcare acţiunea civilă, în oricare dintre formele procedurale care intră în conţinutul acesteia, trebuie să justifice un folos practic, or, prin acțiunea formulată, reclamantul tinde la redobândirea imobilului înstrăinat către terțe persoane, astfel că restituirea în natură este prioritară din perspectiva justificării unui interes de către reclamant.

În ceea ce privește interesul în soluţionarea cererii de constatare a nulităţii contractului

de vânzare-cumpărare, reclamantul se circumscrie sferei persoanelor care justifică un folos material având în vedere că dreptul de proprietate transmis prin actul juridic în discuţie poartă asupra bunului imobil a cărui restituire în natură se solicită.

Secția I civilă, decizia nr.1561 din 13 octombrie 2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 10.05.2012, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, prin comparare de titluri; de asemenea, în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin Primarul General şi SC B. SRL, a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X., contract încheiat între vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de Primarul General, şi cumpărătoarea S.C B. SRL, prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial cu destinaţie de comerţ, pentru fraudă la lege.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că stăpâneşte imobilul situat în Bucureşti, în baza actului de vânzare-cumpărare nr. x din 5.12.1949, încheiat cu vânzătorii C., D., E. şi F.; s-a mai arătat că, prin decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001, pronunţată în dosarul nr. x/2000, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta din cauza de faţă împotriva sentinţei civile nr. 216 din 16.03.2000 a Tribunalului Bucureşti, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamantă, obligând-o pe pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti. Decizia a rămas irevocabilă prin respingerea recursului formulat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001, Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de Primarul General, în calitate de vânzător, a vândut către SC B. SRL spaţiul comercial cu destinaţie de comerţ, în suprafaţă utilă de 1.142,00 mp (din care la etajul 1 o suprafaţă de 973,55 mp, o mansardă în suprafaţă de 110,75 mp şi scările în suprafaţă de 57,70 mp), precum şi terenul în suprafaţă de 357,07 mp. Contractul a fost încheiat în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 389/1996.

Reclamanta a solicitat să se constate că titlul său de proprietate este preferabil, în condiţiile în care provine de la adevăratul proprietar, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1949 este un act constitutiv de drepturi, decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001 a Curţii de Apel Bucureşti având caracter declarativ. Prin această decizie, s-a reținut că titlul de preluare al statului pentru întreg imobilul nu este valabil, naţionalizarea făcându-se cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

S-a mai arătat că titlul de proprietate al SC B. SRL provine de la stat, care nu a avut calitatea de proprietar, în condiţiile în care prin decizia nr. 14/2001 a Curţii de Apel Bucureşti,

Secţia a IV-a civilă s-a stabilit că titlul de preluare al statului nu este valabil.

Una dintre condiţiile cerute pentru valabilitatea obiectului actului juridic de vânzare - cumpărare este ca acesta să fie licit şi moral, cerându-se condiţia ca cel care transmite să fie titularul dreptului de proprietate. Cu rea-credinţă, Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de Primarul General, şi SC B. SRL au încheiat actul de vânzare-cumpărare, întrucât cu minime diligenţe aceştia aveau posibilitatea de a afla de existenţa deciziei nr. 14/2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, afirmându-se în mod eronat că bunul ce formează obiectul actului de vânzare - cumpărare nr. x din 21.03.2001 a fost construit din fondurile statului. Această operaţiune reprezintă o vânzare-cumpărare a lucrului altuia şi reprezintă o operaţie speculativă, care are o cauză ilicită şi este nulă absolut, în temeiul art. 1225 alin. (2) şi (3) C.civ.

S-a mai arătat că acest caracter speculativ al actului de vânzare-cumpărare nr. x/2001 a fost recunoscut şi prin hotărârea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la 23 iunie 2009, în cauza Paula Constantinescu c. României.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1225 alin. 2 şi 3 din Codul civil, ale Legii nr. 10/2001 şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Pârâta SC B. SRL a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a prezentei cereri faţă de decizia civilă nr. 14/2001, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că spaţiul comercial situat în Bucureşti, în suprafaţă utilă de 1.142,00 mp, a fost vândut, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.02.2011 la BNP Y., numitului G.

De asemenea, s-a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001.

Cu referire la excepţia lipsei de interes a susţinut că folosul practic urmărit prin acţiunea în revendicare - restituirea posesiei, nu mai poate fi realizat; prin urmare, interesul nu mai este actual.

La data de 4.12.2012, reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată, în sensul chemării în judecată a pârâtului G., în calitate de actual proprietar al imobilului revendicat.

La data de 28.01.2013, pârâtul G. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a invocat, sub aspectul capătului de cerere având ca obiect acţiunea în revendicare, excepţia autorităţii de lucru judecat a cererii faţă de decizia civilă nr. 14/2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti; excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a spaţiului comercial situat în Bucureşti; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Sub aspectul cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001, pârâtul a invocat excepţia lipsei de interes; pe fond a solicitat respingerea acestei cereri, ca neîntemeiată.

La aceeaşi dată (28.01.2013), pârâtul G. a depus şi cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Primar General, prin care a solicitat angajarea răspunderii pentru evicțiune; pârâtul a precizat că solicită cheltuielile necesare şi utile în principal de la reclamantă, întrucât aceasta beneficiază de ele şi numai în subsidiar de la Primăria Municipiului Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din data de 2.10.2013, tribunalul a respins ca neîntemeiate următoarele excepţii, invocate de pârâţi prin întâmpinare: excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei de interes privind capetele de cerere având ca obiect revendicare şi constatare nulitate contract de vânzare-cumpărare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti; prin aceeaşi încheiere, tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL.

Urmare decesului reclamantei A., survenit la data de 18.10.2013, prin încheierea de şedinţă de la 6.11.2013, tribunalul a luat act de transmisiunea calităţii procesuale active către moştenitorul acesteia, H., în temeiul certificatului de calitate de moştenitor nr. x din 22.10.2013,

eliberat de BNP Z.

La data de 3.02.2016, reclamantul-pârât H. a depus la dosar o cerere precizatoare cu privire la suprafeţele imobilului revendicat; la acelaşi termen de judecată, apărătorul pârâtului Municipiul Bucureşti a invocat excepţia tardivităţii cererii precizatoare.

Prin sentinţa civilă nr.244 din 24.02.2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a dispus următoarele: a respins excepţia tardivităţii cererii precizatoare depusă de reclamantul-pârât în şedinţa publică din data de 3.02.2016; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes a acţiunii principale, faţă de Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Paula Constantinescu c. României; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicare şi a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X.; a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x din 21.03.2001; a respins, ca lipsită de obiect, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în rectificarea cărţii funciare.

A admis, în parte, acţiunea principală, formulată de reclamantul-pârât H., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi SC B. SRL şi cu pârâtul-reclamant G., astfel cum a fost precizată.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de B.N.P. X.

A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect revendicare, formulat de reclamantul-pârât în contradictoriu cu pârâtul-reclamant G., astfel cum a fost precizat.

A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariile de expert.

A respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al pârâtului-reclamant G., în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, şi a respins, ca rămase fără obiect, cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie, formulate de pârâtul-reclamant G. în contradictoriu cu reclamantul-pârât şi cu chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, ambii reprezentați prin Primarul General.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare nr. x/1949, încheiat între C., D., E. şi F., în calitate de vânzători, şi A., în calitate de cumpărătoare, aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, imobil format din parter, două etaje şi o pivniţă, parterul fiind format din 5 prăvălii şi casa scării.

Prin decizia civilă nr.14 din 16.01.2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 216 din 16.03.2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată şi a fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, compus din parter, etaj şi mansardă, identificat conform expertizei, precum şi terenul de sub construcţie.

Decizia civilă nr.14/2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a devenit irevocabilă prin respingerea recursului formulat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin decizia civilă nr. 5637 din 12.12.2001, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A mai reținut tribunalul că în cuprinsul procesului-verbal de punere în posesie din data de 26.04.2004, s-a menţionat faptul că reclamanta A. a fost pusă în posesie cu privire la imobilul situat în Bucureşti, compus din parter, etaj şi mansardă, identificat conform expertizei, precum şi din terenul de sub construcţie.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X., încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de Primarul General, în calitate de vânzător, şi S.C B. SRL, în calitate de cumpărător, a avut ca obiect spaţiul cu destinaţie de comerţ situat în Bucureşti, în suprafaţă utilă de 1.142,00 mp, din care la etajul 1 o suprafaţă de 973,55 mp, la mansardă o suprafaţă de 110,75 mp, scările în suprafaţă de 57,70 mp, iar terenul în suprafaţă de 357,07 mp.

În cuprinsul contractului s-a menţionat faptul că acesta a fost încheiat în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr.389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale către actualii deţinători, modificată prin H.G. nr. 505/1998, prin care au fost aprobate normele metodologice de aprobare ale acesteia şi ale H.G.M.B nr. 220/1998.

