Inadmissibility of common-law vindication for state expropriation under special restitution law absent judicial order for property return

Imobil preluat de stat în temeiul unei succesiuni vacante. Anularea certificatului de vacanță succesorală pe cale judecătorească. Acțiune în revendicare pe calea dreptului comun. Respingere

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : acțiune în revendicare

imobil

vacanță succesorală

preluare abuzivă

bun actual

măsuri reparatorii

Legea nr. 10/2001, art. 2 alin. (1), art. 21

C.civ., art. 563

Imobilul intrat în proprietatea statului ca urmare a constatării vacanţei succesorale intră în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001, potrivit art. 2 alin. (1) pct. e) din Legea nr. 10/2001, astfel încât simpla anulare a certificatului de vacanţă succesorală pe cale judecătorească și fără ca instanţa să fi dispus şi asupra restituirii imobilului, poate valora doar o recunoaştere a unui drept de despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială. În condiţiile preluării abuzive a nemişcătorului, singura cale legală pentru obţinerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referinţă a legii este cea prevăzută prin dispoziţiile art.21 şi urm. din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în contextul inexistenţei unui „bun actual” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia europeană şi a neurmării procedurii administrative obligatorii prevăzute de legea specială, acţiunea în revendicare fondată pe dreptul comun nu este admisibilă din perspectiva statuărilor instanţei supreme naţionale prin Decizia nr.33 din 9 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii cât şi a celor reținute de instanţa europeană prin hotărârea Atanasiu și alții c. României.

Secția I civilă, decizia nr. 1431 din 3 octombrie 2017

Prin acţiunea formulată la 3.02.2012, A. a solicitat instanţei – în contradictoriu cu B., S.C. C. S.A. şi A.N.C.P.I. – O.C.P.I. Bucureşti Sector 1 – să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/112/1996 şi anularea încheierii de intabulare emise de O.C.P.I. Bucureşti sub nr. 14253/1 pentru imobilul din București.

În motivare, se arată că prin sentinţa civilă nr. 16018 din 04.12.2008 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.229 mp situat în București, hotărârea fiind definitivă şi irevocabilă. Prin aceeaşi sentinţă a fost anulat certificatul de succesiune vacantă nr. x/1987.

O parte din imobil a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996 către pârâtul B., respectiv o construcţie, terenul în suprafaţă de 1.229 mp, fiindu-i transmis în folosinţă.

Prin acordarea în beneficiul pârâtului a dreptului de folosinţă asupra terenului, susţine reclamantul, îi este îngrădit dreptul de proprietate.

Mai arată reclamantul că pârâtul B. a întocmit documentaţie cadastrală pentru apartamentul nr. 1 din imobil precum şi pentru terenul în suprafaţă de 1.229 mp. În consecinţă s-a solicitat anularea încheierii de intabulare.

Prin cererea modificatoare formulată la 18.10.2012 reclamantul a arătat că formulează acţiune în revendicare şi că renunţă la capetele de cerere formulate prin acţiunea introductivă.

A mai arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 27.02.1904 autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, autorul său D. a cumpărat imobilul din Bucureşti şi că la decesul acestuia imobilul a fost partajat între fiica defunctului E. şi fiul F., fiecare primind câte

un lot conform actului de partaj, autentificat sub nr. x din 12.10.1925.

La decesul lui F. au rămas ca moştenitori soţia supravieţuitoare G., fiii H., I. şi fiica J.

La decesul lui G. partea de moştenire de ¼ din imobil a revenit Statului Român potrivit certificatului de succesiune vacantă nr. x/1963 când imobilul a fost înscris ca proprietate mixtă - de stat şi particulară - titulari ai acesteia fiind H. şi I.

În urma decesului tatălui său H., reclamantul a dobândit cota de 1/4 din imobil astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. x/1977. La decesul mamei sale K., cota de 1/4 din imobil a revenit de asemenea reclamantului, conform certificatului de moştenitor nr. x din 19.11.1992.

La decesul numitei E. cota de 1/4 din imobil a revenit unchiului reclamantului, numitul I. aşa cum reiese din certificatul de moştenitor nr. x/1980.

În urma decesului lui I., Statul Român a devenit proprietar pe cota de 1/2 din imobil, astfel cum rezultă din certificatul de succesiune vacantă nr. x/1987. Acest certificat a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 16018/2008, iar cota de 1/2 din moştenire a revenit reclamantului.

