Restitution orders for heirs upheld; compensation-only rule applied to unproven family shareholder status.

Imobil naționalizat în temeiul Legii nr. 119/1948. Dispoziție de restituire în natură emisă în procedura administrativă prevăzută de legea specială în favoarea moștenitorului foștilor acționari ai societății în patrimoniul căreia se afla bunul preluat de stat. Nulitate. Calitatea de persoană îndreptățită. Interpretarea sintagmei ”membri ai aceleiași familii” din cuprinsul prevederilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : imobil

notificare

restituire în natură

dispoziție emisă în temeiul Legii nr. 10/2001

acționari

măsuri reparatorii

Legea nr. 10/2001, art. 4, art. 22, art. 18

Potrivit prevederilor art.18 lit.a) din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite erau membri ai aceleiaşi familii.

Aceste dispoziții legale instituie o derogare de la regula acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, admițând, pe cale de excepție, posibilitatea restituirii în natură în ipoteza în care persoana îndreptăţită era unic asociat la persoana juridică ce deţinea imobilele sau alte active în proprietate, sau persoanele îndreptăţite erau membri ai aceleiaşi familii.

În sens juridic, noţiunea de familie are un înţeles restrâns, propriu-zis cuprinzând pe soţi precum şi pe copii lor minori, iar cel mai larg înţeles al noţiunii de familie este acela de arbore genealogic, adică de totalitate a persoanelor care descind dintr-un autor comun, la care sunt de adăugat şi soţii acestor persoane, iar o astfel de interpretare trebuie să prevaleze în special când este vorba de o „afacere de familie”.

Dispoziţiile art. 18.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 prevăd că ipoteza de la lit. a) a art. 18 din lege vizează interdicţia restituirii în natură a imobilelor pentru cazul deţinătorilor de participaţii de capital social la societăţi comerciale naţionalizate, soluţie justificată, deoarece asociaţii sau acţionarii nu aveau decât un drept de creanţă asupra societăţii şi, ca atare, stabilirea corespondenţei cu bunurile acesteia este imposibil de operat.

Prin urmare, cum pârâtul nu a făcut dovada cu acte de stare civilă în condiţiile

reglementate de art.22 din Legea nr. 10/2001, respectiv pct.22.1 - 22.4 din H.G. nr.498/2003, că foştii acționari au fost membri ai aceleiaşi familii, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului.

Secția I civilă, decizia nr.1506 din 6 octombrie 2017

Prin cererea principală, astfel cum a fost precizată şi cererile conexe, reclamanţii SC A. SA, SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL, Societatea Cooperativa Meşteşugărească E., SC F. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, SC I. SRL şi J. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, K., L., M., N. şi intervenienţii SC O. SRL şi P., anularea dispoziţiei nr.4937 din 27.12.2005, a dispoziţiei nr. 2515/2004 şi a dispoziţiei nr.5430/2006, emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti.

În motivarea cererilor, reclamanţii au arătat că dispoziţiile sus enunţate au fost emise în favoarea unor persoane ce nu erau îndreptăţite conform Legii nr.10/2001, întrucât defunctul Q. la data naţionalizării nu mai avea calitatea de coproprietar asupra imobilului ca urmare a retransmisiunii proprietăţii către R., situaţie ce rezultă din actul de retransmisiune încheiat sub

nr. 23375/1945.

Totodată, s-a mai arătat că pârâtul K. se prevalează de calitatea de moştenitor al autorilor săi S., T. şi U. care erau acţionari ai societăţii anonime V. S.A.

În raport de această situaţie de fapt, dispoziţia nr.4937/2005 a fost emisă fără a se ţine cont de faptul că o societate anonimă nu poate constitui obiect al unei succesiuni şi că nu s-a făcut dovada că, cota 1/2 din imobil, care a aparţinut societăţii anonime SC V. SA, ar fi trecut în proprietatea doar a acestor asociaţi. Nu s-a făcut dovada că această societate a încetat sau că a fost preluată numai de autorii pârâtului, situaţie în care se impunea a se face dovada în sensul nominalizării acţionarilor societăţii anonime.

În aceeaşi idee s-a arătat că imobilul nu a fost naţionalizat pe numele societăţii, ci pe numele W. şi X. poziţia 13 şi pe numele Q. la poziţia nr. 52.

Totodată, s-a mai menţionat că, prin dispoziţia nr.5430/2006, prin care s-a modificat dispoziţia nr.2515/2004, a fost redusă doar cota atribuită lui M. şi L. de la 5/16 la 3/16, fără a se ţine seama de componenţa reală a imobilului la data naţionalizării, şi că nu s-a ţinut cont de lipsa calităţii de proprietar al defunctului Q., întrucât acesta, tot ce cumpărase de la moştenitorii defunctului Y. a înstrăinat în timpul vieţii sale către R. Pe de altă parte, s-a susţinut că modificarea dispoziţiei nr. 2515/2004 nu se mai putea realiza decât printr-o hotărâre judecătorească.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr.10/2001 şi dispoziţiile dreptului comun referitoare la nulitatea absolută.

Prin cererile de intervenţie în interes propriu SC O. SRL, SC Z. SRL, SCM E., P. au invocat nulitatea absolută a dispoziţiilor emise pentru aceleaşi considerente ce au fost expuse prin cererile principale.

Pârâţii M., L. şi K. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererilor ca neîntemeiate.

Pârâtul K. a depus cerere reconvenţională în cadrul dosarului nr. x1/301/2007 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, prin care a solicitat evacuarea reclamanţilor pârâţi reconvenţionali SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL şi SCM E. din imobilul în litigiu pentru lipsa titlului şi neplata chiriei, cerere reiterată şi în cadrul dosarului nr. x3/3/2008 al aceleiaşi instanţe în ce priveşte evacuarea tuturor reclamanţilor.

După stabilirea competenţei materiale în raport de valoarea obiectului cererii, cauza a fost trimisă spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti a dispus conexarea tuturor dosarelor la dosarul nr. x3/3/2008, în temeiul art.164 C.proc.civ.

Prin sentinţa civilă nr.1160 din 25.09.2007, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a

admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților SC F. SRL, SC B. SRL, SC I. SRL, S.C. G. SRL, S.C H. SRL și J., precum și cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții în interes propriu S.C C. SRL, SC O. SRL, SC SCM E., P. și S.C. D. SRL.

Prin decizia civilă nr.428/A din 03.06.2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a III-a civilă au fost admise apelurile formulate de reclamanții SC F. SRL, SC B. SRL, SC I. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL și J. și de către intervenienții în interes propriu SC C. SRL, SC O. SRL, SCM E., P. și SC D. SRL, fiind desființată sentința, și trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunța această decizie, instanța apel a reținut că reclamanții și intervenienții au calitatea de terți vătămați prin dispozițiile emise în soluționarea notificărilor formulate în baza Legii nr.10/2001, sens în care își justifică interesul procesual și calitatea procesuală activă în calitate de chiriași, dovedită prin înscrisurile prezentate în fond și apel.

Prin sentinţa civilă nr.1717 din 14.10.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a fost respinsă cererea principală, cererile conexe, precum şi cererile de intervenţie şi cererea reconvenţională, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut următoarele considerente:

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1933 societatea V. a cumpărat cota indiviză de 1/2 din imobilul situat în str. V. nr. x6 – x8 – x0, imobil înscris în cartea funciară din 24.03.1940, în care s-a menţionat că terenul în suprafaţă de 904 mp şi construcţia compusă din parter şi 2 etaje aparţinea în cote de 8/16 societăţii V., în cotă de 3/16 lui Q., în cotă de 3/6 lui A.A. şi în cotă de 2/16 lui R.

De asemenea, din cartea funciară rezultă că imobilul din str. V. nr. x6, format din teren în suprafaţă de 1.275 mp şi construcţie compusă din parter şi 2 etaje aparţinea în cote de 8/16 societăţii V., de 5/16 lui Q., care a cumpărat cota de 2/16 de la R., şi de 3/16 lui A.A.

Conform fişei CAFIN, acţionarii societăţii pentru cota de 1/2 erau fraţii B.B., U. şi T., fapt ce rezultă din actele dosarului administrativ.

În această situaţie tribunalul a apreciat că persoanele menţionate anterior, autorii pârâtului – reclamant K. se încadrau în excepţia prevăzută de art.18 lit.a) din Legea nr.10/2001, întrucât erau membri ai aceleiaşi familii, fapt pentru care măsura restituirii în natură a imobilului din litigiu a fost corect stabilită de către primărie, măsură ce reprezintă regula conform art.7 din acelaşi act normativ.

Pentru aceleaşi argumente, susţinerile reclamanţilor şi ale intervenienţilor potrivit cărora erau aplicabile dispoziţiile art.38 din Legea nr. 10/2001 au fost înlăturate faţă de situaţia anterior menţionată referitoare la persoana autorilor pârâtului – reclamant reţinându-se calitatea de membri ai aceleiaşi familii.

În ceea ce priveşte modalitatea de preluare a Societăţii V. s-a reţinut că aceasta a fost preluată de către stat în baza Legii nr.119/1948, anexa X, poziţia 211, că menţiunile referitoare la Decretul nr.92/1950 privesc de fapt celelalte cote din imobil care aparţineau numiţilor W. şi R., precum şi lui Q.

Faptul că în dispoziţie s-a menţionat numai cota indiviză ce urmează a fi restituită, fără a se descrie componenţa imobilului ce vizează cota respectivă, şi că s-ar fi indicat în mod eronat titlul în baza căruia imobilul a fost trecut în proprietatea statului, nu poate constitui motiv de nulitate absolută, nulitate care în raport de dispoziţiile speciale ale Legii nr.10/2001, se analizează având în vedere calitatea de persoană îndreptăţită şi dovada titlului de proprietate.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că dispoziţia nr. 4937/2005 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale.

În ceea ce priveşte dispoziţia nr. 2515/2004 şi dispoziţia nr.5430/2006, tribunalul a constatat că din actele dosarului şi expertiza efectuată în cauză nu s-a putut reţine că după data naţionalizării a fost adăugat sau construit un nou corp de clădire, respectiv „scara D” cum susţine reclamanta SC A. SA.

Prin dispoziţia nr. 2515/2004 s-a dispus restituirea imobilului în natură, în proprietatea

numiţilor N., M. şi L., în cote de 5/16 din imobilul format din construcţie şi terenul de sub construcţie, cât şi 1/2 din terenul liber, respectiv 893 mp, şi o cotă indiviză de 194,50 mp, în total de 1063,27 mp, din totalul de 1087,50 mp.

Prin dispoziţia nr.5430/2006 s-a dispus modificarea art.1 din dispoziţia menţionată anterior, în sensul că s-a trecut cota de 3/16 în loc de cota de 5/16.

Susţinerile reclamantei SC A. SA, potrivit cărora un motiv al nulităţii ar fi acela că modificarea dispoziţiei nr.2515/2004 se putea realiza numai în baza unei hotărâri judecătoreşti, nu au fost primite, întrucât prin modificarea cotei din 5/16 în 3/16 nu a avut loc o revocare a dispoziţiei nr. 2515/2004, în sensul art.25.7 din H.G. nr. 923/2010, ci s-a dispus de fapt o îndreptare a cotei indivize.

Referitor la calitatea de proprietar al defunctului Q. s-a reţinut că acesta a cumpărat de la moştenitorii defunctului Y. şi de la R.

În procesul-verbal de carte funciară nr.845/1940 este menţionat dreptul de proprietate pentru societatea V. SA pentru cota de 8/16, A.A. pentru cota de 3/16 şi Q. pentru cota de 5/16, menţionându-se pentru cota de 1/16 că aceasta a fost cumpărată de la R. în baza actului autentic din 04.12.1940, prin care a fost retransmisă numai cota de 1/8.

Prin dispoziţia nr. 5430/2006 a fost modificată cota de 5/16, în 3/16, tribunalul apreciind

că această modificare a fost făcută în mod corect, calitatea de proprietar fiind dovedită în persoana defunctului Q. conform actelor menţionate anterior, şi că dispoziţia a fost emisă potrivit dispoziţiilor legale în condiţiile în care cota ce a făcut obiectul retransmiterii nu a făcut obiectul acesteia.