Prin Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 23 iunie 2009, s-a reţinut încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În motivare, s-a reţinut, în esenţă, faptul că, începând cu momentul pronunţării deciziei civile nr. 14/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să restituie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, compus din parter, etaj şi mansardă, identificat conform expertizei efectuate în litigiul respectiv, precum şi din terenul de sub construcţie, reclamanta posedă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; aceasta a recuperat numai parterul imobilului, în timp ce etajul şi mansarda au fost vândute de Primăria Municipiului Bucureşti unei societăţi comerciale la data de 21.03.2001, la un interval de două luni după pronunţarea deciziei civile din 16.01.2001, care impunea consiliului restituirea bunului către reclamantă şi în timp ce procedura judiciară era în curs.

În consecinţă, Curtea Europeană a reţinut că, în speţă, Statul Român, prin intermediul organelor specializate, nu a depus toate eforturile necesare în scopul executării deciziei judiciare favorabile reclamantei.

De asemenea, tribunalul a reţinut faptul că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11.02.2011, încheiat între SC B. SRL, în calitate de vânzător, şi G., în calitate de cumpărător, acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 357,07 mp şi spaţiu comercial cu o suprafaţă utilă de 1.142,00 mp.

Tribunalul a constatat că imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1949 (care reprezintă titlul de proprietate al reclamantei) nu a fost extins şi nu s-au edificat construcţii noi, prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză fiind confirmată identitatea dintre imobilul situat în prezent în Bucureşti şi imobilul din titlul reclamantei.

Excepţia tardivităţii cererii precizatoare depusă de reclamantul-pârât în şedinţa publică din data de 3.02.2016, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, a fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată, faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ., reţinându-se că, prin cererea menţionată, reclamantul-pârât nu a modificat obiectul capătului de cerere privind revendicarea, ci a precizat suprafeţele imobilului revendicat, prin raportare la concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicare a fost admisă de tribunal, care a constatat că are legitimare procesuală pasivă în acţiunea în revendicare posesorul imobilului revendicat. În speţă, având în vedere faptul că imobilul a fost înstrăinat de pârâta SC B. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2011 de B.N.P. Y., cumpărătorului G., acesta din urmă are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte revendicarea imobilului.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X., având în vedere că pârâta are calitatea de cumpărător în contractul menţionat, iar cererea de constatare a nulităţii unui act juridic nu poate fi soluţionată decât în contradictoriu cu părţile actului respectiv, în speţă Primăria Municipiului Bucureşti şi SC B. SRL.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X., reţinând faptul că reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului menţionat pentru fraudă la lege, invocând atât caracterul ilicit şi imoral al obiectului contractului, cât şi cauza ilicită, acest capăt de cerere fiind întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 1225 alin. (2) şi (3) din noul Cod civil.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că nu a fost învestit cu soluţionarea unei cereri de constatare a nulităţii unui act juridic de înstrăinare a unui imobil preluat cu titlu valabil, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr.10/2001, pentru a fi aplicabil termenul special de prescripţie de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, prevăzut de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din acest act normativ.

A fost respinsă, ca fiind lipsită de obiect, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în rectificarea cărţii funciare, invocată de pârâtul G., reţinându-se că reclamantul nu a învestit tribunalul cu o asemenea cerere.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes a acţiunii principale, faţă

de hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Paula Constantinescu c. României, excepţie invocată de pârâtul-reclamant G., reţinând faptul că reclamantul-pârât justifică un interes actual şi legitim în soluţionarea acţiunii de faţă, folosul practic urmărit prin cererea de chemare în judecată fiind reprezentat de dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în contradictoriu cu actualul posesor al imobilului.

În acest sens, s-a arătat că, prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la data de 14 septembrie 2015, în temeiul art. 41 din Convenţie, s-a stabilit dreptul reclamantului la compensaţie echitabilă pentru imobilul care formează obiectul litigiului de faţă, Statul Român fiind obligat să plătească reclamantului cu titlu de daune materiale suma de 210.000 euro, compusă din 120.000 euro - valoare etajului şi a mansardei şi 90.000 euro – valoarea terenului.

Or, prin cererea de chemare în judecată de faţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, urmărind redobândirea în natură a imobilului pentru care a obţinut cu titlu de despăgubire suma de 210.000 euro, prin titlul executoriu reprezentat de hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 14 septembrie 2015.

Atât timp cât reclamantul a estimat prin cererea de chemare în judecată valoarea imobilului revendicat la suma de 650.000 lei, în mod evident acţiunea nu este lipsită de interes. În plus, reclamantul nu a încasat până în prezent suma de 210.000 euro, acesta solicitând suspendarea plăţii sumelor stabilite de Curtea Europeană cu titlu de despăgubire până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentului litigiu.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că interesul reclamantului nu poate fi considerat ilicit, astfel că excepţia lipsei de interes a acţiunii a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Pe fondul cererii de chemare în judecată, analizând capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de B.N.P. X., tribunalul a reţinut că dispoziţiile art.948 din Codul civil de la 1864 reglementează condiţiile pentru validitatea unei convenţii, printre acestea regăsindu-se şi caracterul determinat al obiectului, precum şi cauza licită.

Reclamantul a invocat ca motive de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 517 la 21.03.2001: frauda la lege, caracterul ilicit şi imoral al obiectului contractului, precum şi cauza ilicită, în sensul dispoziţiilor art. 1225 alin. (2) şi (3) din noul Cod civil.

Prin raportare la prevederile Codului civil de la 1864 (aplicabil faţă de data încheierii contractului – 21.03.2001), Tribunalul București a constatat că actul juridic menţionat a avut o cauză ilicită, fiind încheiat prin fraudarea legii, atât timp cât vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti a înstrăinat la data de 21.03.2001 bunul imobil cu privire la care fusese admisă, prin decizia civilă nr.14/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, acţiunea în revendicare promovată de

reclamanta A.

Or, de vreme ce Consiliul General al Municipiului Bucureşti a avut calitatea de pârât căzut în pretenţii în litigiul menţionat iar, până la epuizarea căilor de atac, acesta a vândut imobilul a cărui proprietate şi posesie fusese obligat să o lase reclamantei, este evidentă reaua sa credinţă; acesta a vândut un bun despre care avea cunoştinţă că nu îi mai aparţinea şi că nu a fost construit din fondurile statului, aşa cum se menţionează în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata.

În ceea ce îl priveşte pe cumpărător, tribunalul a constatat că pârâta SC B. SRL a fost de rea-credinţă la încheierea actului de vânzare-cumpărare, nefăcând minime diligenţe pentru aflarea situaţiei juridice a bunului achiziţionat, respectiv a existenţei pe rolul instanţelor a dosarului nr. x/2000. În plus, pârâta nu a făcut dovada demersurilor efectuate pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului, respectiv a vreunei cereri înregistrate la Primăria Municipiului Bucureşti.

Sub aspectul cauzei ilicite a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X., tribunalul a subliniat că a avut în vedere şi aspectele reţinute prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 23 iunie 2009, în sensul că Primăria Municipiului Bucureşti a procedat la vânzarea imobilului unei societăţi comerciale la data de 21.03.2001, la un interval de două luni după pronunţarea deciziei civile din 16.01.2001, care impunea Consiliului General restituirea bunului către reclamantă, şi în timp ce procedura judiciară era în curs.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 966 - 968 C.civ., tribunalul a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X., reţinând că acesta a avut o cauză ilicită, fiind încheiat prin fraudarea legii.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect revendicare, astfel cum a fost precizat, formulat de reclamantul-pârât în contradictoriu cu pârâtul-reclamant G., tribunalul a constatat că titlul reclamantului este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 5.12.1949, în baza căruia a fost admisă acţiunea în revendicare promovată de reclamanta A., potrivit deciziei civile nr. 14/2001, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, devenită irevocabilă, în timp ce titlul de proprietate exhibat de pârâtul G. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 11.02.2011 de B.N.P. Y., încheiat cu vânzătoarea SCB. SRL, care, la rândul său, a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 21.03.2001, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti.

Tribunalul a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 14 din 16.01.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a consfinţit dreptul de proprietate al reclamantei A. cu privire la imobilul situat în Bucureşti, compus din parter, etaj, mansardă şi terenul aferent, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1949, naţionalizat cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr.92/1950, având drept consecinţă nevalabilitatea titlului statului asupra bunului menţionat.

În plus, prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 23 iunie 2009, s-a reţinut, în esenţă, faptul că, începând cu momentul pronunţării deciziei civile nr.14 din 16.01.2001 de către Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta posedă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

A reținut tribunalul că aceeaşi concluzie se impune şi prin prisma hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României, incidentă în speţă, faţă de admiterea, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a acţiunii în revendicare formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român.

Cu referire la apărările pârâtului G., întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 7/1996, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 7/1996: „Cuprinsul cărţii funciare, în afara îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credinţă un drept real înscris în cartea funciară”; conform alin. (2) al aceluiaşi articol: „Dobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul cărţii funciare nu reiese vreo neconcordanţă între aceasta şi situaţia juridică reală.”

De asemenea, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale dobândite prin hotărâri judecătoreşti sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară.

În speţă, nu se poate reţine calitatea pârâtului G. de subdobânditor de bună-credinţă al imobilului, întrucât, în anul 2007, reclamanta A. a convocat-o pe pârâta SC B. SRL la conciliere, în temeiul art. 7201 C.proc.civ., prin B.E.J W., conform procesului-verbal de predare din 6.02.2007, iar pârâta nu s-a prezentat (astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 15.03.2007).