În consecinţă, susţine reclamantul, el deţine o cotă de 3/4 din imobil, ceea ce corespunde suprafeţei de 1.229 mp din suprafaţa totală de 1.638 mp (suprafaţă înscrisă în certificatul de succesiune vacantă nr. x/1963); în prezent, limitele de hotar ale imobilului sunt la fel cum erau în urmă cu 50 de ani, iar cu privire la acest teren nu au existat pretenţii din partea altor persoane, toţi cei care au deţinut terenul l-au stăpânit sub nume de proprietar, paşnic şi netulburaţi.

În drept, cererea a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 563 C.civ. Reclamantul a invocat şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Învestit în primă instanţă (după declinarea cauzei, prin sentinţa civilă nr. 21263 din 16.11.2012 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti), Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr.156 din 5.02.2014, a respins acţiunea, astfel cu, a fost modificată reţinând, în esenţă, că imobilul revendicat este unul preluat abuziv în proprietatea statului şi prin urmare intră sub incidenţa Legii nr.10/2001, făcând obiectul unei proceduri speciale, derogatorie de la dreptul comun.

Ca atare, se conchide, reclamantul avea obligaţia de a parcurge procedura administrativă

obligatorie, prin formularea în termenul legal a notificării adresate Primăriei Municipiului Bucureşti.

În analiza probatoriului administrat, tribunalul a mai reţinut că sentința civilă nr. 16018 din 04.12.2008 invocată de reclamant, nu constituie titlu de proprietate, deoarece instanţa a fost investită cu o acţiune în anulare, pronunţându-se cu privire la valabilitatea certificatului de vacanţă succesorală nr. x din 06.05.1987 emis de fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 Bucureşti.

S-a constatat de asemenea că nici certificatul de moştenitor nr. x/2007 emis în baza

sentinţei civile nr. 16018/2008 nu reprezintă titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, acesta fiind un act care constată calitatea de moştenitor a reclamantului în ce priveşte succesiunea unchiului său I., decedat în 1982, în calitate de nepot de frate predecedat.

Nici actul de vindere anexat la dosar nu reprezintă titlu de proprietate pentru imobilul revendicat; acest act cu toate că se referă la imobilul din București şi la cumpărătorul H., nu cuprinde menţiuni clare referitoare la suprafaţa imobilului, sau la dimensiunile laturilor. În consecinţă nu se poate stabili dacă înscrisul se referă la imobilul în litigiu.

Dar, se arată, şi în ipoteza în care actul ar fi descris imobilul teren prin suprafaţă, dimensiuni, reclamantul nu a făcut dovada transmiterii succesive a moştenirii de la un autor la altul; astfel certificatele de moştenitor anexate, referitoare la succesiunile numiţilor H., I., K. nu sunt însoţite de acte de stare civilă, astfel că instanţa nu a putut stabili dacă reclamantul este sau nu rudă cu H. şi cu persoanele sus menționate.

Apelul formulat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă care, prin decizia nr.222/A din 9.03.2017, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că, admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a respins

acţiunea, modificată, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că imobilul în litigiu nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 întrucât trecerea în proprietatea statului, de la autorul reclamantului, I., s-a făcut ca urmare a constatării vacanţei succesorale.

Or, se arată, o asemenea transmisiune nu poate fi considerată ca având caracter abuziv, în înţelesul art.2 al Legii nr.10/2001.

Prin urmare, acţiunea în revendicare formulată în baza dreptului comun este admisibilă, neputând fi opusă necesitatea parcurgerii procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin raportare la cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În schimb, curtea de apel a constatat că este fondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată atât de intimaţii-pârâţii, cât şi de instanţă din oficiu, ca motiv de ordine publică.

Preliminar, s-a reţinut incidenţa în cauză a noului Cod civil, conform art. 6 alin. (6) potrivit cu care „dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”

Potrivit art. 563 alin. (1) NCC „ proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept.”

Ca atare, legitimarea procesuală pasivă în cadrul acţiunii în revendicare aparţine posesorului sau persoanei care deţine bunul fără drept.

În cauză, se arată, intimaţii-pârâţi au dobândit dreptul de folosinţă asupra terenului revendicat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/112/1996 încheiat cu S.C. C. S.A.

Prin urmare, aceştia nu pot fi consideraţi că deţin posesia asupra bunului, definită ca o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei „puteri de fapt”, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de ceilalţi, ca proprietar sau titular al unui drept real.

Intimaţii-pârâţi sunt detentori precari, ei deţinând bunul în lipsa elementului intenţional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială fiind exercitată pentru altul, şi nu pentru sine.

De asemenea, intimaţii-pârâţi nu pot fi consideraţi că deţin bunul fără drept, câtă vreme folosinţa a fost transmisă în baza unui contract de vânzare cumpărare valabil, care este în fiinţă.