De asemenea, în ceea ce priveşte susţinerile reclamanţilor SC A. SA referitoare la actele depuse în dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite, tribunalul a reţinut că această dovadă s-a realizat conform dispoziţiilor art.23 din Legea nr.10/2001 coroborate cu art.23.1 lit.b) din H.G. nr. 923/2010, potrivit cărora noţiunea de acte doveditoare se referă la actele juridice care atestă calitatea de moştenitor, certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor, acte de stare civilă, testament, acte ce au fost certificate, fiind astfel îndeplinită cerinţa dispoziţiilor art.23.2 din HG nr. 923/2010.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâtul K. s-a reţinut că prin dispoziţiile emise s-a dispus restituirea în natură a unor cote fără individualizarea concretă a spaţiilor ce s-ar regăsi în cotele menţionate, că între părţi nu există raporturi locative, că invocarea lipsei titlului în favoarea reclamanţilor-pârâţi şi a intervenienţilor şi apărarea dreptului de proprietate al pârâţilor-reclamanţi persoane fizice se poate analiza numai în cadrul unei acţiuni în revendicare, şi nu în cadrul unei acţiuni în evacuare.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanţii SC A. SA, SC D. SRL, SC F. SRL, SC B. SRL, SC G. SRL, S.C. H. SRL, SC I. SRL, SC C. SRL, SCM E., J., pârâtul K. şi intervenientul SC O. SRL.

La data de 31.05.2012, intervenientul C.C. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând a se constata că este singurul proprietar al imobilului situat în str. V. nr. x0 (actual nr. x1, x8 și x0), precum şi anularea ordinii de înscriere în cartea funciară a imobilului.

De asemenea, intervenientul C.C. a formulat şi cerere de chemare în garanţie a pârâtului intimat Primarul General al Municipiului Bucureşti, având acelaşi solicitări, respectiv constatarea calităţii de proprietar asupra imobilului în litigiu, precum şi anularea ordinii de înscriere în cartea funciară.

La data de 08.06.2012, pârâtul L. a formulat întâmpinare, susţinând, în esenţă, că apelanţii – reclamanţi nu şi-au justificat calitatea procesuală activă şi nici interesul în formularea cererii de chemare în judecată întrucât nu au făcut dovada unui titlu valabil în baza căruia ocupă spaţiile comerciale din imobilul în litigiu, aceştia fiind terţi în raportul juridic izvorât din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

La data de 21.09.2012, apelanta reclamantă J. a depus motivele de apel, invocând dispoziţiile art.292 pct.2 şi art.293 C.proc.civ., susţinând că atât cererea principală, precum şi cererile conexe trebuiau admise de către prima instanţa în raport de totalitatea probelor administrate în cauză.

La termenul de judecată de la 28.01.2013 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul C.C. în temeiul dispoziţiilor art.50 alin.(3) C.proc.civ., dată fiind opoziţia părţilor.

De asemenea, în baza art. 61 alin.(1) C.proc.civ. a fost respinsă ca inadmisibilă şi cererea de chemare în garanţie formulată de intervenientul C.C.

La termenul de judecată de la 25.04.2013 intervenientul C.C. a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, arătând că, în urma încheierii contractului de cesiune de drepturi succesorale nr. x/2008, a preluat drepturile succesorale ce i-ar reveni lui D.D., în calitate de moştenitoare a autorilor E.E. prin F.F., şi, ca urmare, este singurul proprietar al imobilului în litigiu.

La termenul de judecată de la 10.06.2013 a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C.C. în baza dispoziţiilor art.51 C.proc.civ.

În cauză, apelanţii SC D. SRL, SC F. SRL, SC I. SRL, SC C. SRL şi SCM E. au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului pârât K. în cererea reconvenţională, excepţia fiind unită cu fondul cererii reconvenţionale în baza art.137 alin.(2) C.proc.civ.

La termenul de judecată de la 09.09.2013, intervenientul C.C. a invocat excepţia puterii

lucrului judecat în raport de sentinţa civilă nr. 744/1982 (irevocabilă şi executorie) şi sentinţa civilă nr. 1001/1892 ale Tribunalului Comercial de Ilfov.

La termenul de judecată de la 21.10.2013, SC Z. SRL a formulat cerere de intervenţie în interesul apelanţilor reclamanţi, arătând că foloseşte o parte din spaţiul în litigiu în calitate de chiriaşă, că iniţial a încheiat contract de închiriere cu pârâtul K. pe o perioadă cuprinsă între 01.01.2008 – 08.02.2011, iar, ulterior, a încheiat contractul de închiriere cu G.G. şi H.H.

Cererea de intervenţie a fost admisă la data de 02.12.2013 în conformitate cu dispoziţiile art.51 şi 52 alin.(1) C.proc.civ.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtului L. vizând calitatea procesuală activă a apelanţilor-reclamanţi prin prisma lipsei interesului în formularea cererilor de chemare în judecată şi a cererilor de intervenţie, s-a reţinut că reclamanţii şi intervenienţii şi-au justificat interesul, condiţie în exercitarea acţiunii civile, prin aceea că ocupă în calitate de chiriaşi imobilul în litigiu, aspect dovedit atât prin contractele de închiriere depuse la dosarul cauzei cât şi prin constatările rezultate din expertiza tehnică administrată în faţa instanţei de fond.

S-a constatat că în condiţiile în care aceştia au calitate de terţi faţă de raportul juridic izvorât din aplicarea dispoziţiilor Legii nr.10/2001 şi justifică un interes născut, actual şi legitim în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor de restituire în natură a imobilului pe care îl ocupă în prezent, calitatea procesuală activă este dovedită.

De altfel, aceste aspecte sunt dovedite inclusiv prin formularea cererii reconvenţionale în cauză, având ca obiect evacuarea reclamanţilor şi intervenienţilor din imobilul în litigiu.

Prin decizia civilă nr.126/A din 24.03.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtului K. în cererea reconvenţională, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intervenientul C.C., fiind admise apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi SC A. SA, SC D. SRL, SC F. SRL, SC B. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, SC I. SRL, SC C. SRL, SCM E., şi de apelanta-intervenientă SC O. SRL, împotriva sentinţei civile nr.1717 din 14.10.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a fost schimbată, în parte, sentinţa, în sensul admiterii cererilor principale, cererilor conexe şi de intervenţie, constatându-se nulitatea absolută a dispoziţiilor nr.4937/2005, nr.2515/2004 şi nr.5430/2006, emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi, păstrând dispoziţia privind respingerea cererii reconvenţionale, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul K. împotriva aceleiaşi sentinţe civile, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de SC Z. SA şi respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C.C.

Împotriva deciziei civile nr.126/A/2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, au declarat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, L., K. şi

recurentul intervenient în interesul altei persoane C.C.

Prin decizia civilă nr.2531 din 02.10.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie, Secţia I civilă au fost admis recursurile, casată decizia de apel şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, întrucât, aşa cum rezultă din certificatul de deces din data de 4.12.2012, emis de serviciul de stare civilă al oraşului Suresnes (Hauts de Seine), Franţa, intimatul-pârât N. a decedat la data de 1.12.2012.

S-a constatat prin decizia de casare că, deşi pârâtul a decedat pe parcursul soluţionării cauzei în apel, nu au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, iar instanţa de apel, la data pronunţării hotărârii din 24.03.2014, a soluţionat cauza în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitatea de folosinţă şi, dec,i fără legitimare procesuală, motiv pentru care recursul a fost admis, casată hotărârea instanţei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând a fi introduşi în cauză moştenitorii intimatului-pârât N.

În rejudecare, instanța de apel, în raport de cererea de introducere în cauză a moștenitorilor intimatului-pârât N., formulată de către apelantele reclamante SC D. SRL, SC F., SC G. SRL, SC I. SRL prin administrator judiciar, SCM E., J., la termenul de judecată din 08.06.2015 a respins cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de către apelantul pârât K. în temeiul art.243 alin.(1) pct.1 C.proc.civ. pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii de

ședință de la acel termen.

La termenul de judecată din 23.11.2015, instanţa de apel, în raport de actul de notorietate din 14.02.2013 emis de I.I., tradus și certificat sub semnătură de interpret și traducător, a admis cererea formulată de către apelanta reclamantă SC G. SRL și a dispus introducerea în cauză a intimatei pârâte J.J., în calitate de moştenitoare a defunctului N., iar, în raport de înscrisurile aflate la dosar, din care rezultă că doamna J.J. achită taxa succesorală eșalonată de pe urma defunctului, a constatat la termenul de judecată din 10.02.2017 că a operat transmisiunea calității procesuale pasive către aceasta din urmă.

La dosarul cauzei, prin serviciul registratură al instanței, s-au depus în copie următoarele înscrisuri: actul de deces al numitului U. emis de Biroul Administrării Populației și Imigrării din Tel Aviv din 10.08.2014 apostilat, certificat de deces al numitului U. emis de Biroul Administrării Populației și Imigrării din Tel Aviv din 09.03.2003, copie legalizată emisă de Arhivele Naționale de pe Registrul de stare civilă pentru născuți nr. x/1895 pentru T., extras din registrul deceselor pentru T. eliberat de Biroul Administrativ Les Mureaux din 28.09.1983; certificat de deces pentru K.K., extras din registrul stării civile pentru născuți pentru B.B., extras din registrul de căsătorie pentru B.B. și L.L., extras din Registrul de stare civilă pentru născuți pentru L.L., adresa serviciului de stare civilă din 24.06.2014, actul de deces pentru L.L. rectificativ al actului de deces nr. x/2003 prin decizia Procurorului Republicii Franța, la 23.01.2015, certificat de deces nr. x/2003 pentru L.L. anterior rectificării, act de deces pentru B.B., extras din registrul de nașteri pentru M.M., act de naștere pentru M.M., extras de minute din actele de naștere N.N., copie act de deces pentru M.M., atestare succesiune pentru B.B. și M.M., act de notorietate după deces pentru L.L., certificat de calitate de moștenitor din 26.06.2003 și încheiere de rectificare nr.7 din 01.04.2015, declarație de notorietate de la O.O., declarație de notorietate de la P.P., declarație de notorietate de la Q.Q. apostilată, declarații de notorietate de la R.R. și S.S. apostilată, dosar CNSAS al lui U., contract de vânzare-cumpărare din 01.03.1933 transcris conform procesului verbal nr.5231/1933, și procesul verbal de CF nr.845/1940 și negația de la Arhivele Naționale din 28.04.2014, fișa CAFIN eliberată de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, anexa 10 poziția 11 din Legea nr.119/1948, tranzacția autentificată sub nr. x din 12.03.2008 între K., G.G. și H.H.

Aceste înscrisuri au fost depuse în original la registrul de valori al Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a.

La termenul de judecată din 10.03.2017, instanța în raport de limitele casării deciziei anterioare din apel a dispus refacerea actelor de procedură, sens în care a pus în discuție cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul C.C., pe care a respins-o în raport de motivele reținute în încheierea de dezbateri, precum și cererea de intervenţie în interesul pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General formulată de intervenientul C.C., și cererea de intervenţie în interesul apelanţilor reclamanţi formulată de intervenienta SC Z. SRL, pe care le-a admis în raport de motivele reținute în încheierea de dezbateri, excepția lipsei calității procesuale active şi a lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată a reclamanților invocate de pârâtul L., excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului K. în cererea reconvenţională, formulată de către apelanţii – reclamanţi SC D. SRL, SC F. SRL, SC I. SRL, SC C. SRL şi SCM E., și excepţia autorității de lucru judecat invocată de intervenientul C.C. față de sentinţa civilă nr. 744/1982 /(irevocabilă şi executorie) şi sentinţa civilă nr.1001/1892, ale Tribunalului Comercial de Ilfov.

Prin decizia nr. 279/A din 24.03.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a lipsei interesului ca nefondate; respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului K. pe cererea reconvenţională ca nefondată; respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intervenientul C.C.

Au fost admise apelurile formulate de apelanţii reclamanţi SC A. SA, SC D. SRL, SC F. SRL, SC B. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, SC I. SRL prin administrator judiciar, SCM E., J. şi de apelanta intervenientă SC O. SRL împotriva sentinţei civile nr.1717/2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că au fost admise cererile principale, conexe şi cererile de intervenţie, dispunându-se anularea dispoziţiilor nr.2515/2004, nr.4937/2005 şi nr.5430/2006, emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, fiind păstrată dispoziţia privind respingerea cererii reconvenţionale.

De asemenea, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta SC C. SRL, luând act de

renunţarea la dreptul pretins. A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât K.

A fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de SC Z. SRL, respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de C.C.

A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de arătare a titularului dreptului formulată de intervenientul C.C.

Analizând cu prioritate, în raport de prevederile art.137 alin.(1) C.proc.civ. excepţiile invocate, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a lipsei interesului acestora ca nefondate în raport de împrejurarea că în ciclul procesual anterior, prin decizia nr.428/A/2008 a Curții de Apel Bucureşti, Secția a III a civilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanții au calitatea de terți vătămați prin emiterea unor dispoziții în soluționarea notificărilor formulate în baza Legii nr.10/2001, având calitatea de chiriași, dovedită prin înscrisurile prezentate la fond și apel, sens în care își justifică interesul procesual și calitatea procesuală activă în cauză.