Or, de vreme ce pârâtul G. avea la acel moment calitatea de asociat unic al SC B. SRL, acesta avea cunoştinţă de situaţia juridică a imobilului încă din anul 2007, motiv pentru care nu poate fi considerat subdobânditor de bună-credinţă al imobilului cumpărat în anul 2011.

În plus, dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate prin hotărâre

judecătorească (decizia civilă nr.14/2001 a Curţii de Apel Bucureşti) se încadrează în excepţiile prevăzute de art. 31 alin. (1) din Legea nr.7/1996. Prin urmare, pârâtul G. nu poate invoca în apărare regula prevăzută de art. 31 din Legea nr. 7/1996 deoarece acestuia, în calitate de terţ, îi este opozabilă hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în revendicare, chiar dacă reclamanta nu şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, hotărârea judecătorească fiind opozabilă terţilor fără alte forme de publicitate.

A reținut, de asemenea, tribunalul că, prin Hotărârea pronunţată la data de 17 martie 2015 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Paula Constantinescu c. României, Statul Român a fost obligat la plata către moştenitorul reclamantei a sumei de 210.000 euro cu titlu de despăgubire materială şi 4.700 euro cu titlu de despăgubire morală, reţinându-se încălcarea dispoziţiilor art.6 al Convenţiei şi ale art. 1 al Protocolului nr. 1 Adiţional la Convenţie; suma de 210.000 Euro acordată reclamantei cu titlu de despăgubire materială a fost stabilită pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării de proprietate, suma acordată de Curtea Europeană a fost considerată ca fiind echivalentă valorii bunului.

Or, acţiunea în revendicare este instrumentul juridic prin care se apără dreptul de proprietate, reclamantul invocând calitatea de proprietar neposesor şi afirmând încălcarea acestui drept de către pârâtul posesor neproprietar.

Având în vedere că hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 17 martie 2015 reprezintă titlu executoriu în favoarea reclamantului pentru suma de 210.000 euro, acordată cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării de proprietate, tribunalul a apreciat că acţiunea în revendicare nu este întemeiată. Astfel, reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea în natură a bunului cu privire la care, în prezent, deţine un titlu executoriu emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul acordării unei despăgubiri tocmai ca urmare a privării de dreptul de proprietate asupra bunului revendicat în prezentul litigiu.

Cum reclamanta A. s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului la momentul epuizării căilor de atac în dreptul intern, iar instanţa europeană a reţinut în mod definitiv privarea reclamantei de proprietate (sens în care i-a acordat despăgubiri materiale, ca echivalent al valorii imobilului imposibil de restituit în natură conform procedurilor din dreptul intern, Statul Român având obligaţia de a pune în executare hotărârea de condamnare anterior menţionată, prin plata către reclamantă a sumei acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu titlu de despăgubiri), Tribunalul București a reținut că admiterea acţiunii în revendicare ar avea ca efect o dublă reparaţie acordată reclamantului pentru acelaşi prejudiciu, nefiind posibilă atât redobândirea în natură a bunului, cât şi încasarea sumei de 210.000 euro, la plata căreia a fost obligat Statul Român prin titlul executoriu menţionat.

Cu referire la împrejurarea că reclamantul a solicitat Ministerului Afacerilor Externe suspendarea plăţii sumei menţionate tribunalul a arătat că nu a fost învestit a se pronunţa cu privire la modalitatea în care reclamantul va înţelege sau nu să se prevaleze în viitor de punerea în executare a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În consecinţă, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare şi cererea accesorie a reclamantului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariile de expert.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al pârâtului-reclamant G., în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, excepţie invocată de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, tribunalul reţinând în acest sens faptul că pârâtul G. a formulat cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie pentru ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, solicitând, angajarea răspunderii pentru evicţiune a Primăriei Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător al bunului al cărui subdobânditor este pârâtul G.

Or, atât timp cât acţiunea în revendicare a fost respinsă, atât cererea reconvenţională, cât şi cererea de chemare în garanţie, au rămas fără obiect, întrucât pârâtul nu a căzut în pretenţii.

Prin decizia nr. 554/A din 14.01.2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant-pârât H., împotriva sentinţei civile nr.244/2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât-reclamant G., cu apelanta-pârâtă SC B. SRL, cu apelantul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi cu intimata-chemată în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.

A admis apelurile formulate de apelanții-pârâţi G., SC B. SRL şi Municipiul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe şi, în consecinţă, a schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 244 din 24.02.2016 şi încheierea de şedinţă din 2.102013, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă în sensul că: a) a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 la B.N.P. X. şi, pe cale de consecinţă, a respins capătul de cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 la BNP X., ca fiind prescris; b) a admis excepţia lipsei de interes în formularea capătului de cerere în revendicarea părţii din imobilul situat în Bucureşti şi a capătului de cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.517 din 21.03.2001 şi, pe cale de consecinţă, a respins aceste capete de cerere ca fiind lipsite de interes; c) a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în formularea cererii de chemare în garanţie şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în garanţie, ca fiind prescrisă; d) a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale încheierii de şedinţă din 2.10.2013.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut, cu referire la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti, invocată de Municipiul Bucureşti, că cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X., pentru fraudă la lege, a fost formulat în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de Primarul General al Municipiului Bucureşti, şi SC B. SRL.

Din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 rezultă că acesta a fost încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de Primarul General, în calitate de vânzător, şi SC B. SRL, în calitate de cumpărător.

Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X., calitatea de vânzător a avut-o Primăria Municipiului Bucureşti, la rubrica semnătura vânzătorului regăsindu-se semnătura Primarului General, însoţită de o ştampilă pe care sunt inscripţionate menţiunile: „România” „Primar General” şi „Municipiul Bucureşti”.

Faţă de aceste menţiuni s-a apreciat că încheierea contractului s-a făcut de vânzătorul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi că menţiunea „Primăria Municipiului Bucureşti” a fost folosită pentru a desemna persoana juridică Municipiul Bucureşti.

În consecinţă, parte contractantă a fost Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, iar menţiunea din contracte „Primăria Municipiului Bucureşti” s-a datorat înseşi apelantei care a

utilizat această denumire în contextul înscrisurilor emise.

În concluzie nulitatea contractului s-a dezbătut între Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi SC B. SRL, noţiunea „Primăria” folosită în contract reprezentând un mod obişnuit de individualizare a Municipiului Bucureşti.

Cu referire la excepţia tardivităţii cererii precizatoare, curtea de apel a reţinut că reclamantul a depus, în temeiul art.132 alin.(2) C.proc.civ., o cerere prin care a micşorat suprafaţa utilă a casei scării de la 57,70 mp la 35,10 mp, a micşorat suprafaţa etajului 1 de la 973,55 mp la 177,73 mp (din care 173,94 mp suprafaţă utilă şi 3,79 mp balcon), a micşorat suprafaţa mansardei de la 1.10,75 mp la 62,37 mp şi a mărit cu podul aferent de restituit.

Cererea depusă de reclamant nu este o cerere de întregire pentru că nu se adaugă noi părţi sau noi capete de cerere şi nici o cerere de modificare, pentru că nu s-au înlocuit capetele de cerere cu noi capete de cerere.

În consecinţă cererea formulată de reclamant la 3.02.2016 este o cerere de mărire şi de micşorarea a câtimii obiectului derivat al cererii de chemare în judecată care nu este condiţionată de depunerea la prima zi de înfăţişare, o asemenea cerere putând fi făcută oricând până la

dezbaterea pe fond a cauzei, conform dispoziţiilor art.132 alin. (1) şi (2) C.proc.civ.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 la B.N.P. X., instanţa de apel a reţinut că reclamantul şi-a întemeiat capătul de cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului pe dispoziţiile art.1225 alin. (2) şi (3) din noul Cod civil. În susţinerea integrală a cererii de chemare în judecată a mai invocat Legea nr.10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Din examinarea sentinţei apelate, rezultă că instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia de admitere a capătului de cerere în constatarea nulităţii absolute al contractului pe dispoziţiile art.966 – 968 din Codul civil de la 1864, însă această reţinere a instanţei de fond este greşită, fiind încălcat principiul potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001.

Astfel, din probele administrate rezultă că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr.92/1950, iar preluările de imobile în baza acestui decret sunt obiect de reglementare a Legii nr.10/2001.

Din examinarea lucrărilor dosarului, curtea de apel a reţinut că cererea reclamantului de

constatare a nulităţii absolute a contractului nr. x din 21.03.2001 a fost introdusă la data de 10.05.2012, iar potrivit art.45 alin. (5) din Legea nr.10/2001, dreptul material la acţiune în constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.

Reclamantul nu a respectat acest termen, care a fost prelungit cu şase luni, motiv pentru care dreptul său la acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare nr. x/2001 s-a prescris.

Examinând evoluţia modificărilor Legii nr.10/2001, curtea de apel a constatat că, prin Legea nr.247/2005, art.20 din Legea nr.10/2001 a fost modificat în sensul că după alin. (4) a fost introdus alin. (41), cu următorul conţinut: „Sub sancţiunea nulităţii absolute până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege este interzisă înstrăinarea…”; după republicarea Legii nr.10/2001, acest text a fost cuprins în art.21 alin.5, unde se află şi în prezent.