Modalitatea de deţinere a bunului, din perspectiva art. 563 alin. (1) teza finală NCC putea fi stabilită doar dacă se analiza şi în contradictoriu cu cel care a transmis dreptul de folosinţă; or, deşi prin cererea de chemare în judecată iniţială reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare cumpărare în privinţa suprafeţei de teren revendicate, ulterior au renunţat la această cerere, modificându-şi acţiunea în sensul că au revendicat terenul

de la persoanele care îl deţin în folosinţă.

Prin urmare, intimaţii-pârâţi nu justifică legitimare procesuală pasivă în cadrul acţiunii în revendicare.

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs în termen legal, atât reclamantul A. cât şi pârâţii L. şi B.

În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 din Codul de procedură civilă de la 1865, reclamantul A. a criticat decizia din apel, arătând că motivarea instanței de control judiciar (care, a reţinut că imobilul nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001) este în flagrantă contradicţie cu soluţia la care se opreşte Curtea, în condiţiile în care intimaţii-pârâţi, nemulţumiţi la rândul lor de motivarea primei instanţe, puteau să solicite substituirea acestei motivări întrucât şi prin întâmpinarea depusă la fond au invocat lipsa calităţii lor procesual pasive.

Ca atare, conchide recurentul-reclamant, i s-a creat în propria cale de atac o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată, contradicţia fiind evidentă.

În virtutea dispoziţiilor art.6 alin.(1) C.civ., se mai arată, instanţa de apel avea obligaţia

să verifice dacă Legea nr.112/1995, în virtutea căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare al locuinţei, are vreo prevedere care să permită transmiterea terenului în folosinţă, şi să facă trimitere inclusiv la prevederile art.563-564 C.civ., cu atât mai mult cu cât chiar pârâţii şi-au calificat dreptul ca pe un drept real imobiliar.

Fundamentându-şi calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art.304 pct.7, 8 şi 9 din Codul de procedură civilă de la 1865, pârâţii critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:

- în mod eronat, pronunţând o soluţie de admitere a apelului formulat de reclamant, în contradictoriu cu pârâţii, instanţa a respins acţiunea, modificată, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, soluţionând astfel cauza atât pe excepţie, cât şi pe fond.

Astfel, instanţa de apel, odată ce a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, nu mai putea proceda la soluţionarea cauzei pe fond.

- decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

Astfel, se arată, soluţia de admitere a apelului este vădit contradictorie cu soluţia de respingere a acțiunii, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

În condiţiile în care, chiar instanţa a constatat lipsa unui cadru procesual pasiv (ceea ce lipseşte acţiunea reclamantului de caracterul contencios al acesteia) instanţa de control judiciar avea obligaţia de a respinge, în integralitate apelul, ca neîntemeiat.

- hotărârea este greşită şi prin interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, respectiv Decretul nr.111/1951, raţionând, în interpretarea unei acţiuni în revendicare formulată în baza dreptului comun, că aceasta este admisibilă întrucât nu poate fi opusă necesitatea parcurgerii procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Or, se conchide, imobilul revendicat intră sub incidenţa Legii nr.10/2001, fiind preluat de către stat drept moştenire vacantă, cu certificatul nr. x din 6.05.1987 emis de către fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, legea aplicabilă la acea dată, inclusiv în cazul moştenirilor vacante, fiind Decretul nr.111/1951.

Făcând trimitere la practica instanţei europene recurenţii-pârâţi mai arată că reclamantul nu a produs în instanţă dovada pronunţării vreunei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus în mod expres restituirea imobilului, singura sentinţă invocată în sprijinul cererii introductive, fiind cea care vizează (sentinţa civilă nr.16016 din 14.12.2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti) anularea certificatului de vacanţă succesorală.

Recursul pârâţilor se priveşte ca fondat, urmând a fi admis în limitele şi pentru considerentele ce succed.

Este de observat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost reţinută, din oficiu, de către instanţa de control judiciar, în condiţiile în care pârâţii, prin avocat, au renunţat la această apărare, înţelegând să invoce doar inadmisibilitatea cererii şi făcând trimitere la principiul „specialia generalibus derogant”.

Deşi a dezvoltat un raţionament menit să justifice reţinerea vizând lipsa unui cadru procesual pasiv, ulterior, în cuprinsul aceleiaşi hotărâri, instanţa a trecut la analizarea admisibilităţii acţiunii formulate de reclamant la 3.02.2012, respectiv la soluţionarea pe fond a apelului, pronunţând o soluţie contradictorie în raport cu excepţia peremptorie, dirimantă a lipsei calităţii procesuale pasive care făcea de prisos, cercetarea fondului dreptului.