S-a reţinut că în condiţiile în care reclamanții și intervenienții au calitate de terţi faţă de raportul juridic izvorât din aplicarea dispoziţiilor Legii nr.10/2001 şi justifică un interes născut, actual şi legitim în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor de restituire în natură a imobilului pe care îl ocupă în prezent, aceștia au calitate procesuală activă în cauză.

În ceea ce o privește pe reclamanta SC A. SA, s-a reţinut că, din adresa CGMB AFI nr. 1296 din 03.06.2001, rezultă că aceasta are calitatea de chiriaș în imobilul ce a făcut obiectul dispozițiilor contestate.

În ceea ce privește excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului K. pe cererea reconvenţională, instanţa de apel a respins-o ca nefondată în raport de împrejurarea că, potrivit actului adiţional nr.2 autentificat sub nr. x din 11.05.2011 şi actului adiţional nr.3 autentificat sub nr. x din 18.11.2011 în tranzacţia încheiată între K., G.G. şi H.H. se arată că părţile au hotărât ca procedura de evacuare a persoanelor ce ocupă imobilul să se facă exclusiv de către K., având acordul celorlalţi proprietari conform art.641 C.civ.

Totodată, a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intervenientul C.C., nefiind întrunită cerința identității de obiect, părți și cauză în raport de pricinile soluționate prin sentinţele nr.744/1892 şi nr.1001/1892 ale Tribunalului Comercial de Ilfov. În acest sens, s-a constatat că aceste din urmă cauze aveau ca obiect popriri pentru chiriile imobilului din str. V. nr. x0, din pasajul construit în curtea lui E.E., proprietatea defunctului E.E., cerere de poprire ce fusese introdusă de colonel F.F. fiul lui E.E., iar obiectul cauzei de faţă îl constituie anularea dispoziţiilor nr.4937/2005, nr.2515/2004 şi nr.5430/2006 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a restituit în natură pârâților notificatori imobilul din str. V. nr.x6 -x8 - x0 – Pasajul X., motiv pentru care s-a reţinut că între cele două cauze nu există identitate de părţi, obiect şi cauză, pentru a fi îndeplinite condiţiile stipulate în art.1201 C.civ.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel, în rejudecare a reţinut următoarele:

Prin dispoziţia nr.4937/2005, emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a dispus restituirea în natură în proprietatea pârâtului K. a cotei de 1/2 din imobilul format din construcție (cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr.4/1973, respectiv apartamentul nr. 50, etaj 1, vândut conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24.03.1975, apartamentul nr.50, parter, vândut conform deciziei de atribuire în vederea cumpărării nr. x din 22.02.1974, a apartamentului nr. 59, mezanin, vândut în baza Legii nr.112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 08.04.1997), cu cotele de teren aferente. Terenul în suprafață de 1084,27 mp din totalul de 2278,50 mp care reprezintă teren aferent construcției și curți de lumină, care se identifică conform raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit

de expert T.T., care fac parte integrantă din dispoziție, se atribuie în folosință specială.

Unitatea deținătoare a reținut că notificatorul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire în baza certificatelor de calitate de moștenitor nr. x3/2003, nr. x0/2003 și nr. x8/2003 și a încheierii de rectificare nr. 7778/2003, iar imobilul la data preluării abuzive a fost proprietatea Societății anonime ,,V.,, în baza actului de proprietate nr. x/1933 și a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950.

Contrar susținerilor apelanţilor SC I. SRL, SC D. SRL, SCM E., SC F. SRL, SC H. SRL și SC O. SRL titularul dispoziției atacate, apelantul K., face parte dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001; dispozițiile art. 3 alin.(1) lit. b) din actul normativ menționat prevede că sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent…b) persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv.

În cauză, așa cum a reținut și prima instanță, autorii apelantului pârât, S. și U. au avut calitatea de acționari ai societății V., ce deținea în proprietate la data trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului cota de 8/16 din imobilul din str. V. nr. x6 – x8 – x0 ce a făcut obiectul notificării. În acest sens, s-a constatat că societatea V. deținea, conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/1933 și a procesului verbal de carte funciară nr.844 din 24.03.1940 cota indiviză de 8/16 din imobilul situat în str. V. nr. x6, imobil alcătuit din terenul în suprafaţă de 904 mp şi construcţia compusă din parter şi 2 etaje, și care a fost trecut în cartea funciară din 24.03.1940 (în care s-a menţionat că întregul imobil aparţinea în cote de 8/16 societăţii V.; cota de 3/16 lui Q.; cota de 3/6 lui A.A. şi cota de 2/16 lui R.), precum și cota de 8/16 din imobilul din str. V. nr.x8 - x0, compus din teren în suprafaţă de 1275 mp şi construcţie compusă din parter şi 2 etaje, potrivit procesului verbal de carte funciară nr.845/1940 din 04.12.1942 (în care s-a menţionat că întregul imobil aparţinea în cote de 8/16 societăţii V., de 5/16 lui Q. - care a cumpărat cota de 2/16 de la R., şi de 3/16 lui A.A.).

Conform fişei CAFIN întocmite în anul 1950 la preluarea în proprietatea statului a societăţii V. în temeiul Legii nr.119/1948, acţionarii societății deținătoare a cotei de 1/2 din imobil erau S., cu 1.100 de acțiuni, T., cu 600 de acțiuni, K.K., cu 170 de acțiuni, U.U., cu 10 acțiuni, U., cu 100 de acțiuni, V.V., cu 10 acțiuni, şi W.W. și Y.Y., cu câte 5 acțiuni, sens în care, rezultă cu certitudine că la data preluării în proprietatea statului a societăţii V. aceasta funcționa legal.

Împrejurarea că în extrasele din procesele verbale ale Adunării Generale a acţionarilor societății V. din 05.06.1946 şi 28.06.1946 nu figurau în lista de prezenţă toți acţionarii ci doar cei majoritari, pentru a se întruni condițiile de cvorum al adunării generale, nu poate primi semnificația arătată de apelanți, cum că Societatea Anonimă V. nu ar mai fi funcţionat legal la data naționalizării potrivit Codului comercial în vigoare, câtă vreme dovada contrară o constituie nu doar lista anexă 10 poziția 211 din Legea nr.119/1948, ci și înscrisurile aflate la dosarul de apel din ciclul procesual anterior, respectiv ,,memoriul explicativ" al societății V. din 23.11.1948, adresa „ V. - Fabrica X. – Şos. S. nr. x9- x1 nr.140098 din 13.01.1949” şi bilanţul fabricii din 1947.

Instanţa de apel a reţinut că imobilul notificat s-a aflat în patrimoniul societății V. la momentul naţionalizării, astfel cum rezultă din adresa din 22.09.2003, emisă de Primăria Sector 3 Bucureşti conținând istoricul de rol fiscal, care arată că la matricola nr.241 a imobilului din str. V. nr. x6, x8, x0 din anul 1942 până în anul 1950 a figurat societatea V., impusă pentru 50% din imobil.

În raport de dovezile certe ale existenței în patrimoniul societății V. a imobilului notificat, nici faptul inexistenței procesului verbal prevăzut de art.10 din Legea nr.119/1948 și a dovezii că statul a acordat despăgubiri proprietarilor şi acţionarilor întreprinderii naţionalizate nu sunt în favoarea tezei susținute de apelanți câtă vreme naționalizarea imobilului rezultă cu certitudine în raport de lista anexă 10 poziția 211 din Legea nr.119/1948 și din adresa din 22.09.2003 emisă de Primăria Sector 3 conținând istoricul de rol fiscal, din care rezultă că din

anul 1942 până în anul 1950 a figurat societatea V. ca fiind impusă pentru 50% din imobil.

Mai mult, contrar susținerilor apelanților, menţionarea eronată, în motivarea dispoziţiei de restituire, a faptului că temeiul de preluare al imobilului a fost Decretul-lege nr.92/1950, în loc de Legea nr.119/1948, nu este sancționată cu nulitatea absolută a dispoziției potrivit art.20.2 din H.G. nr.498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, ca act normativ în vigoare la data emiterii dispozițiilor atacate (nefiind aplicabile prevederile H.G. nr. 250/2007, contrar susținerilor nefondate ale acestora întrucât nulitatea este sancțiunea ce lipsește de efecte juridice actul juridic încheiat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data încheierii/emiterii lui), deoarece în cuprinsul dispoziției unitatea deţinătoare a constatat că preluarea cotei din imobilul notificat face parte din imobilele ce se încadrează în dispoziţiile art.2 din Legea nr.10/2000 chiar dacă temeiul preluării a fost menționat eronat. Totodată, în raport de ansamblul materialului probator la analiza dispoziției nr.2515/2004, modificată prin dispoziţia nr.5430/2006, instanţa de apel a apreciat în raport de aspectele reținute că mențiunea din dispoziția analizată referitoare la preluarea prin Decretul nr.92/1950 privește celelalte cote din imobil care aparţineau lui N., R. şi lui Q.

Instanţa de apel a mai reţinut că nefondate sunt și susținerile apelanților SC I. SRL, SC D. SRL, SCM E., SC F. SRL, SC B. SRL, SC H. SRL, SC O. SRL, potrivit cărora preluarea imobilului de la societatea V. ar fi fost făcută în temeiul unui titlu valabil, deoarece în sens contrar sunt dispoziţiile exprese ale art.2 lit. a) și h) din Legea nr.10/2001, sens în care rezultă că cota de proprietate cu privire la imobilul notificat a fost naționalizat fără a se face dovada plăţii vreunei despăgubiri, deci fără titlu valabil şi considerată abuzivă.

Or, art.8 din Constituția din anul 1948 recunoștea şi garanta în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară, iar art.10 prevedea: „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie”, în același sens fiind și prevederile art.481 C.civ.

În aceste condiții, s-a constatat că naționalizarea cotei de 8/16 din imobilul fostei societăți V., făcută în temeiul unui act normativ, deci în baza unui titlu, dar fără o justă şi dreaptă despăgubire, a operat nelegal, constituind o încălcare a dreptului de proprietate, de natură să nască dreptul la reparație, prin măsurile prevăzute de Legea nr.10/2001.

În ceea ce privește criticile apelanților referitoare la greșita reținere de către instanţa de fond a legalității dispoziției nr.4937/2005 sub aspectul corectei aplicări în cauză a prevederilor art.18 lit. a) din Legea nr.10/2001, instanţa de apel a constatat că aceste dispoziții prevăd că ,,măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în următoarele cazuri…persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic

asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii,,.

S-a reţinut că dispozițiile normative menționate ce instituie o excepție în sensul restituirii ,,numai în cazul în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii sunt de strictă interpretare și aplicare. Aceste dispoziții interpretate gramatical, dar și potrivit principiului „,exceptio est strictissime interpretationis” prevăd că restituirea se face în natură când persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică ,,proprietară a imobilelor”, iar ,,persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii”.

În cauză, unitatea deținătoare a făcut o greșită aplicare gramaticală, logică și teleologică a prevederilor de excepție ale art.18 lit. a) din Legea nr.10/2001 dispunând restituirea în natură a imobilului notificat din str. V. nr. x6-x8-x0, câtă vreme acesta nu s-a aflat în ,,proprietatea” în sens de drept de proprietate exclusivă a acționarilor societății V., ci aceștia au deținut doar o cotă parte indiviză din imobil. Or, scopul pentru care legiuitorul a prevăzut posibilitatea restituirii în natură a unui imobil în cazul în care persoana îndreptăţită era unic asociat, sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii era acela ca imobilul să fie redobândit în materialitatea sa de către persoane înrudite, iar nu ca aceștia să redobândească în natură o cotă parte ideală și abstractă din dreptul de proprietate.

De altfel, și pct.18.1 din H.G. nr.498/2003, referitor la ipoteza de la lit. a) din art.18 din Legea nr. 10/2001 vizează interdicţia restituirii în natură a imobilelor pentru cazul deţinătorilor de participaţii de capital social la societăţi comerciale naţionalizate, deoarece asociaţii sau acţionarii nu aveau decât un drept de creanţă asupra societăţii şi, ca atare, stabilirea corespondenţei cu bunurile acesteia este imposibil de operat, însă, în situația de excepție, se justifică restituirea imobilului în natură (iar nu a unei cote părți din el), când acesta era deținut în proprietate de către membrii aceleiaşi familii.

