Insufficient interest to appeal principal intervention where proprietary right was already recognized by lower court

Intervenție în interes propriu. Admiterea cererii. Lipsa interesului în exercitarea căii de atac a recursului

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Participanții la procesul civil. Cerere de intervenție în interes propriu

Index alfabetic : recurs

interes

intervenție accesorie

Odată ce intervenienților le-a fost recunoscut dreptul propriu pretins în cauză, fiind anulată hotărârea Consiliului General al Municipiului București de restituire în natură a imobilului către moștenitoarea fostului proprietar, în limita părții din imobil ce a constituit obiect al contractelor de vânzare-cumpărare și pentru care intervenienții dețin un drept de proprietate, demersul procesual de a formula recurs, dezvoltând argumente ce țin de apărarea poziției procesuale a reclamantului, excede limitelor învestirii instanței prin cererea de intervenție principală, fiind străine de obiectul acestei cereri şi, prin urmare, dispare condiţia interesului actual, pe care partea care promovează o cale de atac, este necesar să îl justifice.

Secția I civilă, decizia nr. 696 din 28 februarie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, să se constate nulitatea absolută a hotărârii nr. 2755 din 19.06.1999 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, precum şi a procesului-verbal de punere în posesie din data de 9.12.2002 emis de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Fondului Imobiliar, privind restituirea a două apartamente către fostul proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În motivare, a arătat că cele două înscrisuri sunt lovite de nulitate absolută pentru fraudă la lege şi cauză ilicită, întrucât încalcă dreptul de proprietate al numiţilor A. şi B., care au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995.

Prin cererea de intervenţie principală din 1.09.2010, A. şi B. au solicitat să se constatate nulitatea hotărârii nr. 2755 din 19.06.1999 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, precum şi a procesului-verbal de punere în posesie din data de 9 decembrie 2002, arătând că sunt proprietarii apartamentelor nr. 1 şi 2 din imobilul situat în Bucureşti, care a făcut obiectul restituirii în natură.

În proces au intervenit şi C. şi D. care, pretinzând că sunt moştenitorii fostului proprietar E., decedată la data de 26.03.1998, căreia i s-a restituit imobilul prin hotărârea sus citată, au solicitat respingerea acţiunii.

De asemenea, a fost introdusă în cauză, în calitate de moştenitor testamentar al aceleiaşi defuncte şi F., care a solicitat respingerea acţiunii şi a cererii de intervenţie.

Prin încheierea din 4.11.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a înaintat cauza conducerii instanţei, în vederea repartizării către una dintre secţiile civile ale acesteia, hotărâre menținută prin decizia civilă nr. 1242 din 30.05.2011, prin care Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienţi împotriva încheierii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

La data de 16.12.2011, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că frauda la lege invocată în petitul acţiunii afectează dreptul de proprietate al intervenienţilor, cât şi al statului, care a fost deposedat de un drept de proprietate privată.

Prin încheierea din 20.02.2012, au fost introduşi în cauză, în calitate de pârâţi, moştenitorii defunctei E. (beneficiara actelor juridice a căror nulitate s-a solicitat a se constata), respectiv: F., C., D. şi G.

Prin sentinţa nr. 814 din 22.04.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, tardivităţii cererii de intervenţie şi prescripţiei dreptului la acţiune. A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamant şi, în parte, cererea de intervenţie în nume propriu formulată în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti, G., F., C. şi D. şi a constatat nulitatea absolută parţială a hotărârii nr. 2755/1999 emisă de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în legătură cu apartamentele nr. 1 şi nr. 2, din imobilul situat în Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, în ceea ce priveşte calitatea procesual activă, tribunalul a reţinut că, în baza art. 123 alin. (5) din Constituţie şi potrivit art. 115 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, prefectul poate ataca în faţa instanţei un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, tribunalul a reţinut că, față de obiectul prezentei acţiuni - nulitate hotărâre nr. 2755/1999 emisă de acesta, pârâtul are legitimare procesuală. Chiar dacă din reglementarea de ansamblu a Legii nr. 215/2001, rezultă că are personalitate juridică doar unitatea administrativ teritorială, iar Consiliul General al Municipiului Bucureşti care se constituie, funcţionează şi îndeplineşte atribuţiile prevăzute de dispoziţiile prezentei legi pentru consiliul local, nu acţionează în nume propriu, ci îşi exercită atribuţiile şi lucrează în numele şi pe seama colectivităţii locale pe care o reprezintă, în litigiul de față, calitatea procesual pasivă revine autorităţii administrative cu capacitate de drept administrativ emitentă a actului, neavând relevanță personalitatea juridică sau lipsa reprezentativitătii. Conform art. 15 alin. final din Legea nr. 112/1995, hotărârile pentru restituirile în natură se emit de comisiile judeţene pe a căror rază se află apartamentele, astfel că este impropriu ca primarul, ca autoritate executivă, să răspundă pentru actele emise de autoritatea deliberativă, făcând abstracţie de legea specială de reparaţie.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii cererii de intervenţie în nume propriu, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 18 din Legea nr. 112/1995, hotărârile comisiilor judeţene, ale comisiei municipiului Bucureşti şi ale comisiei sectorului agricol Ilfov sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit legii civile şi pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Regulile privind comunicarea actelor de procedură sunt de strictă interpretare, iar îndeplinirea procedurii nu poate fi dedusă din acte sau fapte extrinseci, echipolente, afară de cazurile prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere că a fost invocată în faţa instanţei de contencios administrativ și nu a fost motivată în fapt și în drept de către pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, tribunalul a avut în vedere normele de drept comun, respectiv Decretul nr. 167/1958 și, față de causa debendi ce atrage sancţiunea nulităţii absolute, imprescriptibilă din punct de vedere al invocării ei, tribunalul a respins excepţia prescripţiei, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că prin sentinţa civilă nr. 9639 din 17.12.1997 pronunţată de Judecătoria sector 5 Bucureşti s-a respins acţiunea în revendicare formulată de defuncta E. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti și SC H. SA, reţinându-se că reclamanta nu a depus la dosar dovezi de plată a ratelor de către Ion Nicolaide, aşa cum era menţionat în actul de vânzare cumpărare nr. x din 11.06.1935 şi nu a făcut dovada calităţii de proprietar actual al imobilului.