Însă, la data modificării art.20 din Legea nr.10/2001, prin Legea nr.247/2005, se împlinise termenul de prescripţie în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001. Textul de lege nou introdus, art.20 alin.(41), devenit ulterior 21 alin.(5), nu poate fi aplicat în cauză, întrucât dispune numai pentru viitor.

În consecință, curtea de apel a constatat prescris dreptul material la acţiune în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x din 21.03.2001 la B.N.P. X. şi, sub acest aspect, a apreciat că apelurile formulate de apelanții Municipiul Bucureşti, G. şi SC B. SRL sunt fondate, astfel că a schimbat sentinţa apelată în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/2001 la B.N.P. X. şi a respins capătul de cerere în constatarea nulităţii absolute a acestui contract, ca fiind prescris.

A mai reținut curtea de apel că excepţia lipsei de interes a reclamantului-pârât, invocată de apelantul Municipiul Bucureşti, constituie un motiv de apel deoarece prima instanţă s-a pronunţat, prin încheierea din 2.10.2013, asupra excepţiei lipsei de interes, invocată de pârâtul G.

Instanța de apel a constatat că apelanții G. şi SC B. SRL au criticat, prin apel, greşita soluţionare a excepţiei lipsei de interes a reclamantului în formularea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. x/2001 la BNP X. Constatând că dreptul material la acţiune s-a prescris, s-a apreciat că, urmare aplicării acestui sancţiuni, dreptul de proprietate nu mai poate fi protejat prin cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

În opinia curții de apel, împrejurarea că dreptul de proprietate şi interesul subiectiv nu mai pot fi protejate prin intermediul acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, nu exclude protejarea acestui drept subiectiv printr-o altă acţiune, de exemplu acţiunea în revendicare, cât timp dreptul subiectiv de proprietate nu a fost sancţionat cu decăderea.

Cum în faţa instanţei de fond s-a invocat şi excepţia lipsei de interes a reclamantului cu privire la formularea capătului de cerere în revendicare şi cum pârâţii au criticat ca fiind greşit modul de soluţionare şi a acestei excepţii, având în vedere că atât prin capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001, cât şi prin capătul de cerere în revendicare, s-a urmărit acelaşi interes de către reclamant, respectiv exercitarea tuturor prorogativelor dreptului de proprietate asupra întregului imobil, purtător de valoare pecuniară, curtea de apel a examinat aceste critici împreună.

Astfel, curtea de apel a reţinut că reclamantul H. a beneficiat de un bun, în sensul art.1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că prin decizia civilă nr.14 din 16.01.2001, pronunțată de Curtea de Apel București, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei A. (autoarea reclamantului H.) imobilul situat în Bucureşti, compus din: parter, etaj şi mansardă, conform expertizei, şi terenul aferent.

Reclamantul a fost pus în posesia imobilului la data de 26.04.2014, conform procesului-verbal întocmit în dosarul de executare nr. x/2004 al BEJ Q., în condiţiile în care exista şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 21.03.2001 de BNP X.

Autoarea reclamantului s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru că, deşi avea un bun în sensul Convenţiei şi a fost pusă în posesie de un executor judecătoresc, Municipiul Bucureşti a refuzat să execute obligaţia de a preda bunul.

Prin hotărârea din 23 iunie 2009, Curtea Europeană a reţinut că au fost încălcate dispoziţiile art.6 din Convenţie şi ale art.1 din Primul Protocol, în condiţiile în care reclamanta posedă doar parterul

imobilului şi, deci, exercită prerogativele dreptului de proprietate asupra acestuia şi a valorii lui.

Prin decizia din 14 septembrie 2015, Curtea Europeană, având în vedere tabelul de estimare a preţurilor bunurilor imobile realizat de camera notarilor publici pentru anul 2014, a stabilit valoarea terenului la aproximativ 90.000 euro şi valoarea etajului şi mansardei la aproximativ 120.000 euro, Statul Român fiind obligat să plătească reclamantului suma de 210.000 euro; în acest fel Curtea Europeană a stabilit că terenul, etajul şi mansarda sunt purtătoare ale valorii de 210.000 euro, care reprezintă interesul obiectiv urmărit de reclamant.

A reținut curtea de apel că din considerentele hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 septembrie 2015, rezultă că nu a fost acceptată observaţia Guvernului cu privire la epuizarea noii căi de atac promovată de reclamant în temeiul Legii nr.165/2013. În raport de hotărârea din 14 septembrie 2015 s-a analizat dacă mai subzistă interesul în exercitarea prorogativelor dreptului de proprietate asupra restului de imobil purtător al valorii de 210.000 euro sau dacă prin hotărârea Curții Europene a operat o subrogaţie reală, în sensul că valoarea imobilului în calitate de interes obiectiv, a fost înlocuită cu “valoarea sumei de monedă” de 210.000 euro.

De asemenea, a fost examinată posibilitatea reclamantului de a renunţa la prerogativele dreptului de proprietate asupra sumei de 210.000 euro, în condiţiile în care în declaraţia autentificată din 12.05.2017 acesta şi-a exprimat voinţa în sensul că renunţă la încasarea acestei sume, sub condiţia admiterii acţiunii în revendicare.

În opinia curții de apel, declaraţia autentificată din 12.05.2017 dovedeşte că reclamantul exercită prerogativele dreptului de proprietate asupra “valorii sumei de bani de 210.000 euro”, fapt care dovedeşte că reclamantul exercită prerogativele dreptului de proprietate asupra sumei de bani.

Prin urmare, reclamantul s-a comportat ca titular al dreptului de proprietate asupra sumei de bani purtătoare a valorii de 210.000 euro, valoare care reprezintă interesul obiectiv urmărit, care a fost strămutat de la purtătorul de valoare/de interes – partea din imobil, la purtătorul de valoare/de interes – suma de bani. Prin urmare, admiterea acţiunii în revendicare ar reprezenta o

dublă reparaţie pecuniară.

Cum interesul urmărit, deci valoarea obiectivă, a fost deja realizată de reclamant, cele două capete de cerere (în revendicare şi în constatarea nulităţii contractului) sunt, în prezent, lipsite de condiţia interesului urmărit în mod legitim, protejat de lege.

Pentru aceste considerente curtea de apel a apreciat că se impune admiterea excepţiei lipsei de interes cu referire la ambele capete de cerere.

Curtea de apel a respins apelul declarat de către recurentul-reclamant, ca nefondat, motivat de faptul că, în prezent, acesta este titularul dreptului de proprietate asupra sumei de 210.000 euro, asupra căreia exercita deja prerogativele dreptului de proprietate, iar „bunul” reprezentat de decizia civilă nr.14 din 16.01.2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a fost schimbat cu „bunul” reprezentat de decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 14 septembrie 2015.

Criticile apelanţilor-pârâţi G. şi SC B. SRL privind greşita soluţionare pe fond a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 21.03.2001, au fost apreciate de curtea de apel ca fiind nerelevante, faţă de soluția de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant-pârât H., solicitând admiterea recursului şi, în conformitate cu prevederile art. 312 C.proc.civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct.5, 7, 8 și 9 C.proc.civ., a arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr.10/2001. Instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe considerente străine de natura pricinii, prin aplicare instituţiilor şi normelor juridice ale Legii nr.10/2001 care nu sunt incidente în cauză. În cauză sunt aplicabile normele de drept comun, atât în privinţa cererii de revendicare a imobilului situat în Bucureşti cât şi în privinţa constatării nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001, de B.N.P. X.

În opinia recurentului, pentru ca imobilul preluat abuziv de către stat să facă obiectul Legii nr. 10/2001 este necesar să fie îndeplinită situaţia premisă prevăzută la art. 20, respectiv, acesta să fi fost deţinut, la data intrării în vigoare a actului normativ, de una din unităţile deţinătoare aparţinând statului, care sunt menţionate în text.

Însă, în speţă, imobilul nu se mai afla, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), în patrimoniul Municipiului Bucureşti.

Astfel, prin decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001, rămasă definitivă la data de 14.02.2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 216 din 16.03.2000 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă în sensul că a admis, în temeiul art. 480 C.civ., cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, compus din construcție (parter, etaj şi mansardă), identificată conform raportului de expertiză, precum şi din terenul de sub construcţie; în mod implicit s-a constatat nevalabilitatea titlului statului.

A susținut recurentul că decizia civilă nr.14 din 16.01.2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă este un act jurisdicțional, ale cărei efecte nu pot fi ignorate.

Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 21.03.2001, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x de B.N.P. X., bunul în litigiu a intrat în patrimoniul B. SRL, în temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale construite din fondurile de stat, modificată prin H.G. nr. 505/1998 (prin care s-au aprobat normele metodologice de aprobare ale acesteia) şi în temeiul dispoziţiilor HCGMB nr.220/1998.

Actul nu a fost încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 sau în cadrul procesului de privatizare a unei societari comerciale, astfel încât nici prin prisma temeiului legal în baza căruia a fost încheiat actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr.10/2001.

În opinia recurentului, în mod nelegal instanţa de apel a stabilit că este prescris dreptul

material la acţiune în cea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X.