În ceea ce privește caracterul doveditor al înscrisurilor depuse de către apelantul pârât și de către intimați anexat notificării, s-a mai reținut că, potrivit prevederilor pct.22.1-4 din H.G. nr.498/2003, prin acte doveditoare se înţelege:

„ a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată şi altele asemenea);

b) actele juridice care atestă calitatea de moştenitor (certificat de moştenitor, testament, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate);

c) orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă (art. 2 alin. 1 din lege); în cazul exproprierii prevăzute de art.11 din lege sunt suficiente indicarea actului de expropriere şi, eventual, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere;

d) orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol);…

f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptăţită înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale;

g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptăţită înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale;

h) declaraţii notariale date de persoana care se pretinde îndreptăţită, pe propria răspundere, şi care sunt solicitate de unitatea deţinătoare sau de entitatea învestită cu soluţionarea notificării în scopul fundamentării deciziei.

22.2. se admit numai copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate şi la calitatea de moştenitor.

22.3. în cazul în care depunerea actelor doveditoare referitoare la proprietate şi la calitatea de moştenitor s-a făcut o dată cu notificarea, iar acestea sunt numai fotocopii ale acestora, se va solicita petenţilor prezentarea originalelor sau duplicatelor în vederea verificării şi certificării acestora de către salariaţii entităţii învestite cu soluţionarea notificării.

22.4. în cazuri deosebite, se pot solicita şi declaraţii notariale date de persoane în viaţă care atestă anumite situaţii în legătură cu imobilul notificat şi care pot contribui la fundamentarea deciziei”.

Referitor la susținerile apelanților, potrivit cărora emiterea dispoziției menționate nu s-a făcut potrivit legii, dovada legăturii de rudenie a asociaților fostei societăți V., a respectării prevederilor art.23.3 din H.G. nr.250/2007 și a calității de succesor a acestora în privința apelantului pârât, s-a constatat că acţionarii societății deținătoare a cotei de 1/2 din imobil erau S. cu 1100 de acțiuni, T. cu 600 de acțiuni, K.K. cu 170 de acțiuni, U.U. cu 10 acțiuni, U. cu 100 de acțiuni, V.V. cu 10 acțiuni şi W.W. și Y.Y. cu câte 5 acțiuni.

Cu titlu prealabil, s-a constatat că, chiar dacă aprecierea valabilității dispozițiilor contestate se face în raport de actele din dosarul administrativ în raport de care s-au emis, faţă de împrejurarea că apelantul pârât este îndreptățit a face proba contrară celor susținute de apelanți și intervenienți, și de faptul că acesta a pus la dispoziția instanței, în conformitate cu prevederile art.139 C.proc.civ., originalele actelor contestate de apelanții reclamanți și intervenienți, instanţa de apel a avut în vedere și înscrisurile depuse în apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, și totodată, regimul probatoriu prevăzut de dispozițiile speciale ale pct.22.1-4 din H.G. nr.498/2003.

În acest sens, s-a constatat că notificatoarea L.L. a fost, potrivit actelor de stare civilă (copie a buletinului de identitate francez din dosarul administrativ al Comisiei de Lege nr.10/2001, extras din registrul de căsătorie pentru B.B. și L.L., extras din Registrul de stare civilă pentru născuți pentru L.L., adresa serviciului de stare civilă din 24.06.2014, actul de deces pentru L.L. rectificativ al actului de deces nr. x/2003 prin decizia Procurorului Republicii Franța, la 23.01.2015, certificat de deces nr. x/2003 pentru L.L. anterior rectificării), soția lui B.B., fiul lui A.A.A. și B.B.B., bunicul patern al apelantului pârât S. (potrivit extrasului din registrul stării civile pentru născuți).

S-a mai reţinut că, este adevărat că actele de stare civilă ale notificatoarei L.L. conțin o serie de inadvertențe referitoare la numele, prenumele, data și locul nașterii notificatoarei, numele părinților acesteia, însă nu mai puțin adevărat este că o parte dintre acestea au fost îndreptate prin actul de deces pentru L.L., rectificativ al actului de deces nr. x/2003, prin decizia Procurorului Republicii Franța, la 23.01.2015, iar în privința celorlalte, în raport de declarația de notorietate tradusă și apostilată de la R.R. și S.S. rezultă cu certitudine că L.L. a fost soția lui B.B. Este adevărat că proba stării civile se dovedește cu acte de stare civilă, însă în privința L.L., rezultă cu certitudine că neconcordanțele menționate se datorează unor erori, sens în care puteau face obiectul regimului de probațiune de favoare prevăzut de pct.22.1 lit.g și h și pct.22.4 din HG nr.498/2003, dată fiind vechimea actelor de naștere (1906) și căsătorie (1929) și a faptului că acestea fuseseră eliberate de servicii de stare civilă din două state diferite, pentru soții B.B. și L.L. cetățeni brazilieni, ceea ce făcea posibilă apariția unor erori. Tatăl pârâtului K. a fost M.M. (potrivit extrasului din registrul de nașteri pentru M.M., actului de naștere pentru M.M., extras de minute din actele de naștere N.N., copie act de deces pentru M.M., atestare succesiune pentru B.B., L.L. și M.M. și certificatului de calitate de moștenitor nr. x0 din 26.06.2003 rectificat prin încheierea nr.7778/2003 și a certificatului de calitate de moștenitor nr. x3/2003), iar apelantul este moștenitorul lui B.B. și L.L.

În ceea ce îl privește pe acționarul T., acesta a fost fiul lui A.A.A. și B.B.B. și fratele lui B.B. potrivit copiei legalizate emisă de Arhivele Naționale de pe Registrul de stare civilă pentru născuți nr. x/1895 pentru T., extras din registrul deceselor pentru T. eliberat de Biroul Administrativ Les Mureaux din 28.09.1983, iar potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. x7/2003, a fost moștenit de C.C.C., care a fost moștenită de G.G. și de H.H., care la rândul lor, prin contractul de donație din 07.03.2003 au donat drepturile lor succesorale de pe urma tatălui lor, T. și unchiului, U., lui L.L.

U. a fost fiul lui A.A.A. și fratele vitreg al lui B.B. potrivit actului de deces al numitului

U., emis de Biroul Administrării Populației și Imigrării din Tel Aviv din 10.08.2014 apostilat, certificatului de deces al numitului U. emis de Biroul Administrării Populației și Imigrării din Tel Aviv din 09.03.2003, iar potrivit certificatului de deces al lui K.K., acesta a fost fiul lui A.A.A. și fratele vitreg al lui B.B. deoarece potrivit declarațiilor de notorietate de la Q.Q. și D.D.D., apostilate, mama lui U. și K.K. a fost E.E.E. Este adevărat că, după cum s-a arătat mai sus, proba stării civile se poate face doar cu acte de stare civilă, însă s-a avut în vedere și în acest caz, că neconcordanțele menționate se datorează unor erori, sens în care puteau face obiectul regimului de probațiune prevăzut de pct.22.1 lit. g) și h) și pct.22.4 din H.G. nr.498/2003 dată fiind vechimea actelor de naștere (1903 și 1902) și a faptului că acestea fuseseră eliberate de serviciile de stare civilă din două state diferite, ceea ce făcea posibilă apariția unor erori.

S-a reţinut că nu pot fi primite susținerile reclamanților și intervenienților referitoare la nevalabilitatea certificatului de calitate de moștenitor nr. x0 din 26.06.2003 și a încheierii de rectificare nr.7778/2003, alături de certificatele de calitate de moștenitor nr. x3/2003 și nr.x8/2003, atâta timp cât părţile nu au solicitat în cadrul dosarului şi nici pe cale separată nulitatea acestor certificate de calitate de moştenitor, astfel că acestea sunt valabile şi fac pe deplin dovada că K. este moștenitor al lui L.L. și B.B., T. și U.

Este adevărat că apelantul pârât a făcut dovada calității de persoană îndreptățită pentru

asociații B.B., T. și U., fiind aplicabile prevederile art.4 alin.1 și 4 din Legea nr. 10/2001, și a calității de membri de familie cu K.K. (în raport de prevederile H.G. nr.498/2003 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001) și că aceștia dețineau 1960 din 2000 de acțiuni (98 %), cu toate acestea, în ceea ce îi privește pe foștii acționari U.U. (cu 10 acțiuni), V.V. (deținător a 10 acțiuni) şi W.W. și Y.Y. (deținători a câte 5 acțiuni), apelantul pârât K. nu a făcut nici măcar un început de dovadă a calității de membri ai aceleiaşi familii ce se face potrivit prevederilor pct.22.1 lit.g) și h) și pct.22.4 din H.G. nr.498/2003, cu acte de stare civilă, iar nu prin declarații de notorietate.

Chiar dacă actele de deces eliberate în Israel ale lui T., K.K. și U. din dosarul administrativ nu fuseseră apostilate, în apel s-a făcut dovada că acestea au fost legale și reale, motiv pentru care instanța de apel le-a avut în vedere.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere faptul că, potrivit art.4 alin.(1) din Legea nr.10/2001, ”în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se poate constata sau stabili în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun”.

Cu toate acestea, instanța de apel a constatat ca fondate criticile apelanților reclamanți și intervenienți referitoare la motivul de nelegalitate în ce priveşte emiterea dispoziției nr. 4937/2005 cu încălcarea prevederilor art.23 alin.(4) din Legea nr.10/2001 în forma în vigoare la data emiterii dispoziției, datorită lipsei descrierii construcției în condițiile în care, prin dispoziția contestată, starea de coproprietate a părților fusese sistată urmare a tranzacției intervenite la 10.10.2003 între apelant și L., M. și N., sens în care a fost emisă dispoziția contestată; mai mult, nici în raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert T.T. care face parte integrantă din dispoziție, sau în memoriul tehnic şi în propunerile de lotizare întocmite de acest expert, aflate în dosarul administrativ întocmit de Comisia de aplicare a Legii nr.10/2001, nu se descrie în vreun fel imobilul construcție restituit ca urmare a sistării coproprietății între apelant și L., M. și N. Aceste concluzii se impun cu atât mai mult cu cât este de observat că terenul aferent construcției este individualizat și descris în cuprinsul dispoziției, astfel cum a fost reprodusă mai sus.

Art.23 alin.(4) din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției, prevedea că decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, în acest sens fiind și prevederile art.23.4 din H.G. nr.498/2003.

În ceea ce privește dispoziţia nr.2515/2004, emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea în natură în proprietatea intimatului pârât L., a autorului său M. și a autorului intimatei J.J., defunctul N., a cotei de 5/16 din imobilul situat în str. V. nr. x6-x8-x0, ce constituie lotul 2 din memoriul tehnic lotizare imobil și tranzacția din 10.10.2003, întocmite de expert T.T., desenat cu roșu în schița anexă la partaj, format din construcție și terenul de sub construcție și a 1/2 din terenul liber, respectiv 893 mp teren situat sub construcții și curți de lumină și o cotă indiviză de 194,50 mp, în total 1063,27 mp din totalul de 1087,50 mp (1/2 din suprafața Pasajului X. și a curții interioare), s-a constatat că în aceasta este menționat faptul că imobilul este format în totalitatea sa din teren în suprafață de 2472 mp din care 2083 mp ocupați de construcții și curți de lumină, 268 mp ocupați de Pasajul X. și 121 mp curtea interioară și construcțiile edificate tip A( P+4/3/2) și de tip B (P+P/1/2) - imobil care se identifică conform memoriului tehnic întocmit de ing. T.T. (mai puțin apartamentul nr.59, mezanin, vândut în baza Legii nr.112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 08.04.1997, cu cota de teren aferentă de 24,23 mp) și a actului de tranzacție din 10.10.2003, care fac parte din dispoziție. Unitatea deținătoare a reținut că notificatorii au făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire în baza certificatelor de calitate de moștenitor nr. x2/2003, nr.x5/1999 și a certificatului de legatar nr. x9/2001, iar imobilul la data preluării abuzive a fost proprietatea numitului Q. în baza actului de proprietate nr. x/1928, x/1928 și x/1940

și a testamentului olograf a lui Y. trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950.