Or, faţă de probele administrate în cauză, raţionamentul care a fundamentat soluţia respingerii acţiunii ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, este greşit, în contextul în care pârâţii au demonstrat că deţin bunul în baza unui titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/112/1996, încheiat cu S.C. C. S.A.

Greşită este şi reţinerea vizând admisibilitatea acţiunii fondată pe dreptul comun, pe considerentul că imobilul ce face obiectul demersului judiciar, nu ar intra în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001, întrucât trecerea în proprietatea statului de la autorul reclamantului I., s-a făcut ca urmare a constatării vacanţei succesorale.

Astfel, potrivit art.2 (1) pct. e) din Legea nr. 10/2001 republicată, în categoria imobilelor preluate în mod abuziv în sensul acestei legi, se regăsesc şi imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul Decretului nr.111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 .

Or, imobilul ce face obiectul litigiului a fost preluat de către stat, pe considerentul că aparţine unei succesiuni vacante, prin certificatul nr. x emis la 6.05.1987, de fostul Notariat de Stat al Raionului 1 Bucureşti, dată la care era pe deplin aplicabil Decretul nr.111/1951.

Ulterior, acest certificat a fost anulat prin sentinţa civilă nr.16018 din 4.12.2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 București, ceea ce întăreşte concluzia că preluarea a fost una abuzivă.

La dosar, a fost depusă şi dispoziţia nr.15220 din 9.12.2011, emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, ce are ca obiect terenul proprietatea lui M., situat la aceeași adresă, preluat de asemenea abuziv, tot în baza Decretului nr.111/1951, imobil ce a intrat sub incidenţa Legii nr.10/2001.

Ca atare, în condiţiile preluării abuzive a nemişcătorului, reclamantul nu a urmat, după apariţia Legii nr.10/2001, singura cale legală pentru obţinerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referinţă a legii, respectiv cea prevăzută prin dispoziţiile art.21 şi următoarele din acest act normativ, raţiunea legiuitorului în a institui o procedură specială făcând obiectul unei practici devenită constantă a instanţelor care, au statuat asupra faptului că Legea nr. 10/2001 a creat un sistem derogator de la dreptul comun în care redobândirea dreptului de proprietate era asigurată pe calea acţiunii în revendicare, în favoarea aceluia ce-şi dovedea dreptul prin înfăţişarea unui titlu, mai bine caracterizat.

În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În interpretarea - din această perspectivă - a dispoziţiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanţe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenţie) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabileşte o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat c. României).

Tot astfel, în practica sa constantă (se vedea şi decizia din 12 octombrie 2010 - cauza Atanasiu şi alţii c. României) instanţa europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparaţie, nu dezvăluie prin ea însăşi o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanţă" garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, sub condiţia ca procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.

Tot astfel, prin aceeaşi decizie pilot (paragraful 140 şi 143) s-a statuat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedaţi de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului, constituit

asupra imobilului litigios, poate valora doar o recunoaştere a unui drept de despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

În speţă, prin hotărârea judecătorească invocată, (sentinţa civilă nr.16018 din 4.12.2008, dată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti) reclamantul a obţinut doar anularea certificatului de vacanţă succesorală nr. x din 6.05.1987, fără ca instanţa să fi dispus şi asupra restituirii imobilului.

Ca atare, în condiţiile în care reclamantul nu a probat că este beneficiarul unui bun actual în sensul art.1 din Protocolul nr.1 Adiţional la C.E.D.O., raţionamentul instanţei de apel vizând admisibilitatea acţiunii fondată pe dispoziţiile dreptului comun, în lipsa parcurgerii procedurii speciale instituită prin prevederile Legii nr.10/2001, este greşit.

Aceleaşi considerente, vin şi în sprijinul respingerii recursului formulat de reclamantul A.

Astfel, în contextul inexistenţei unui „bun actual” în sensul Convenţiei şi a neurmării procedurii administrative obligatorii prevăzute de legea specială, este inutil a mai analiza calitatea posesiei exercitate de către pârâţi şi respectiv modul de interpretare/aplicare al Legii nr.112/1995, prevalent acestor aspecte fiind, aşa cum s-a arătat, lămurirea asupra admisibilităţii unei acţiuni fondată pe dreptul comun şi a concursului dintre acesta şi legea specială, din perspectiva statuărilor instanţei supreme naţionale cât şi a instanţei europene.

Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul declarat de către pârâţi a fost admis, cu consecinţa modificării, în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei pronunțate de tribunal care a fost menţinută.