Ca urmare a faptului că imobilul nu este supus prevederilor Legii nr.10/2001 în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 966-968 C.civ., acţiunea fiind imprescriptibilă.

A arătat recurentul că, în cazul în care s-ar aprecia că în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr.10/2001, dreptul material la acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X. nu este prescris în baza prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr.10/2001 întrucât actul de vânzare cumpărare a fost încheiat la data de 21.03.2001, după data de 14.02.2001 (când a intrat în vigoare Legea nr.10/2001).

Contrar susţinerilor instanţei de apel, interdicţia de înstrăinare până la soluţionarea procedurilor de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 a existat încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Alin. (5) al art. 21, introdus prin Legea nr. 247/2005, a consacrat în mod expres, sancţiunea nulităţii. Chiar dacă în forma iniţială a Legii nr.10/2001, interdicţia de înstrăinare menţionată nu era prevăzută în mod expres, ea rezultă, în mod neechivoc, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 43, în vigoare încă de la data publicării legii, dispoziţii care permiteau înstrăinarea numai a imobilelor care în urma procedurilor prevăzute la cap. III - proceduri de restituire - nu se restituie persoanelor îndreptăţite.

De asemenea, pentru cazul în care s-ar aprecia că sunt incidente prevederile Legii nr.10/2001, s-a arătat că înstrăinarea realizată după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X., nu face parte din categoriile de acte pentru care Legea nr.10/2001 a impus un termen în care se prescrie dreptul material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute.

Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X. a fost încheiat în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale construite din fondurile de stat modificată prin H.G. nr. 505/1998, prin care s-au aprobat normele metodologice de aprobare ale acesteia, şi ale HCGMB nr.220/1998.

Rezultă astfel conivenţa frauduloasă a părților semnatare ale actului de înstrăinare, care au intenţionat să scoată imobilul în cauză atât de sub incidenţa deciziei civile nr. 14 din 16.01.2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, cât şi de sub incidenţa Legii nr.10/2001.

A mai arătat recurentul-reclamant că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că ,,faţă de soluţia privind admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 21.03.2001 şi a consecinţelor admiterii acestei excepţii, curtea apreciază că excepţia lipsei de interes a reclamantului invocată de Municipiul Bucureşti este de fapt un motiv de apel pentru că instanţa de fond s-a pronunţat pe excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul G., prin încheierea din 2.20.2013.”

Or, instanţa de apel a schimbat, în parte, încheierea pronunţată de instanţa de fond, la

data de 2.20.2013, pe excepţia lipsei de interes atât pe capătul de cerere privind revendicarea, cât şi pe capătul de cerere privind nulitatea absolută, cu depăşirea limitelor învestirii.

Astfel, excepţia lipsei de interes, soluţionată prin încheierea din data de 2.20.2013, a fost invocată de pârâţii G. şi B. SRL prin întâmpinare.

Prin memoriul de apel, apelanta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, nu a criticat soluţia de respingere, ca nefondată, a excepţiei lipsei de interes pronunţată de instanţa fondului prin încheierea din data de 2.20.2013.

Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, a criticat sentinţa, cu privire la lipsa de interes în promovarea prezentei pricini, numai din perspectiva modului în care această excepţie, invocată de pârâtul-reclamant G. prin notele de şedinţa din data de 10.11.2015, cu referire la incidenţa în cauză a hotărârii pronunțate de Curtea Europeană, în temeiul art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la data de 17 martie 2015, a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr.244 din 24.02.2016.

Deşi în preambulul cererii de apel, apelanta Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin Primarul General, a menţionat că declară apel împotriva sentinţei civile de la fond şi împotriva încheierii din data de 2.10.2013, singurele critici aduse prin memoriul de apel împotriva încheierii din data de 2.10.2013 sunt cele cu privire la modul în care instanţa de fond a soluţionat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, invocată de Municipiul Bucureşti.

A susţinut recurentul că instanţa de apel a aplicat în mod discreţionar principiul disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. (6) C.proc.civ. în conformitate cu care: „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii” coroborat cu principiul tantum devolutum quantum apelatum, consacrat de art. 295 alin. (1) C.proc.civ., care prevede că „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii”, întrucât în memoriul de apel al apelantei Primăria Municipiului Bucureşti nu există critici cu privire la respingerea excepţiei lipsei de interes, pronunţată de Tribunalul București, prin încheierea de şedinţa din data de 2.10.2013.

Instanţa de apel, calificând excepţia lipsei de interes din memoriul de apel al Primăriei Municipiului Bucureşti ca fiind apel împotriva încheierii din data de 21.0.2013, a încălcat caracterul devolutiv al apelului, ceea ce echivalează cu încălcarea regulilor de procedură şi atrage sancţiunea nulităţii, conform prevederilor art. 304 pct. 5 C.proc.civ. Soluţia pronunţată de instanţa de fond prin încheierea din data de 2.10.2013, de respingere a excepţiei lipsei de interes, atât pe capătul de cerere privind revendicarea, cât şi pe capătul de cerere privind nulitatea absolută, nu a fost criticată de apelanții G., SC B. S.R.L. și Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin Primarul General.

A mai arătat recurentul că, în mod nelegal, instanţa de apel a schimbat sentinţa pronunțată de tribunal, soluţionând în două moduri diferite capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 21.03.2001, în sensul că a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris, respectiv ca fiind lipsit de interes.

În opinia recurentului, instanţa de apel a asimilat în mod eronat soluţia stabilirii a unei reparaţii echitabile prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 17 martie 2015, excepţiei lipsei de interes, atât pe cererea de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X., cât şi pe cererea de revendicare a imobilului situat în Bucureşti. Existenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate în cererea de chemare în judecată, prin prisma hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 17 martie 2015, constituie o problemă care vizează fondul acțiunii în revendicare, iar nu analiza interesului în formularea cererii, ca excepție dirimantă, atât pe capătul de cerere privind revendicarea, cât şi pe capătul de cerere privind nulitatea absolută.

A susținut, de asemenea, recurentul că instanţa de apel a soluţionat excepţia lipsei de interes în privinţa capătului de cerere privind nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X. şi a capătului de cerere privind revendicarea imobilului situat în Bucureşti, ca urmare a incidenţei în cauză a hotărârii Curţii Europene pronunţată în data de 17 martie 2015 în temeiul art. 41 din Convenţia Europeană cu aplicarea greşită a legii.

Astfel, sub un prim aspect, soluția dată excepției lipsei de interes vizând acţiunea în constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 21.03.2001 şi acţiunea în revendicare a imobilului situat în Bucureşti, prin încheierea din data de 2.10.2013, pronunțată de tribunal, nu a fost contestată de părţile interesate.

Sub un al doilea aspect, instanţa de judecată a admis în mod nelegal excepţia lipsei de interes în privința capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare, întrucât, prin prevederile art. 12 alin. (5) din O.G. nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă, se instituie un drept de regres al statului împotriva persoanelor care au săvârşit, cu vinovăţie, producerea prejudiciului pentru care Curtea Europeană a stabilit o satisfacţie echitabilă.

Or, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 de B.N.P. X. este încheiat prin conivenţă frauduloasă a părților semnatare, deoarece bunul nu este construit din fondurile de stat, pentru a fi permisă vânzarea în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr.389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale construite din fondurile de stat aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome către actualii deţinători, modificata prin H.G. nr.505/1998 şi cu dispoziţiile HCGMB nr.220/1998.

Astfel, interesul obiectiv (așa cum este el calificat de instanţa de apel în considerente) există independent de prescrierea dreptului material la acţiune întrucât, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (5) din O.G. nr.94/1999, prin hotărârea judecătorească nu poate fi validat un raport juridic cauzator de prejudicii.

Sub un al treilea aspect, recurentul a arătat că prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 23 iunie 2009 (anterior promovării prezentei cereri de chemare în judecată) şi prin hotărârea pronunţată în temeiul art. 41 din Convenţie de Curtea Europeană a Drepturilor Omului din data de 17 martie 2015 (ulterior promovării prezentei cereri de chemare în judecată) instanţa europeană s-a pronunţat în echitate.

În cauză nu operează subrogaţia reală întrucât Curtea Europeană a stabilit o reparaţie echitabilă, calculată prin aproximare așa cum rezultă din conţinutul hotărârii pronunţate la data de 17 martie 2015, şi nu o valoarea de înlocuire a dreptului de proprietate. Astfel, aprecierea instanţei de apel în sensul că: ”(...) bunul reprezentat de decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă a fost schimbat prin bunul reprezentat de decizia CEDO din 14 septembrie 2015” este nelegală.

Nu este susţinut de argumente juridice nici considerentul prin care instanţa de apel a arătat că: „în acest fel Curtea Europeană a stabilit că terenul, etajul şi mansarda sunt purtătoare ale valorii de 210.000 euro, care reprezintă interesul obiectiv ce a fost urmărit de reclamant”, întrucât a pretins restituirea în natură, respectiv o reparare integrală a prejudiciului şi nu una în echitate astfel cum s-a acordat prin hotărârea Curţii Europene pronunţată în data de 17 martie 2015.