Prin dispoziţia nr.5430/2006, emisă de Primăria Municipiului București, s-a dispus că art.1 al dispoziţiei nr.2515/2004, emisă de Primarul General al Municipiului București, în sensul că va avea următorul conținut: ,,se restituie în natură în proprietatea intimatului pârât L., și a autorilor săi M. și autorului intimatei J.J., defunctul N., în cotă de 3/16 imobilul situat în str. V. nr. x6-x8-x0, ce constituie lotul 2 din memoriul tehnic lotizare imobil și tranzacția din 10.10.2003 întocmite de expert T.T., desenat cu roșu în schița anexă la partaj, format din construcție și terenul de sub construcție, cât și 1/2 din terenul liber, respectiv 893 mp teren situat sub construcții și curți de lumină și o cotă indiviză de 194,50 mp, în total 1063,27 mp din totalul de 1087,50 mp (1/2 din suprafața Pasajului X. și a curții interioare), imobil ce este format în totalitatea sa din teren în suprafață de 2472 mp din care 2083 mp ocupați de construcții și curți de lumină, 268 mp ocupați de Pasajul X. și 121 mp curtea interioară și construcțiile edificate (tip A( P+4/3/2) și de tip B (P+P/1/2) - imobil care se identifică conform memoriului tehnic întocmit de ing. T.T. (mai puțin apartamentul nr.59, mezanin, vândut în baza Legii nr.112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 08.04.1997, cu cota de teren aferentă de 24,23 mp) care se identifică conform memoriului tehnic și lotizarea imobilului întocmit de ing. T.T. și a actului de tranzacție din 10.10.2003, care fac parte din prezenta dispoziție”. Unitatea deținătoare și-a motivat dispoziția în sensul că aceasta se impune față de memoriul formulat de SC A. SA și de actul de retransmisie autentificat sub nr. x/1945 și transcris sub nr.39069/1940 prin care Q. retransmite lui R. cota de 1/8 din imobil, cotă dobândită de acesta din urmă în baza actului de vânzare nr. x9/1940.

S-a constatat că dispoziția nr.2515/2004, contrar susținerilor nefondate ale apelanților reclamanți și intervenienți, a fost legal modificată prin dispoziţia nr.5430/2006 deoarece chiar dacă actul juridic civil (unilateral, în cauză) este irevocabil, potrivit principiului ce guvernează forța juridică a actului civil, cea de a doua dispoziție nu a adus atingere acestui principiu deoarece nu a revocat prima dispoziție, ci a modificat-o, în sensul că a restrâns cota din imobil restituită în proprietate lui L. și autoarei sale M. de la 5/16 la 3/16, în raport de actul de retransmisie autentificat sub nr. x/1945 și transcris sub nr.39069/1940, prin care Q. retransmisese lui R. cota de 1/8 din imobil, act descoperit ulterior emiterii primei dispoziții, și care nu contravine niciunei prevederi legale. Chiar dacă s-ar admite teza susținută de apelanții reclamanți, referitoare la faptul că dispoziția emisă în temeiul Legii nr.10/2001 nu ar mai putea fi modificată, nelegalitatea/nulitatea ar privi doar decizia modificatoare, nu și decizia anterioară, contrar susținerilor apelanților.

Mai mult, contrar susținerilor apelanților reclamanți și intervenienţi, titularii dispozițiilor, atât L. și autoarea sa, M., cât și defunctul N. au făcut pe deplin dovada calității lor de persoane îndreptățite, în sensul prevederilor art.2 lit. a) raportate la art.7 alin.(1) din Legea nr.10/2001, pentru a beneficia de restituirea în natură pentru cota de 3/16 din imobil pentru L., și autoarea sa, M., și de 3/16 din imobil pentru defunctul N.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că potrivit procesului verbal de carte funciară din 24.03.1940, imobilul situat în str. V. nr. x6, alcătuit din terenul în suprafaţă de 904 mp şi construcţia compusă din parter şi 2 etaje, Q., autorul intimatului M. deținea cota de 3/16 din imobil, A.A. (acesta fiind numele lui N. minor, anterior adopției de către F.F.F.) deținea cota de 3/6 din imobil, iar cota de 2/16 aparținea lui R.

Instanţa de apel a reţinut că în ceea ce privește imobilul din str. V. nr. x8-x0, compus din teren în suprafaţă de 1275 mp şi construcţie compusă din parter şi 2 etaje, potrivit procesului verbal de carte funciară nr.845/1940 din 04.12.1942, Q., autorul intimatului L. și a defunctei M., deținea cota de 5/16 din imobil, menționându-se că acesta a cumpărat cota de 2/16 de la R., iar cota de 3/6 aparţinea lui A.A. (N. anterior adopției de către F.F.F.).

Q. dobândise cota de 1/6 din imobilul situat în str. V. nr. x6 și din imobilul din str. V. nr. x8-x0 prin actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1928, transcris sub nr.11593/1928, și cota de 1/48 prin actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1928, transcris sub nr.11601/1928.

Pentru imobilul din str. V. nr. x8-x0, Q. a dobândit cota de 1/8 din imobilul din str. V. nr. x8-x0 prin actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov nr. x din 04.12.1940, transcris sub nr.17.752/1940, însă prin actul de retransmisie autentificat sub nr. x/1945, Q. retransmite lui R. cota de 1/8 din imobil, cotă dobândită de acesta din urmă în baza actului de vânzare nr. x/1940. Intimatul pârât L. este moștenitorul lui G.G.G., care la rândul său, alături de sora sa, M. l-au moștenit pe Q., potrivit certificatelor de calitate de moștenitor din dosarul administrativ de Legea nr.10/2001, precum și a lui M., decedată în cursul procesului, potrivit certificatului de moștenitor din dosarul de apel din primul ciclu procesual.

Instanţa de apel a mai reţinut că, în ceea ce îl privește pe defunctul N., acesta a fost A.A., a dobândit cota de 3/16 din imobilul din str. V. nr. x6-x8-x0, în temeiul testamentului lăsat de tatăl său natural, Y., decedat la 26.02.1926 și a actului de predare de legate din 1927 întocmit în baza acestuia; ulterior decesului tatălui său, prin sentința nr.276/1933 a Tribunalului Prahova, Secția a III-a, A.A. a fost adoptat de către F.F.F., potrivit certificatului eliberat de către Primăria Orașului Ploiești coroborat cu extrasul actelor de naștere pe anul 1923 eliberat de Primăria Municipiului București.

Contrar susținerilor apelanților, Codul civil anterior intrării în vigoare a Codului familiei nu cunoștea instituția adopției cu efecte depline, deoarece potrivit art.313 și art.314 din Codul civil anterior intrării în vigoare a Codului familiei, se prevedea clar că ,,cel adoptat rămâne în familia sa firească, în care își va păstra și toate drepturile sale”, inclusiv deci pe cel de a-l moșteni pe părintele natural, iar potrivit art.315 din Codul civil anterior intrării în vigoare a Codului familiei se prevedea clar că ,,cel adoptat nu va dobândi niciun drept de moștenire asupra bunurilor rudelor adoptatorului dar va avea asupra moștenirii adoptatorului aceleași drepturi ca şi copiii născuți din căsătorie”.

De altfel, dat fiind faptul că A.A., la data adopției de către F.F.F. (1933) deja dobândise în temeiul testamentului lăsat de tatăl său natural, Y., decedat la 26.02.1926 și a actului de predare de legate din 1927, cota parte din imobilul notificat, faptul adopției ulterioare de către F.F.F. nu are efecte asupra calității acestuia de moștenitor al tatălui său, Y.

Nefondate au fost apreciate și susținerile referitoare la puterea de lucru judecat al considerentelor sentinţei civile nr. 949/1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de N. în ce priveşte imobilul din litigiu, cu motivarea că acesta nu a probat acceptarea succesiunii părinţilor săi naturali, deoarece în cauză nu sunt întrunite nici cerința identității de cauză și nici cea a identității de părți, iar identitatea de obiect este doar parțială deoarece cauza de față este fondată pe Legea nr.10/2001.

Contrar susținerilor apelantei SC A. SA, trecerea în proprietatea statului a imobilului s-a realizat prin Decretul nr.92/1950 în care se menționează naționalizarea, la poziția 13, a 72 de apartamente de la W. și X. din București, str. V. nr.x6-x8-x0, iar la poziția nr.52 din anexa finală este menționat Q. cu 3 apartamente naționalizate în str. V. nr. x6-x8-x0, Sinaia, Câmpulung Muscel.

Cu toate acestea, după cum s-a reținut și în privința dispoziției nr.4937/2005, în ce priveşte dispozițiile nr.2515/2004 și nr.5430/2006, instanța de apel a constatat ca fiind fondate criticile apelanților reclamanți și intervenienți în ce priveşte motivul de nelegalitate referitor la emiterea lor cu încălcarea prevederilor art.23 alin.(4) din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției, datorită lipsei descrierii construcției în condițiile în care prin aceste dispoziții, starea de coproprietate a părților fusese sistată urmare a tranzacției intervenite la 10.10.2003 între L., M., N. și apelantul pârât.

Astfel, s-a constatat că în cuprinsul dispozițiilor se menționează în privința construcției că se restituie în natură ,,lotul 2 din memoriu tehnic lotizare imobil și tranzacția din 10.10.2003 întocmite de expert T.T., desenat cu roșu în schița anexă la partaj, format din construcție și terenul de sub construcție, cât și ½ din terenul liber, respectiv 893 mp teren situat sub construcții și curți de lumină și o cotă indiviză de 194,50 mp, în total 1063,27 mp din totalul de 1087,50 mp (1/2 din suprafața Pasajului X. și a curții interioare), imobil ce este format în totalitatea sa din teren în suprafață de 2472 mp din care 2083 mp ocupați de construcții și curți de lumină, 268 mp ocupați de Pasajul X. și 121 mp curtea interioară și construcțiile edificate de tip A (P+4/3/2) și de tip B (P+P/1/2)- imobil care se identifică conform memoriului tehnic întocmit de ing. T.T. (mai puțin apartamentul nr.59, mezanin, vândut în baza Legii nr.112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 08.04.1997, cu cota de teren aferentă de 24,23 mp) și a actului tranzacție din 10.10.2003, care fac parte din dispoziție.

Instanța de apel a reținut că nici în memoriului tehnic lotizare imobil, nici în tranzacția părților din 10.10.2003 şi nici în raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert T.T., aflat în dosarul administrativ întocmit de Comisia de aplicare a Legii nr.10/2001, nu se descrie în vreun fel imobilul construcție (suprafețe construite, situare cu vecinătăți, etc.) restituit ca urmare a sistării coproprietății între L., M., N. și apelantul K. Mai mult, cele două dispoziții se bazează pe o tranzacție lipsită de eficacitate juridică, care a fost încheiată cu K., persoană care nu era îndreptățită la restituirea în natură a cotei părți

din imobilul notificat.

A fost apreciată ca neîntemeiată, critica formulată de apelanta-reclamantă SC B. SRL vizând incidenţa dispoziţiilor art.261 alin.(1) pct.5 C.proc.civ. în ceea ce priveşte nemotivarea hotărârii instanţei de fond deoarece, hotărârea pronunţată sintetizează argumentele ce sprijină convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, fiind expus raţionamentul care a stat la baza soluţiei pronunţate.

În ceea ce priveşte critica formulată de reclamanta SC A. SA în sensul că prima instanţă nu s-a pronunţat pe un capăt de cerere distinct – cercetarea legalităţii actelor ce au stat la baza emiterii dispoziţiilor, s-a apreciat că acest petit a fost analizat cu titlu prejudicial, în cadrul cenzurării cauzelor de nulitate absolută, aşa încât nu se impunea a fi analizat separat.

De asemenea, instanţa de apel a respins ca nefondate criticile apelanților referitoare la respingerea obiecțiunilor pe care le formulaseră la raportul de expertiză efectuat la prima instanță, reţinând că expertul a avut în vedere la întocmirea expertizei toate actele de proprietate de care se prelevau titularii dispozițiilor atacate și toate înscrisurile relevante, actul de rol fiscal nefiind relevant în sensul pretins de către apelanta SC A. SA.

S-a constatat că apelul formulat de către apelantul pârât K. nu poate fi primit în condițiile în care s-a dispus cu caracter definitiv anularea dispoziţiei nr.4937/2005 ce constituie titlul de proprietate pentru pârât, iar cererea reconvenţională în care acesta se prevalează de calitatea ce îi era conferită prin dispoziția anulată nu mai poate fi primită, întrucât apelantul pârât nu mai deţine un titlu valabil.

Faţă de soluţia adoptată în privinţa admiterii apelurilor reclamanţilor şi intervenienţilor, în baza dispoziţiilor art.50-52 C.proc.civ. a fost admisă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de SC Z. SRL.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C.C., instanţa de apel a respins-o, deoarece cererea de intervenţie a fost formulată în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti, însă, conform susţinerilor intervenientului acesta tinde să dovedească că imobilul ce face obiectul celor trei dispoziţii de restituire este proprietatea sa.

Or, din probele administrate în cauză, înscrisuri şi expertiza extrajudiciară, imobilul din str. V. nr. x6-x8-x0 aferent Pasajului X. nu se identifică cu cel din str. V. nr. x2-x4 aferent Pasajului Y., pentru care intervenientul susţine că deţine acte de proprietate.

Faţă de considerentele expuse, au fost admise apelurile formulate de reclamanţii SC A. SA, SC D. SRL, SC F. SRL, SC B. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL, SC I. SRL, SCM E. şi intervenientele SC O. SRL şi J., şi respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul K., schimbată în parte, sentinţa apelată în sensul admiterii cererilor principale şi conexe şi a cererilor de intervenţie, dispunându-se anularea dispoziţiilor nr.4937 din 27.12.2005, nr.2515 din 23.02.2004 şi nr.5430 din 01.03.2006 emise de Primarul General. Au fost păstrate restul dispoziţiilor privind respingerea cererii reconvenţionale. A fost admisă cererea de intervenţie accesorie în interesul apelanţilor reclamanţi formulată de SC Z. SRL şi respinsă cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti formulată de intervenientul C.C.

În raport de dispozițiile art.65 și art.66 C.proc.civ., care prevăd că cererea privitoare la

arătarea titularului dreptului se va depune o dată cu întâmpinarea, iar, dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare în fața primei instanțe, litigiul de față aflându-se în faza apelului, a fost respinsă ca inadmisibilă, cererea de arătare a titularului dreptului formulată de intervenientul C.C.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii K., L., J.J., precum şi intervenientul C.C.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de recurentul pârât K. vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art.304 pct.9 C.proc.civ., solicitându-se modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamanţilor şi admiterii apelului său şi a cererii reconvenţionale.

Recurentul-pârât, cu referire la dispoziţia nr. 4937/2005, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, a arătat că spiritul Legii nr.10/2001 a fost acela de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv şi, cum imobilul se află în posesia unităţii deţinătoare – Primăria Municipiului Bucureşti, este posibilă restituirea în natură.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art.18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care trebuiau a fi coroborate cu cele ale art. 7 din acelaşi act normativ, recurentul-pârât a arătat că acţionarii societăţii V. S.A. au fost fraţii S., K.K., U. şi T., membrii ai aceleiaşi familii; că, potrivit fișei CAFIN, acţionarii menţionaţi deţineau 98,5 % din capitalul societăţii, adică 1970 de acţiuni din cele 2000 care au fost emise până la data preluării de către stat; că i-a fost restituită doar cota de 94,52% din imobil în calitate de moştenitor al acţionarilor sus enunţaţi.

S-a mai învederat că SC V. SA a fost preluată de stat în baza Legii nr.119/1948 şi nu a Decretului nr.92/1950, prin care au fost preluate celelalte cote din imobil de la persoanele fizice, respectiv Q., A.A. şi R.; că, potrivit art.4 (4) din Legea nr. 10/2001, „de cotele moştenitorilor legali sau testamentari ce nu au urmat procedura prevăzută de Capitolul III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire”.

Recurentul-pârât a mai arătat că odată cu emiterea dispoziţiilor de restituire acestea au intrat în circuitul civil, că de atunci au trecut 12 ani fiind împlinit termenul privind uzucapiunea de scurtă durată.

Se mai susţine că dispoziţia nr.4937/2005 este legală, deoarece nu s-a depăşit cota de 1/2 din imobil şi nici procentul de 98,5% cât au deţinut fraţii S., K.K., U. şi T. din SC V. SA; că, din raportul de expertiză întocmit de expert H.H.H. rezultă că dispoziția nr.4937/2005 este corectă, că nu depăşeşte suprafeţele deţinute de Societatea V., în cotă de 98,5% din imobilul teren şi construcţie.

O altă critică adusă de acelaşi recurent hotărârii instanţei de apel vizează faptul că în mod

greşit s-a reţinut că tranzacţia încheiată între coproprietari, anterior, a stat la baza emiterii dispoziţiilor, câtă vreme această tranzacţie nu este un act de care s-a ţinut cont la analizarea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, respectiv la analizarea dreptului de proprietate.

Împrejurarea încheierii unei astfel de tranzacţii, înainte de emiterea dispoziţiilor contestate, nu poate constitui motiv de nulitate absolută în raport de prevederile legii speciale.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, recurentul-pârât a învederat că reclamanţii şi intervenienţii nu pot prezenta niciun titlu valabil care să-i îndreptăţească să folosească imobilul din litigiu, pentru care nu plătesc nicio chirie, motiv pentru care se solicită modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul admiterii cererii reconvenţionale.

Recursul declarat de pârâtul L. vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art.304 pct.7 şi 9 C.proc.civ.

Astfel, recurentul-pârât a arătat că primul motiv de recurs priveşte vizează soluţia instanţei de apel de admitere a cererilor introductive şi de anulare a dispoziţiilor nr.2515/2004 şi nr. 5430/2006.

În aceeaşi idee, recurentul pârât susţine că, faţă de motivele reţinute în sprijinul soluţiei de admitere a apelului, referitor la descrierea construcţiei şi la ineficacitatea tranzacţiei încheiate cu pârâtul K., în vederea ieşirii din indiviziune, soluţia legală ar fi fost de admitere în parte a cererilor, anularea în parte a dispoziţiei nr.2515/2004, precum şi a dispoziţiei nr. 5430/2006, cu menţinerea dispoziţiei de restituire în natură a cotei de 3/16 parte din imobilul situat în str. V. nr.x6-x8-x0, în condiţiile în care, între momentul emiterii celor două dispoziţii şi înregistrarea acţiunii, cele două acte juridice de restituire au intrat în circuitul civil, producând efecte juridice.

În acelaşi sens, se învederează că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor art.23.4 din Normele metodologice în vigoare la data emiterii celor două dispoziţii, în măsura în care cerinţa descrierii imobilului ce se restituie este sancţionată cu nulitatea relativă şi nu cu cea a nulităţii absolute.

Or, susţine recurentul pârât, în condiţiile în care cerinţa descrierii imobilului este prevăzută doar în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu putere inferioară legii, nulitatea dispoziţiilor pentru lipsa descrierii imobilului ar fi putut fi solicitată doar de persoana îndreptățită la restituire, şi nu de terţele persoane, respectiv de reclamanţii din cauză.

În aceeaşi idee, se arată că cerinţa descrierii imobilului, în măsura în care nu a fost respectată de unitatea deţinătoare, poate fi complinită oricând, fie prin emiterea unei dispoziţii pentru identificarea imobilului, fie prin întocmirea documentaţiei cadastrale în vederea înscrierii dreptului în cartea funciară.

În ceea ce priveşte reţinerea greşită a nulităţii tranzacţiei încheiată cu K., recurentul-pârât a arătat că cele două dispoziţii au fost emise în soluţionarea celor două notificări formulate de el şi mama sa, M. şi, respectiv, de N., că tranzacţia enunţată nu a stat la baza emiterii acestor dispoziţii, având în vedere că aceasta a fost încheiată în anul 2003, având ca scop o anumită lotizare a imobilului, şi nu soluţia efectivă de restituire în natură a imobilului.

Din aceeași perspectivă se arată că eficacitatea juridică a tranzacţiei este o chestiune care priveşte strict raporturile dintre părţile semnatare, că instanţa nu a fost învestită cu nulitatea tranzacţiei, motiv pentru care se susţine că în apel au fost depăşite limitele învestirii.

Recurentul-pârât a mai arătat că în măsura în care instanţa va aprecia că dispoziţiile art.23.4 din H.G. nr.498/2003 impuneau, sub sancţiunea nulităţii, descrierea imobilului, solicită a se reţine că în cuprinsul dispoziţiilor este descris imobilul teren şi construcţie, nefiind necesară o descriere exhaustivă, că acest aspect este de fapt obiectul unei lucrări cadastrale ce se întocmeşte ulterior restituirii în natură şi care nu poate reprezenta o condiţie a soluţionării notificării.

Recursul declarat de pârâta J.J. vizează nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma dispoziţiilor art.304 pct.6, 7, 8 şi 9 C.proc.civ., sub următoarele aspecte:

Astfel, motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.6 C.proc.civ. priveşte soluţia instanţei de apel cu referire la nulitatea relativă a dispoziţiilor nr.2515/2004 şi nr.5430/2006, în condiţiile în care reclamanţii prin cererea de chemare în judecată au solicitat să se constate nulitatea absolută a celor trei dispoziții. În argumentarea acestui motiv de recurs se mai susţine că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au fost învestite cu vreun motiv care să vizeze legalitatea tranzacţiei încheiate la 10.10.2003, situaţie în care prin soluţia pronunţată au fost depăşite limitele învestirii.

În aceeaşi idee, se arată că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor motivele de nulitate relativă a dispoziţiilor în vederea respectării dreptului la apărare, că acţiunea în anularea dispoziţiilor era prescrisă, în condiţiile în care a fost înaintată după trei ani de la emiterea primei dispoziții şi că acţiunea în anularea dispoziţiilor putea fi înaintată doar de persoana îndreptăţită la restituire şi nu de terţe persoane, cum sunt reclamanţii. În plus, intimaţii reclamanţi nu justifică calitatea de persoane ocrotite prin norma juridică încălcată la momentul încheierii actului juridic.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7, 8 şi 9 C.proc.civ., recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a actului juridic dedus judecăţii şi o aplicare greşită a legii reţinând argumente contradictorii, că, faţă de propriile reţineri, nu exista temei legal pentru anularea în totalitate a dispoziţiilor.

Din perspectiva celor expuse se susţine că soluţia care se impunea ar fi fost aceea de menţinere a dispoziţiei de restituire în natură către antecesorul ei N., în cotă de 3/16 a imobilului situat în str. V. nr.x6-x8-x0.

În ceea ce priveşte nulitatea dispoziţiilor pentru nedescrierea imobilului, recurenta-pârâtă a arătat că această cerinţă putea fi complinită oricând după emiterea dispoziţiilor fără a fi necesară anularea acestora, că nerespectarea cerinţei descrierii imobilului putea fi sancţionată cel mult cu nulitatea relativă. În aceeaşi idee, se mai învederează că din cuprinsul dispoziţiilor rezultă descrierea imobilului.

În ceea ce priveşte tranzacţia încheiată cu pârâtul K. s-a arătat că aceasta nu a stat la baza emiterii dispoziţiilor, că a avut ca scop doar o lotizare de folosinţă a imobilului şi, ca atare, nu a putut determinat soluţia de restituire în natură a imobilului.

În aceeași idee, se susţine că instanţa nu a fost învestită cu vreun motiv care să vizeze legalitatea tranzacţiei încheiate la 10.10.2003, situaţie în care a depăşit limitele învestirii.

În ceea ce priveşte recursul declarat de intervenientul C.C., Înalta Curte reţine că acesta vizează atât încheierea de şedinţă din 10.03.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, precum şi decizia civilă nr.279/A din 24.03.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ.

Astfel, se susţine că, în mod greşit, prin încheierea de şedinţă din 10.03.2017, instanţa de apel a respins cererea de intervenţie în interes propriu doar pentru simplul fapt că reclamanţii s-au opus cererii, câtă vreme a făcut dovada că prin notificarea nr. 1629 a solicitat restituirea aceluiaşi imobil din str. V. nr.x6-x0; că are calitate de persoană îndreptăţită conform certificatelor de calitate de moștenitor nr. x/2005 şi nr. x/1986.

Recurentul-intervenient a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a respins cererea de intervenţie accesorie şi, respectiv, cererea de arătare a titularului dreptului, în condiţiile în care prin actele depuse a făcut dovada calităţii de succesor al proprietarului E.E., fiind depuse şi notificările cu nr.78, 3176, 850 şi 851 formulate în temeiul Legii nr.10/2001 pentru imobilul din str. V. nr.x6-x8-x0; că notificarea nr.1629, deşi a fost recunoscută de unitatea administrativ-teritorială, a rămas nesoluţionată în ce priveşte imobilul din str. V. nr.x6-x8; că în mod greşit a fost respinsă cererea de chemare în garanţie şi respectiv excepţia autorităţii de lucru judecat relativ la hotărârile judecătoreşti nr .744/1892 şi nr. 1001/1892.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-intervenient C.C. împotriva deciziei civile nr.279/A/2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, criticile vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Se susţine că în mod greşit instanţa a reţinut că reclamanţii sunt afectaţi de dispoziţiile emise de Primarul General, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că ar fi succesorii proprietarului imobilului din litigiu, că singurul îndreptăţit la restituirea imobilului este doar el în calitate de succesor al proprietarului E.E., Col. F.F., în ce priveşte imobilul din str. V. nr.x8-

x0, actual nr.x6-x0.