Cu referire la considerentele curții de apel privitoare la subrogaţia reală, conform cărora „Curtea mai constată, din considerentele hotărârii CEDO din 14 septembrie 2015, că nu s-a acceptat observaţia Guvernului cu privire la epuizarea noii căi de atac promovată de reclamant în temeiul Legii nr.165/2013”, recurentul a susținut că sunt străine de cauză și aceasta deoarece nu a uzat de prevederile Legii nr. 165/2013, ci a promovat, la data de 17.03.2015, prezenta cerere de chemare în judecată.

Curtea Europeană a reţinut existenţa procedurii interne de aducere a bunului în patrimoniul statului apreciind corect că nu se impune amânarea stabilirii reparaţiei echitabile în conformitate cu prevederile art. 41 din Convenţie. Astfel, Curtea Europeană nu a înlăturat posibilitatea redobândirii în natură a dreptului de proprietate ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare a bunului litigios şi a reintrării acestuia în patrimoniul vânzătorului.

Restituirea în natură şi nu în echitate este justificată de dispoziţiile art. 41 din Convenţie

care prevăd că: „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

Art. 20 alin. (2) din Constituţia României prevede că: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Or, în dreptul intern se aplică, cu prioritate, executarea în natură a obligaţiei, iar repararea integrală a prejudiciului nu a avut loc prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 17 martie 2015.

Astfel hotărârea pronunţată la data de 17 martie 201, în temeiul art. 41 din Convenţie de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, acordă o reparaţie echitabilă care nu exclude reparaţia integrală prin restituirea bunului în natură.

Cu referire la declaraţia autentificată la 12.05.2017, recurentul a arătat că vine în

completarea cererii prin care a solicitat suspendarea plăţii daunelor materiale stabilite prin hotărârea Curții Europene din data de 17 martie 2015, până la soluţionarea prezentei cauze (cerere de suspendare confirmată de Agentul Guvernamental prin adresa din 22.10.2015).

Printr-o altă critică, recurentul a arătat că instanţa de judecată a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv declaraţia autentificată la 12.05.2017, care este o declaraţie de renunţare la încasarea sumei de 210.000 euro, sub condiţia admiterii acţiunii de revendicare care face obiectul prezentei cauze.

A arătat recurentul că a dat declaraţia autentificată la 12.05.2017, după ce a luat cunoștință de considerentele primei instanțe și ca răspuns la criticile cuprinse în motivele de apel formulate de apelanţii-pârâţi G., SC B. SRL şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, prin care s-a susţinut că, prin restituirea în natură, ar beneficia de o dublă reparaţie.

Astfel, declaraţia nu reprezintă, așa cum susţine instanţa de apel „o dovedire a exercitării prerogativelor dreptului de proprietate asupra valorii sumei de bani de 210.000 euro”; declaraţia autentificată la 12.05.2017 şi cererea de suspendare a plaţii despăgubii adresate Agentului Guvernamental susţin poziţia exprimată în prezenta cauză că nu va încasa despăgubirile materiale stabilite prin hotărârea Curţii Europene din data de 17 martie 2015 dacă se admite cererea de restituire în natură.

Intimaţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, ambii reprezentaţi prin Primarul General, au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Au arătat acești intimați că este vădit nefondată prima critică de nelegalitate a deciziei recurate, în speţă nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., întrucât decizia recurată nu cuprinde argumente străine de natura pricinii.

În speţă, instanţa de apel a argumentat aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, arătând că rezultă din probele administrate faptul că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar preluările de imobile în baza acestui decret sunt obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că reclamantul şi-a întemeiat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului pe dispoziţiile art. 1225 alin. (2) şi (3) din noul Cod civil şi că, în susţinerea integrală a cererii de chemare în judecată având ca petit suplimentar revendicarea imobilului, acesta a invocat şi Legea nr. 10/2001.

Mai mult, chiar reclamantul a arătat că a formulat notificare de restituire în natură a imobilului în litigiu, în baza Legii nr. 10/2001, respectiv notificarea din 17.07.2001, care face obiectul dosarului nr. x/2001.

De asemenea, reclamantul a precizat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar în acest sens s-a pronunţat în mod irevocabil Curtea de Apel Bucureşti prin decizia civilă nr.

14 din 16.01.2001.

Prin urmare, justificând soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive, instanţa de apel a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind termenul de prescripţie de un an pentru exercitarea dreptului la acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare având ca obiect imobile preluate abuziv de Statul Român, în baza principiului potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală.

Aceste dispoziţiile legale reglementează un regim derogatoriu de la dreptul comun al prescripţiei extinctive privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare în sensul că acţiunile în constatarea nulităţii absolute a contractelor având ca obiect imobile ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001 sunt prescriptibile extinctiv.

Aşadar, soluţia instanţei de apel de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare a imobilului este motivată. Decizia de apel conţine raţionamentul curţii de apel în ceea ce priveşte aplicarea în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în raport de care a fost admisă această excepţie.

În consecinţă, în speţă nu este incident motivul de casare privind existenţa în cuprinsul

hotărârii a unor motive străine de natura pricinii, prevăzut de art. 304 pct.7 C.proc.civ.

Au mai arătat acești intimați că, în pofida susţinerilor recurentului - reclamant, dreptul de a solicita constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare a imobilului este prescris deoarece acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare este supusă dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care condiţionează formularea acesteia de respectarea termenului de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Soluţia instanţei de apel privind excepţia lipsei de interes este temeinică şi legală în raport de faptul că reclamantul deţine deja un titlu executoriu pentru despăgubiri materiale ca urmare a privării de dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat pretins a face şi obiectul contractului de vânzare - cumpărare.

Prin recursul formulat, reclamantul îşi justifică interesul în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare prin dreptul de regres al statului împotriva persoanelor care au săvârşit cu vinovăţie producerea prejudiciului pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o satisfacţie echitabilă.

Este evident astfel că interesul invocat de reclamant nu este personal, acesta fiind justificat din perspectiva statului care trebuie să se îndrepte, în opinia recurentului - reclamant, împotriva persoanelor care ar putea fi găsite culpabile în prezentul litigiu de încheierea contractului de vânzare-cumpărare printr-o pretinsă conivenţă frauduloasă. Se impune astfel a se constata lipsa interesului personal al recurentului – reclamant în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii.

Însă, aspectul principal invocat de pârâţi şi reţinut de instanţa de apel în aprecierea asupra lipsei interesului în susţinerea cererilor de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi în revendicare este rămânerea definitivă a hotărârii executorii a Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 17 martie 2015.

Cu referire la susținerile recurentului în sensul că această hotărâre cuprinde o soluţie în echitate prin care s-ar fi stabilit o reparaţie echitabilă care nu are menirea de a înlocui în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra imobilului, acești intimați au arătat că hotărârea în discuţie, rămasă definitivă în cursul litigiului, reţine cu titlu definitiv privarea de proprietate a autoarei reclamantului, astfel că dispune exclusiv cu privire la compensaţiile cuvenite reclamantului ca echivalent al valorii imobilului imposibil de restituit în natură.

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului stabileşte contravaloarea imobilului-construcţie alcătuit din etaj şi mansardă şi a terenului, situat în Bucureşti, la suma de 210.00 euro.

Despăgubirile au fost stabilite de Curtea Europeană în raport cu valoarea efectivă a bunului imobil, cu scopul restabilirii situaţiei anterioare vătămării dreptului de proprietate al reclamantului, respectiv al compensării acestuia pentru pierderea bunului care nu se mai află în posesia sa.

Este astfel evident că, la acest moment, reclamantul nu mai poate pretinde restituirea în natură a imobilului pentru repararea unui prejudiciu cu privire la care a fost indemnizat prin acordarea de daune - interese materiale.

Continuarea demersului judiciar de restituire în natură a imobilului pentru care reclamantul a obţinut compensaţii sub forma de daune - interese materiale nu mai poate fi justificat prin existenţa unui interes legitim, întrucât acesta este de natură a conduce la încălcarea principiului de drept privind imposibilitatea cumulării executării în echivalent (a daunelor - interese compensatorii) cu executarea în natură a obligaţiei, cu consecinţa obţinerii unei duble reparaţii a aceluiaşi prejudiciu.

Nici declaraţia recurentului-reclamant de renunţare la încasarea sumei de 210.000 euro sub condiţia admiterii acţiunii în revendicare nu este de natură a înlătura caracterul ilicit al interesului acestuia în continuarea litigiului. Din contră, o asemenea declaraţie de renunţare constituie, astfel cum a reţinut și instanţa de apel, o dovadă a faptului că suma de 210.00 euro reprezintă valoarea de înlocuire a imobilului din patrimoniul reclamantului la obţinerea căreia acesta ar fi dispus să renunţe dacă ar obţine restituirea în natură a imobilului.

De asemenea, au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, intimatul-pârât-reclamant G. şi intimata-pârâtă SC B. SRL.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ., au arătat că raţionamentul instanţei de apel este corect deoarece Primăria Municipiului București a invoca, prin cererea de apel, o excepţie absolută care a fost soluţionată de prima instanţă atât prin încheierea din 2.10.2013, cât şi prin sentinţa civilă nr. 244 din 4.02.2016; instanţa de apel era obligată să se pronunţe asupra acestei excepţii, chiar dacă partea nu a arătat în mod expres că formulează apel şi împotriva încheierii din 2.10.2013. Exercitarea apelului şi împotriva acestei încheieri rezultă din invocarea excepţiei lipsei de interes.