În acest sens, recurentul-intervenient expune şi dezvoltă, în cadrul motivelor de recurs şi a completării acestora, istoricul imobilului din litigiu, susţinând că are calitate de succesor după Col. F.F., calitate dobândită definitiv şi irevocabil în dosarul nr. x/3/2011, prin decizia nr.3236/2013, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că instanţa de apel a analizat greşit calitatea reclamanţilor de părți într-un litigiu întemeiat pe Legea nr.10/2001 în condiţiile în care aceştia sunt terţe persoane faţă de dispoziţiile emise; că reclamanţi nu pot fi vătămaţi prin dispoziţiile emise pe Legea nr.10/2001, deoarece la data emiterii lor aveau calitatea de societăţi comerciale cu contracte de închiriere pentru locaţii cu destinaţia de spaţii comerciale.

Din perspectiva celor expuse, recurentul-intervenient a formulat în cadrul cererii de recurs o cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a arătat că solicită nulitatea absolută a celor trei dispoziţii emise de Primarul General al municipiului Bucureşti.

Prealabil examinării recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte reţine că la 29.09.2017 a fost formulată o cerere de intervenţie accesorie de către intervenienta SC J.J.J. SRL, în sprijinul intimaţilor SC F. SRL, SC I. SRL, prin administrator judiciar, J., SC D. SRL, SCM E., SC B. SRL, SC A. SA, SC Z. SRL, SC G. SRL, SC H. SRL şi SC O. SRL, solicitând admiterea ei în temeiul art.63 C.proc.civ. şi, pe cale de consecinţă, respingerea recursului formulat de pârâţi.

Intervenienta SC J.J.J. SRL a arătat, în susţinerea cererii de intervenţie accesorie, că are

calitatea de chiriaş faţă de Primăria Municipiului Bucureşti în baza contractului de asociere nr.x din 27.05.1994, ce are ca obiect exploatarea, restaurarea, consolidarea, repararea şi modernizarea spaţiului din str. V. nr. x6-x0, et.1.

Cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta SC J.J.J. SRL a fost respinsă de Înalta Curte la termenul de judecată din 29.09.2017, faţă de contractul de asociere nr. x din 27.05.1994, anexat cererii de intervenţie accesorie ce vizează imobilele situate în str. E. nr. x-y şi faţă de faptul că obiectul acestui contract vizează exploatarea, consolidarea, repararea şi modernizarea imobilelor, şi nu calitatea de chiriaş a intervenientei.

De asemenea, Înalta Curte constată că intervenientul C.C. în cadrul cererii de recurs a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, arătând că a făcut dovada că prin notificarea nr. 1629 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a solicitat restituirea același imobil din str. V. nr. x6-x0, că are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului din litigiu, fapt ce rezultă din certificatele de calitate de moștenitor nr.x/2005 şi nr. x/1986.

Cum, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2) C.proc.civ., cererea de intervenţie în interes propriu poate fi formulată numai în faţa primei instanţe, înainte de închidere dezbaterilor, şi cum intervenientul C.C. a formulat o astfel de cerere în faza recursului, Înalta Curte, prin încheierea de şedinţă din 29.09.2017, a respins cererea intervenientului, ca inadmisibilă.

Examinând recursurile declarate de recurenţii pârâţi K., L., J.J. şi de intervenientul C.C., prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cum prin decizia civilă nr.428/A din 03.06.2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secția a III a civilă, s-a statuat irevocabil că reclamanții și intervenienții au calitatea de terți vătămați prin dispozițiile emise în soluționarea notificărilor formulate în baza Legii nr.10/2001, sens în care își justifică interesul procesual și calitatea procesuală activă în calitate de chiriași, dovedită prin înscrisurile prezentate în fond și apel, sunt nefondate criticile recurenţilor pârâţi în ce priveşte greşita apreciere a calităţii procesuale a reclamanţilor şi intervenienţilor în acţiunea în constatarea nulităţii dispoziţiilor emise în baza Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât K., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte reţine că este nefondat pentru următoarele:

Instanţa de apel în argumentarea soluţiei de respingere a apelului declarat de pârâtul K. a reţinut că, deşi acesta a făcut atât dovada calității de persoană îndreptățită pentru asociații B.B., T. și U., fiind aplicabile prevederile art.4 alin.(1) și (4) Legea nr 10/2001, precum și a calității de membri de familie cu K.K. (în raport de prevederile H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice), și că aceștia dețineau 1960 din 2000 de acțiuni (98 %), totuşi în ceea ce îi privește pe foștii acționari U.U., ce deţinea 10 acțiuni, V.V., deținător a 10 acțiuni şi W.W. și Y.Y., deținători a câte 5 acțiuni fiecare, nu a produs nici măcar un început de dovadă în ceea ce priveşte calitatea lor de membri ai aceleiaşi familii, dovadă ce trebuia făcută cu acte de stare civilă potrivit prevederilor pct.22.1 lit. g) și h) și pct.22.4 din H.G. nr. 498/2003, iar nu prin declarații de notorietate, motiv pentru care s-a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru a putea beneficia de restituirea în natură a imobilului.

Înalta Curte reţine că potrivit art.18 lit. a) din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite erau membri ai aceleiaşi familii.

Din dispoziţiile legale enunţate, rezultă că, pe cale de excepţie, se admite posibilitatea restituirii în natură dacă persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii.

În sens juridic, noţiunea de familie are un înţeles restrâns, propriu-zis cuprinzând pe soţi precum şi pe copii lor minori, iar cel mai larg înţeles al noţiunii de familie este acela de arbore genealogic, adică de totalitate a persoanelor care descind dintr-un autor comun, la care sunt de adăugat şi soţii acestor persoane, iar o astfel de interpretare trebuie să prevaleze în special

când este vorba de o „afacere de familie”.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că prevederile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 instituie o derogare de la regula acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, în ipoteza în care persoana îndreptăţită era unic asociat la persoana juridică ce deţinea imobilele sau alte active în proprietate, sau persoanele îndreptăţite erau membri ai aceleiaşi familii.

Succesorii asociaţilor sunt îndreptăţiţi la acordarea restituirii în natură, dacă antecesorii lor au fost singurii asociaţi ai persoanei juridice, proprietară a imobilului preluat abuziv de stat, ori au fost membri ai aceleiaşi familii.

Dispoziţiile art. 18.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 prevăd că ipoteza de la lit. a) a art. 18 din lege vizează interdicţia restituirii în natură a imobilelor pentru cazul deţinătorilor de participaţii de capital social la societăţi comerciale naţionalizate, soluţie justificată, deoarece asociaţii sau acţionarii nu aveau decât un drept de creanţă asupra societăţii şi, ca atare, stabilirea corespondenţei cu bunurile acesteia este imposibil de operat.

Dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 au făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel Curtea Constituţională prin Decizia nr. 487/16 dec. 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 86 din 23.01.2004 a statuat că „în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită susţinerea autorilor excepţiei în sensul că modul în care s-a reglementat stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent împiedică accesul liber la justiţie, deoarece textul criticat nu cuprinde o asemenea restricţie.

Toate măsurile luate de autorităţile şi persoanele juridice prevăzute în Legea nr. 10/2001 pentru stabilirea şi punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege pot fi atacate în justiţie de către persoanele interesate, pe baza dispoziţiilor pe care însăşi legea le prevede”.

Tot în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 lit.

a) din Legea nr. 10/2001, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 211 din 24.02.2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 2 iunie 2011 a statuat că: „Textul criticat face parte din actele normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă foştilor proprietari ai imobilelor care au trecut abuziv în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; prin acest text s-a stabilit că acţionarii la persoane juridice proprietare ale imobilelor trecute în mod abuziv în proprietatea statului au dreptul la despăgubiri prin echivalent.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie s-a statuat că cei îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii nu sunt proprietari, ci au doar vocaţia de a deveni proprietari, astfel încât dispoziţiile legale care reglementează modul de acordare a măsurilor reparatorii nu pot să încalce dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Constituţie referitoare la dreptul de proprietate, întrucât dreptul de proprietate al celor îndreptăţiţi este inexistent. Problema garantării şi ocrotirii dreptului de proprietate se pune numai după constituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate.

În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, în care a statuat că dreptul fostului proprietar de a i se restitui imobilul sau de a primi despăgubiri se naşte în viitor, prin aplicarea prevederilor legii care îi reconstituie aceste drepturi, de exemplu, Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995. Curtea Constituţională constată că, pentru aceleaşi considerente, dispoziţiile criticate nu sunt contrare nici prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, Curtea constată că este nefondată şi critica potrivit căreia prevederile legale contravin şi dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece legiuitorul este îndreptăţit ca pentru situaţii deosebite să aplice un tratament juridic diferit. Astfel, legiuitorul poate opta ca, pentru raţiuni de interes general, să acorde persoanelor îndreptăţite măsuri reparatorii prin restituirea în natură a imobilelor, dacă acestea au avut un drept de proprietate asupra lor sau să acorde despăgubiri persoanelor îndreptăţite care erau acţionari la persoane juridice proprietare ale unor imobile.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, pentru situaţii diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit,de exemplu, Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial , Partea I nr. 447/11 sept 2000.”

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reţine că pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu către pârâtul K. acesta trebuia să facă dovada, în condiţiile prevăzute de art. 18 lit. a din Legea nr. 10/2001, că persoanele fizice asociaţi ai societăţii V. SA, respectiv că şi foştii acționari U.U., ce deţinea 10 acțiuni, V.V., deținător a 10 acțiuni şi W.W. și Y.Y., deținători a câte 5 acțiuni fiecare, au fost membri aceleiaşi familii.

Cum pârâtul K. nu a făcut dovada cu acte de stare civilă în condiţiile reglementate de art.22 din Legea nr. 10/2001, respectiv pct.22.1 - 22.4 din H.G. nr.498/2003, că şi foştii acționari respectiv U.U., V.V., W.W. și Y.Y. au fost membri ai aceleiaşi familii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 atât în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 4937/2005, ce constituia titlul de proprietate pentru pârât, precum şi în ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale, motiv pentru care criticile recurentului pârât din perspectiva celor expuse nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului pârât K. legate de faptul că în cauză ar fi operat uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât de la emiterea dispoziţiilor au trecut mai mult de 12 ani, Înalta Curte reţine că acesta nu a făcut dovada unui just titlu, condiţie necesară pentru incidenţa în cauză uzucapiunii.

În ceea ce priveşte criticile recurentului pârât legate de faptul că trebuiau coroborate dispoziţiile art. 18 lit. a) cu cele ale art. 7 din Legea nr. 10/2001, care privesc restituirea în natură, cu prioritate, ca măsură reparatorie, Înalta Curte reţine următoarele :

Dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr 10/2001 prevăd expres şi imperativ că „măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiași familii”.

Acestea reglementează, aşadar, ipoteza particulară în ceea ce priveşte forma de reparaţie prevăzută de legiuitor în situaţia în care persoanele îndreptăţite asociate nu erau membri ai aceleiași familii.

Din perspectiva celor expuse, celelalte critici formulate de recurentul pârât K., relativ la efectele tranzacţiei încheiate anterior emiterii dispoziţiei contestate, nu se mai impun a fi analizate şi, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recursul declarat de acest pârât urmează a fi respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursurile declarate de recurenţii pârâţi L. şi J.J., cu referire la situaţia dispoziţiilor nr. 2515/2004 şi nr. 5430/2006, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta pârâtă J.J. a susţinut incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct.6 C.proc.civ., raportat la faptul că, deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au limitat învestirea instanţei doar la constatarea nulităţii absolute a celor trei dispoziţii, totuşi instanţa s-a pronunţat asupra nulităţii relative a acestora, dar şi în legătură cu tranzacţia din 10.10.2003.

Prin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ. este sancţionată încălcarea de către instanţă a principiului disponibilităţii, în virtutea căruia reclamantul este acela care stabileşte limitele judecăţii, prin obiectul cererii de chemare în judecată ce vizează pretenţia concret formulată.

În acest sens, prin art. 129 C.proc.civ. se stipulează că, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Aceste prevederi au caracter imperativ şi obligă judecătorii a se pronunţa doar cu privire la obiectul dedus judecăţii stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată, ori după caz de pârât prin cererea reconvenţională, instanţa fiind obligată să se pronunţe doar cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând acorda nici mai mult, nici mai puţin, şi nici altceva decât s-a cerut.

În concretizarea acestor dispoziţii, prin pct. 6 al art. 304 C.proc.civ. s-a prevăzut ca motiv de recurs ipoteza în care instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, sau ceea ce nu s-a cerut.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat ca fondate criticile reclamanţilor şi intervenienţilor referitoare la motivul de nelegalitate a dispoziţiilor, ce au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii lor, datorită lipsei descrierii construcţiei, în condiţiile în care, prin dispoziţii, starea de coproprietate a părţilor fusese sistată urmare a tranzacţiei intervenite la 10.10.2011 între pârâtul L., M., N. şi K. şi că, în sensul tranzacţiei, a fost emisă dispoziţia nr. 4937/2005 şi, respectiv dispoziţiile art. 2515/2004 şi nr. 5430/2006.

Instanţa de apel a constatat că în cauză operează nulitatea dispoziţiilor în condiţiile nerespectării prevederilor art. 23 alin. (4) din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispozițiilor, datorită lipsei descrierii construcției.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel s-a pronunţat în limitele deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, urmând a analiza, în continuare, incidenţa în speţă a prevederilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Înalta Curte constată că, potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiilor obiect al litigiului pendinte), dispoziţiile alin. (4) din art. 23 din Legea nr. 10/2001 consacră regimul complex al dispoziţiei de aprobare a restituirii în natură, ce este asimilată înscrisului sub formă autentică, ce constituie actul juridic de bază pentru efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară, sens în care trebuie să cuprindă datele de identificare a noului proprietar, a imobilului restituit, cu suprafeţele construite, terenul aferent şi vecinătăţile şi constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

Din dispoziţiile legale sus enunţate rezultă că descrierea efectivă a imobilului în dispoziţiile de restituire, emise în temeiul Legii nr. 10/2001, este necesară pentru efectuarea formalităţilor de publicitate.

Examinând dispoziţiile obiect al litigiului pendinte, Înalta Curte constată că acestea cuprind o descriere a imobilului format din construcție și terenul de sub construcție și a 1/2 din terenul liber, respectiv 893 mp teren situat sub construcții și curți de lumină și o cotă indiviză de 194,50 mp, în total 1063,27 mp din totalul de 1087,50 mp (1/2 din suprafața Pasajului X. și a curții interioare), menționându-se că imobilul este format în totalitatea sa din teren în suprafață de 2472 mp din care 2083 mp ocupați de construcții și curți de lumină, 268 mp ocupați de Pasajul X. și 121 mp curtea interioară și construcțiile edificate tip A( P+4/3/2) și de tip B (P+P/1/2) imobil care se identifică conform memoriului tehnic întocmit de ing. T.T. (mai puțin apartamentul nr.59, mezanin, vândut în baza Legii nr.112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 08.04.1997, cu cota de teren aferentă de 24,23 mp).

De altfel şi instanţa de apel a reţinut cu referire la dispoziţia nr.5430/2006, emisă de Primăria Municipiului București, prin care s-a dispus că modificarea art.1 al dispoziţiei nr.2515/2004 emisă de Primarul General al Municipiului București, în ce priveşte restituirea în natură în proprietatea pârâtului L. și a autorului său M. și a autorului pârâtei J.J., defunctul N., în cotă de 3/16 din imobilul situat în str. V. nr.x6-x8-x0, ce constituie lotul 2 din memoriu tehnic lotizare imobil și tranzacția din 10.10.2003 întocmite de expert T.T., desenat cu roșu în schița anexă la partaj, că acest imobil este format din construcție și terenul de sub construcție, cât și 1/2 din terenul liber, respectiv 893 mp teren situat sub construcții și curți de lumină și o cotă indiviză de 194,50 mp, în total 1063,27 mp din totalul de 1087,50 mp (1/2 din suprafața Pasajului X. și a curții interioare), imobil format în totalitatea sa din teren în suprafață de 2472 mp din care 2083 mp ocupați de construcții și curți de lumină, 268 mp ocupați de Pasajul X. și 121 mp curtea interioară și construcțiile edificate tip A( P+4/3/2) și de tip B (P+P/1/2) - imobil care se identifică conform memoriului tehnic întocmit de ing. T.T. (mai puțin apartamentul nr.59, mezanin, vândut în baza Legii nr.112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 08.04.1997, cu cota de teren aferentă de 24,23 mp).

Or, faţă de cele expuse, în condiţiile în care imobilul din litigiu a fost descris prin dispoziţiile de restituire sus enunţate, descriere evidenţiată aşa cum s-a arătat deja şi de instanţa de apel în considerentele hotărârii când analizează conţinutul acestora, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind incident din această perspectivă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., sens în care sancţiunea reţinută de instanţa de apel, a nulităţii dispoziţiei nr.2515/2004 şi dispoziţiei nr.5430/2006, emise de Primăria Municipiului Bucureşti, nu este operantă în cauză.

În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor pârâţi L. şi J.J. legate de faptul că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că tranzacţia încheiată la 10.10.2003 a stat la baza emiterii dispoziţiilor de restituire, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Prin dispoziţiile nr. 2515//2004 şi nr.5430/2006 s-a dispus restituirea cotei de 3/16 parte către recurentul pârât L. şi, respectiv, a cotei de 3/16 parte către recurenta pârâtă J.J., din imobilul situat în str. V. nr. x6-x8-x0, iar dispoziţia nr. 4937/2005 a fost desfiinţată pentru considerentele deja expuse, astfel încât instanţa de recurs apreciază nu se mai impune analiza tranzacţia în cauză raportat la împrejurarea că pârâtului K. nu i-a fost recunoscut un drept de proprietate în legătură cu imobilul în litigiu.

De altfel, faţă de conţinutul tranzacţiei, de faptul că părţile au convenit că „prezenta tranzacţie are efectele unui partaj, menţinându-se împărţeala după restituirea imobilului de către Primăria Municipiului Bucureşti”, că prin aceasta nu a fost stabilită calitatea lor de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului, în condiţiile Legii nr. 10/2001, Înalta Curte apreciază că această tranzacţie nu putea sta la baza emiterea dispoziţiilor contestate în raport de prevederile legii speciale.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., invocat de pârâţii J.J. şi L., Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. vizează ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În principiu, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. În acest caz sunt dispoziţiile imperative ale art. 261 alin. (1) pct.5 C.proc.civ.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă. Motivarea hotărârii trebuie să fie precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză, să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze aşa cum s-a arătat deja, atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție şi, respectiv, art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor,

argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Din această perspectivă, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., invocat de recurenţii pârâţi L. şi J.J., nu este incident în cauză în condiţiile în care hotărârea cuprinde atât argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei pronunţate, reţinându-se că atât pârâtul L., autoarea sa, M., cât și defunctul N. au făcut pe deplin dovada calității lor de persoane îndreptățite, în sensul prevederilor art.2 lit. a) raportate la art.7 alin.(1) din Legea nr.10/2001, pentru a beneficia de restituirea în natură pentru cota de 3/16 din imobil pentru L. și autoarea sa, M., și de 3/16 din imobil pentru defunctul N.

Fată de cele expuse, celelalte critici formulate de recurenţii pârâţi L. şi J.J. nu se mai impun a fi analizate.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul intervenient C.C. împotriva încheierii de şedinţă din 10.03.2017, precum şi împotriva deciziei nr 279/A din 24.03.2017, Înalta Curte constată următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din 10.03.2017, instanţa de apel în temeiul art. 50 alin. (3) C.proc.civ., având în vedere şi poziţia procesuală a părţilor, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul C.C.

Dispoziţiile art. 50 alin. (2) si (3) C.proc.civ. prevăd că cererea de intervenţie în interes propriu se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor. Cu învoirea părţilor, intervenţia în interes propriu se poate face şi în instanţa de apel.

Prin urmare, cererea de intervenţie în interes propriu poate fi formulată doar în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor. Cu acordul părţilor, cererea de intervenţie în interes propriu poate fi formulată şi în instanţa de apel în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac şi prin derogare de la regula conform căreia nu se pot face cereri noi în apel, consacrată prin art. 294 alin. (1) C.proc.civ.. În lipsa unei prevederi exprese privind momentul până la care poate fi formulată o cerere de intervenţie în interes propriu în apel, devin aplicabile reglementările legale de la judecata în primă instanţă, astfel că o asemenea cerere poate fi depusă până la închiderea dezbaterilor.

Din perspectiva celor expuse, a dispoziţiilor legale sus enunţate şi având în vedere că nu a existat acordul părţilor, prevăzut, ca o condiţie sine qua non, de dispoziţiile art. 50 alin. (3) C.proc.civ., în ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul C.C., Înalta Curte constată că este legală soluţia instanţei de apel de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul C.C., motiv pentru care în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de acelaşi intervenient împotriva deciziei nr.

279/A/2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin care a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C.C., şi, ca inadmisibilă, cererea de arătare a titularului dreptului formulată de acelaşi intervenient, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia recurată s-a reţinut că în raport de dispozițiile art.65 și art.66 C.proc.civ., care prevăd că cererea privitoare la arătarea titularului dreptului se va depune o dată cu întâmpinarea, iar, dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare în fața primei instanțe, că în condiţiile în care cererea de arătare a titularului dreptului a fost depusă de intervenientul C.C. în faza apelului, această cerere este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie, formulată de intervenientul C.C., instanţa de apel a reţinut că aceasta a fost formulată formal în interesul pârâtului Municipiului Bucureşti, că, potrivit susţinerilor sale, intervenientul tinde să dovedească că imobilul ce face obiectul celor trei dispoziţii de restituire este proprietatea sa. S-a mai constatat că din probele administrate în cauză, înscrisuri şi expertiza extrajudiciară, imobilul din str. V. nr. x6-x8-x0, aferent pasajului X., nu se identifică cu cel din str. V. nr.x2-x4 aferent Pasajului Y., pentru care intervenientul susţine că deţine acte de proprietate.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 56 C.proc.civ., apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia de părţi se socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs. Dispoziţiile legale enunţate, reflectând regula subordonării intervenientului accesoriu părţii în favoarea căreia a intervenit, consfințește o limitare a acţiunii procesuale a intervenientului în interesul uneia din părţi în cazul exercitării căii de atac a recursului, nefiind permisă continuarea judecăţii în faţa instanţei de control judiciar fără ca partea principală să-şi fi manifestat expres voinţa.

Prin urmare, în considerarea poziţiei subordonate procesual a intervenientului accesoriu, calea de atac de reformare declarată de acesta poate fi socotită validă, deci admisibilă, doar atunci când însăşi partea pe care intervenientul o sprijină în proces a înţeles să declare şi ea apel sau recurs, în caz contrar sancţiunea pe care legea o impune este aceea a respingerii ca neavenită a căii de atac.

Raportând cele expuse la situaţia din litigiul pendinte, în condiţiile în care pârâtul Municipiul Bucureşti, în sprijinul căruia a fost formulată cererea de intervenţie accesorie de către intervenientul C.C., nu a declarat recurs împotriva hotărârea instanţei de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 56 C.proc.civ., a respins, ca neavenit recursul declarat de recurentul intervenient C.C. împotriva deciziei civile nr. 279/A/2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., invocat de recurentul intervenient C.C., raportat la soluţia de respingere a cererii de intervenţie în interes propriu formulate în calea de atac a apelului, Înalta Curte constată că nu este incident în condiţiile în care încheierea de şedinţă din 10.03.2017 cuprinde argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei pronunţate, considerentele fiind clare, concise, neexistând elemente contradictorii.

Instanţa de apel şi-a argumentat în fapt şi în drept soluţia de respingere a cererii de intervenţie în interes propriu formulată direct în faza procesuală a apelului, raportat la dispoziţiile art. 50 alin. (3) C.proc.civ., cerere admisibilă doar în ipoteza existenţei acordului părţilor, ceea ce nu s-a realizat în cazul de faţă.

Din perspectiva tuturor considerentelor expuse, cum criticile recurenţilor pârâţi L. şi J.J., aşa cum s-a arătat deja se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursurile formulate de aceştia împotriva deciziei civile nr.279/A/2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, pe care a modificat-o în parte, în sensul admiterii în parte a cererilor principale, conexe şi de intervenţie şi, pe cale de consecinţă, a înlăturat din decizia atacată măsura anulării dispoziţiei nr.2515/2004 şi dispoziţiei nr.5430/2006, emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti. Celelalte dispoziţii ale deciziei recurate au fost menţinute.

De asemenea, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul formulat de recurentul pârât K., împotriva deciziei civile nr.279/A/2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Totodată, din perspectiva considerentelor de mai sus cu privire la recursul formulat de recurentul-intervenient C.C. împotriva încheierii de şedinţă din 10.03.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, Înalta Curte l-a respins, ca nefondat.

În temeiul art. 56 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul formulat de recurentul-intervenient C.C. împotriva deciziei civile nr.279/A/2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, ca neavenit.