Sub un alt aspect s-a arătat că, prin notele de şedinţă din 10.11.2015, depuse în primă instanţă, pârâţii SC B. S.R.L. şi G. au invocat excepţia lipsei de interes, cu referire la interesul nelegitim, așa cum însăși recurenta recunoaşte prin cererea de recurs.

Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat prin sentinţa civilă nr. 244/2016 asupra excepţiei lipsei de interes invocate prin notele scrise din 10.11.2015, respingând-o numai sub aspectul acţiunii în revendicare, fără a se pronunţa asupra excepţiei lipsei de interes a capătului vizând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 la B.N.P. X.

Prin apel, au criticat soluţia primei instanţe asupra excepţiei lipsei de interes cuprinse în sentinţa civilă nr. 244/2016 (soluţie de respingere sub aspectul acţiunii în revendicare) și omisiunea de a se pronunţa sub aspectul lipsei de interes a acţiunii în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Au arătat aceşti intimaţi că, prin decizia atacată cu recurs, fost admis apelul acestora şi au fost respinse, ca fiind lipsite de interes, atât acţiunea în revendicare, cât şi acţiunea în constatare a nulităţii absolute pentru interes nelegitim.

Astfel, instanţa de apel nu a încălcat normele privind efectul devolutiv al apelului, ci a soluţionat ambele capete de cerere prin admiterea excepţiei lipsei de interes; pe de altă parte, excepţia lipsei de interes invocată prin notele scrise din data de 10.11.2015, s-a întemeiat pe altă situaţie de fapt şi pe alte considerente de drept decât cea soluţionată prin încheierea din 2.10.2013, acesta fiind şi motivul pentru care Tribunalul Bucureşti a adus-o în dezbaterea părților şi a soluționat-o distinct prin sentinţa civilă nr. 244/2016.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care s-a susținut că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acești intimaţi au arătat că instanţa de apel a soluţionat cererea de revendicare, respingând-o ca lipsită de interes, fără a-şi argumenta soluţia pe aspecte de drept substanţial, adică pe Legea nr. 10/2001, ci numai pe considerentul că reclamantul nu justifică un interes legitim să obțină bunul în natură atât timp cât a dobândit valoarea acestuia prin subrogație reală.

În ceea ce priveşte pronunțarea de către instanța de apel a două soluţii diferite pe capătul

de cerere privind nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 la B.N.P. X., intimaţii au solicitat ca, în situaţia în care va considera întemeiat acest motiv de recurs, să fie menţinută soluţia dată excepţiei lipsei de interes.

Sub aspectul excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii în revendicare, s-a arătat că

raţionamentul instanţei de apel este valabil, câtă vreme recurentul a obţinut repararea prejudiciului suportat ca urmare a lipsirii de proprietate, prin pronunțarea unei soluţii favorabile în favoarea sa de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în cauza Paula Constantinescu c. României.

Sub aspectul efectelor declaraţiei de renunţare depuse de către recurent în faza procesuală a apelului, s-a arătat că, odată încheiat procesul în faţă Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurentul are posibilitatea de a renunţa numai la executarea silită a dreptului de creanţă în sumă de 210.000 euro în favoarea Statului Român, nu și la dreptul subiectiv, reprezentat de dreptul de creanţă ca echivalent al dreptului de restituire în natură a imobilului.

Or, atunci când instanţa de apel a reţinut că solicitarea bunului în natură este lipsită de interes legitim, s-a raportat la împrejurarea că dreptul la echivalent s-a născut prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului şi există în patrimoniul recurentului, independent de orice manifestare de voinţă a sa în privinţa executării pe cale silită a acestui drept. O eventuală renunţare la prerogativa de a executa silit dreptul pe care recurentul din prezenta cauza l-a dobândit în cadrul altei judecaţii, în contradictoriu cu un alt pârât (Statul Român) nu are nicio relevanţă în prezenta cauză.

Cu privire la lipsa de interes a reclamantului, în formularea capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de B.N.P. X., s-a arătat că şi această excepţie a fost soluţionată în mod corect de către instanţa de apel, pentru aceleaşi considerente, având în vedere legătura de subordonare dintre cele două capete.

În plus, în condiţiile în care Tribunalul Bucureşti a reţinut faptul că reclamantul-pârât nu este îndreptăţit la restituirea în natură a imobilului, întrucât deţine un titlu executoriu prin care acestuia i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri, este evident faptul că reclamantul nu mai justifică interes, în sensul că nu mai realizează niciun folos, ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine că recursul este fondat şi urmează a fi admis, în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Cu referire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct.5 coroborate cu cele ale art.261 alin.(1) C.proc.civ., prin care recurentul a susţinut că în mod greşit curtea de apel a statuat în sensul că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr.10/2001, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

În ceea ce priveşte încadrarea acestor motive de recurs, Înalta Curte reţine că acestea pun în discuţie greşita aplicare a legii – art. 304 pct.9 C.proc.civ. şi, pe cale de consecinţă, existenţa unor considerente străine de natura pricinii – art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Astfel, Legea nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial la data de 14.02.2001, are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Aşa cum rezultă din decizia nr. 14 din 16.01.2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, imobilul situat în Bucureşti a fost preluat de Statul Român de la autoarea recurentului prin naţionalizare, cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, astfel că intră sub incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod greşit recurentul a susţinut că Legea nr. 10/2001 este un temei de drept străin de natura cauzei; împrejurarea că imobilul a fost înstrăinat, ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, în temeiul H.G. nr.389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale către actualii deţinători, nu este de natură se schimbe regimul juridic al imobilului în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, acesta a fost preluat prin naţionalizare de stat.

Susținerile recurentului în sensul că actul juridic contestat a fost încheiat în temeiul dispozițiilor H.G.nr.389/1996 se subsumează argumentelor care susțin temeinicia cererii de constatare a nulității absolute pe care instanța de recurs nu le poate examina în acest stadiu procesual, având în vedere că, prin decizia care face obiectul controlului judiciar, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 21.03.2001 de BNP X. a fost respins în temeiul excepției prescripției dreptului la acțiune şi al excepţiei lipsei de interes.

Sub un alt aspect, se reţine că prin cererea de chemare în judecată s-a contestat includerea imobilului vândut în categoria celor edificate din fondurile statului, înseşi reclamanta A. invocând, între temeiurile de drept ale cererii principale deduse judecăţii, Legea nr. 10/2001.

Criticile referitoare la soluţia dată de instanţa de apel excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 de BNP X., întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C.proc.civ. sunt fondate.

Înalta Curte constată că în mod greşit s-a apreciat că dreptul material la acţiune este

prescris în considerarea dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data pronunţării deciziei).

Astfel, contractul a cărui nulitate s-a solicitat a se constata a fost încheiat la data de 21.03.2001, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 care, la data publicării, prevedea la art. 46 alin. (1) că: “actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi (s.n.), sunt valabile dacă au fost făcute cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.(…)”

Acest text, devenit în prezent art.45 (în continuare art.45) a instituit o excepție de la regimul juridic al nulității în sensul că: “prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”; prin OUG nr. 109/2001 și, respectiv, prin OUG nr.145/2001, acest termen a fost prelungit succesiv, împlinindu-se la data de 14.08.2002.

Din interpretarea rațională și sistematică a prevederilor legale sus-menționate, Înalta Curte reține că domeniul de aplicare al art. 45 alin.(5) din Legea nr. 10/2001 îl reprezintă acțiunile în anularea sau declararea nulității actelor de înstrăinare având ca obiect imobile preluate cu sau fără titlu valabil, încheiate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ – 14 februarie 2001.

Având în vedere că termenul curge de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, precum și împrejurarea că dreptul la acțiunea în constatarea nulității nu se poate naște mai înainte de încheierea actului juridic, Înalta Curte constată că în mod greșit curtea de apel a apreciat că dreptul la acţiune al reclamantului, în privința cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 la BNP X., este prescris în considerarea dispozițiilor art. 45 alin.(5) din Legea nr. 10/2001.

Deși imobilul în litigiu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001, nu este incident termenul special de prescripție instituit de art. 45 alin. (5) din acest act normativ, contractul fiind încheiat ulterior datei de 14.02.2001. În consecință, cererea de constatare a nulității absolute formulate de reclamant este imprescriptibilă extinctiv, conform dreptului comun.

Cu referire la criticile care vizează modul de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei de interes în formularea cererii de revendicare imobiliară şi a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, sub aspectul respectării de către instanţa de apel a limitelor învestirii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct.5, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin întâmpinarea depusă la data de 22.11.2012, în dosarul Tribunalului Bucureşti, pârâta SC B. SRL a invocat excepţia lipsei de interes în formularea cererii de revendicare, cu motivarea că spaţiul comercial revendicat a fost vândut.

Prin întâmpinarea depusă la data de 28.01.2013 în dosarul Tribunalului Bucureşti, pârâtul G. a invocat excepţia lipsei de interes în formularea capetelor de cerere prin care s-a solicitat revendicarea spaţiului comercial situat în Bucureşti şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 la BNP X. (în continuare, contractul de vânzare-cumpărare).

În motivare a arătat, în esenţă, că folosul practic urmărit de reclamanta A., prin formularea acţiunii în revendicare, nu mai poate fi realizat deoarece dreptul dobândit de pârât „este inatacabil în regim de carte funciară”; folosul urmărit prin cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi valorificat pe calea acţiunii în rectificare a cărţii funciare deoarece dreptul terţului dobânditor s-a consolidat prin împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 36 din Legea nr.7/1996, achiziţia de bună-credinţă în regim de carte funciară fiind, în virtutea principiului publicităţii materiale, una dintre excepţiile de la principiul “resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.”

În şedinţa publică de la 2.10.2013, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei de interes a cererii de revendicare imobiliară (invocată de pârâţii SC B. S.R.L. şi G.) şi excepţia lipsei de interes a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare (invocată de pârâtul G., prin întâmpinare), reţinând că susţinerile învederate în susţinerea acestora nu conduc la concluzia inexistenţei unui folos practic actual ce se tinde a fi realizat de titularul cererii principale, respectiv că motivele invocate în susţinerea excepţiilor reprezintă veritabile apărări de fond.

Prin notele de şedinţă depuse la data de 10.11.2015, pârâtul G. a reiterat excepţia lipsei de interes în formularea cererii principale, învederând instanţei că prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza Paula Constantinescu c. României, la data de 17 martie 2015, devenită definitivă la 14 septembrie 2015, în temeiul dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, Statul Român a fost obligat să plătească reclamantului, cu titlu de daune materiale, suma de 210.000 euro, din care 120.000 euro reprezintă valoarea etajului şi a mansardei, iar 90.000 euro reprezintă valoarea terenului.

Această excepţie, a lipsei de interes a acţiunii principale faţă de Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, a fost respinsă, ca neîntemeiată, de Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.244 din 24.02.2016, cu motivarea că folosul practic urmărit de reclamant constă în dobândirea dreptului de proprietate în litigiu, în contradictoriu cu actualul posesor al imobilului, reclamantul urmărind redobândirea în natură a imobilului în litigiu, pentru care a obţinut un titlu de despăgubire, de la actualul posesor al imobilului; în plus, prima instanţă a reţinut că reclamantul nu a încasat suma de 210.000 euro, ci a solicitat suspendarea plăţii până la soluţionarea irevocabilă a prezentului litigiu.

Împotriva sentinţei civile nr. 244 din 24.02.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, au declarat apel pârâţii G. şi SC B. SRL, precum şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, în calitate de pârât şi chemat în garanţie.

Acest din urmă apelant a declarat apel şi împotriva încheierii pronunţate de aceeaşi instanţă, în acelaşi dosar, la data de 2.10.2013.

Apelanţii-pârâţi G. şi SC B. SRL au criticat sentinţa, sub aspectul lipsei de interes, din perspectiva pronunţării, la data de 14 septembrie 2015, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a hotărârii în cauza Paula Constantinescu c. României, susţinând că, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, în mod greşit această excepţie a fost respinsă, în condiţiile în care reclamantul este titularul unui drept de creanţă stabilit prin titlu executoriu.

Cu referire la capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, aceşti apelanţi au arătat că tribunalul a omis a motiva soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes; de asemenea, au susţinut că admiterea acestui capăt de cerere nu este de natură a produce vreun efect în beneficiul reclamantului, deoarece acesta, independent de soarta actului de vânzare-cumpărare aflat în litigiu, nu mai este îndreptăţit la redobândirea în natură a imobilului.

Şi apelantul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, a criticat soluţia dată de tribunal excepţiei lipsei de interes, atât cu referire la cererea de revendicare a imobilului, cât şi cu referire la cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în raport de hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Paula Constantinescu c. României, la data de 14 septembrie 2015.

Înalta Curte constată că susţinerile prin care recurentul a arătat că niciunul dintre apelanţi nu a dezvoltat în cadrul memoriilor de apel, critici referitoare la considerentele pentru care tribunalul a respins, prin încheierea de şedinţă de la 2.10.2013, excepţia lipsei de interes sunt reale însă, în condiţiile particulare ale cauzei, referitoare la invocarea succesivă a aceleiaşi excepţii însă pentru motive diferite, soluţia de extindere a efectelor apelurilor declarate în cauză şi asupra încheierii de şedinţă sus-menţionate nu constituie o depăşire a limitelor învestirii, fiind un efect al admiterii de către curtea de apel a excepţiei lipsei de interes al reclamantului în formularea cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, admiterea în ansamblu a excepţiei aflate în discuţie are un caracter formal, determinat de necesitatea pronunţării unei soluţii unitare cu referire la o excepţie unică invocată succesiv, pentru considerente diferite.

În consecinţă, nu se poate aprecia că instanţa de apel a nesocotit principiul disponibilităţii procesului civil, nefiind incidente, sub acest aspect, dispoziţiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte soluţia de admitere, de către curtea de apel, a excepţiei lipsei de interes în formularea cererilor de revendicare imobiliară şi de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte reţine că sunt fondate criticile care relevă soluționarea aceluiași capăt de cerere în temeiul a două excepții procesuale (prescripție extinctivă și lipsă de interes), precum și nelegala soluție dată de instanța de apel excepțiilor lipsei de interes în formularea cererii principale.

Se constată astfel că, instanţa de apel a dispus în mod greşit cu referire la acelaşi capăt de cerere, prin aceeaşi hotărâre, în două modalităţi diferite, în sensul că, schimbând în parte sentinţa apelată, a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21.03.2001 la BNP X., atât ca prescris, cât şi ca fiind lipsit de interes.

Sunt fondate, de asemenea, criticile prin care recurentul-reclamant a susţinut că în mod eronat s-a apreciat că, prin stabilirea unei reparaţii echitabile prin hotărârea Curţii Europene, cele două capete de cerere aflate în discuţie, au devenit lipsite de interes.

Cu referire la justificarea de către reclamant a unui interes legitim, născut, actual, personal şi direct, Înalta Curte constată că cel care pune în mişcare acţiunea civilă, în oricare dintre formele procedurale care intră în conţinutul acesteia, trebuie să justifice un folos practic.

În cauza dedusă judecăţii, reclamantul, în calitate de succesor al reclamantei iniţiale A., deţine o hotărâre judecătorească - decizia civilă nr. 14 din 16.01.2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, devenită irevocabilă – prin care, urmare admiterii apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 216 din 16.03.2000 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost obligată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti.

Statul Român, prin autorităţile sale, nu s-a conformat hotărârii judecătoreşti menţionate; mai mult, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. X. sub nr. x din 21.03.2001, Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de Primarul General, în calitate de vânzător, a vândut către SC B. SRL spaţiul comercial cu destinaţie de comerţ situat în Bucureşti, în suprafaţă utilă de 1.142,00 mp, din care la etajul 1 o suprafaţă de 973,55 mp, o mansardă în suprafaţă de 110,75 mp şi scările în suprafaţă de 57,70 mp, precum şi terenul în suprafaţă de 357,07 mp., contractul fiind încheiat în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale a regiilor autonome către actualii deţinători, modificată prin H.G. nr. 505/1998.

Prin cererea de faţă, reclamantul tinde la restituirea în natură a imobilului vândut către pârâta SC B. SRL, respectiv către pârâtul G.

Împrejurarea că prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Paula Constantinescu c. României, la data de 17 martie 2015, devenită definitivă la 14 septembrie 2015, a fost stabilit, în temeiul art.41 din Convenţie, dreptul reclamantului la o satisfacţie echitabilă, nu constituie un obstacol în examinarea pe fond a cererii de revendicare

imobiliară.

Astfel, restituirea în natură este prioritară din perspectiva justificării unui interes de către reclamant; examinarea problemei dublei reparaţii excede limitelor care se circumscriu verificării condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile, urmând a fi analizată de instanţa de apel cu prilejul cercetării criticilor vizând soluţia de respingere a acţiunii în revendicare.

De asemenea, urmează a fi examinată valoarea probatorie a declaraţiei date de reclamant în sensul renunţării la încasarea despăgubirilor, sub condiţia admiterii acţiunii în revendicare.

Cu referire la interesul în soluţionarea cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant se circumscrie sferei persoanelor care justifică un folos material având în vedere că dreptul de proprietate transmis prin actul juridic în discuţie poartă asupra bunului imobil a cărui restituire în natură se solicită.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la dreptul de regres al statului împotriva persoanelor care au încheiat acest act juridic, expuse în cererea de recurs şi în întâmpinări, Înalta Curte reţine că acestea nu impun o analiză distinctă, întrucât au fost formulate de recurent cu caracter subsidiar, pentru ipoteza în care criticile referitoare la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute nu ar fi fost primite de instanţa de recurs.

Celelalte critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct.8 şi 9 C.proc.civ., care pun în discuţie aspecte care se circumscriu fondului cererilor pe care instanţa de apel le-a respins în temeiul unor excepţii procesuale, nu se impun a fi examinate în acest stadiu procesual.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi 304 alin. (5) şi (9) C.proc.civ., a admis recursul formulat de recurentul H. împotriva deciziei nr. 554/A din 14.06.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.