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. x din 24.06.1998, Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H. SA, a înstrăinat ap. l al imobilului către intervenientul în nume propriu A., deţinut în baza contractului de închiriere din 5.08.1997.

Prin contractul de vânzare cumpărare nr. x din 2.07.1998, Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H. SA, a înstrăinat ap. 2 al imobilului către intervenientul în nume propriu B., deţinut în baza contractului de închiriere din 7.03.1995.

Demersul judiciar al reclamantului și intervenienților în nume propriu a fost justificat de emiterea hotărârii nr. 2755 din 19.06.1999, prin care a fost restituit întreg imobilul, susţinându-se că, în considerentele sentinţei civile nr. 9639 din 17.12.1997, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că E. nu a făcut dovada calităţii de proprietar actual al imobilului, precum și a faptului că anterior au fost încheiate contracte de vânzare cumpărare asupra apartamentului 1 și 2 cu foştii chiriaşi, invocând frauda la lege și cauza ilicită.

Tribunalul a reţinut că puterea de lucru judecat a considerentelor sentinţei civile nr. 9639/1997 nu poate fi avută în vedere în prezenta cauză faţă de temeiul juridic invocat, întrucât legile speciale de reparaţie stabilesc dintr-o altă perspectivă calitatea de persoană îndreptăţită, astfel că o acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun și soluţionată în anul 1997, anterior intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate impune cu prioritate în prezenta cauză, în care se stabileşte modul de aplicare a Legii nr. 112/1995, cu trimitere la definiţiile pe care le reglementează Legea nr. 10/2001.

În condițiile în care la dosar se afla depusă încheierea Tribunalului Popular al Raionului Lenin pronunţată la data de 8.07.1953, prin care a fost admisă cererea formulată de Secţia Financiară a Raionului Lenin și s-a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului situat în Bucureşti, fost proprietatea lui J., întrucât imobilul a fost lăsat în părăsire de proprietar, tribunalul a reţinut calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a defunctei E., în calitate de moştenitoare a fostului proprietar, având în vedere, în acest sens, dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 111/1951, care, potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 constituia titlul statului.

Apartamentele nr. 1 si 2 ale imobilului au fost cumpărate de către intervenienții in nume propriu în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, fiind încheiate contracte de vânzare-

cumpărare, anterior emiterii hotărârii contestate.

Defuncta E. a sesizat instanţa de judecată la data de 17.07.1996, anterior încheierii de către intervenienţii în nume propriu a contractelor de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu o acţiune în revendicare, iar prin sentinţa civilă nr. 9639 din 17.12.1997, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că Statul Român are un titlu valabil pentru imobilul în litigiu.

Această judecată a confirmat valabilitatea titlului statului asupra bunului în mod irevocabil, motiv pentru care, în mod nelegal, s-a procedat la restituirea în natură a apartamentelor nr. 1 si 2, în condiţiile în care acestea fuseseră deja înstrăinate foştilor chiriaşi.

Împrejurarea că defuncta a formulat, la data de 23.07.1996, cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior înstrăinării apartamentelor nr. 1 si 2, nu prezintă nicio relevanță, dat fiind că, în temeiul acestei legi, putea beneficia doar de despăgubiri, iar nu şi de restituirea în natură, întrucât imobilele nu erau libere, ci ocupate de chiriaşi, defuncta având drept la restituire doar pentru apartamentul din imobil pe care îl ocupa personal în calitate de chiriaş.

Totodată, tribunalul a reţinut că, în lipsa existenţei, la momentul înstrăinării, a unei acţiuni pe rolul instanţelor judecătoreşti, prin care să se conteste modul de preluare a imobilului de către stat, suspendarea de drept prevăzută de art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, introdus prin H.G. nr. 11/1997, nu putea opera şi, în consecinţă, nu poate afecta valabilitatea actelor juridice încheiate de către SC H. SA.

Cum la momentul emiterii hotărârii nr. 2755/1999, Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu a respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, în accepţiunea expusă anterior, actul juridic a fost anulat parţial, sub aspectul apartamentelor nr. 1 si 2, ce au fost înstrăinate către intervenienții în nume propriu A., în baza contractului de vânzare cumpărare nr. x din 24.06.1998 și B., în baza contractului de vânzare cumpărare nr. x din 02.07.1998.

În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate invocate suplimentar de către intervenienți sub aspectul lipsei semnăturii defunctei de pe cererea de restituire și a lipsei capacităţii de exerciţiu la momentul emiterii hotărârii, tribunalul le-a apreciat ca nerelevante sub aspectul obiectului prezentei cauze, neconstituind prin ele însele motiv de nulitate absolută, în accepțiunea legii speciale.

Prin sentinţa civilă nr. 1384 din 5.07.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis în parte cererea de lămurire dispozitiv formulată de către intervenienţii A. şi B., lămurind dispozitivul sentinţei nr. 814 din 22.04.2013 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în sensul că nulitatea absolută parţială a hotărârii nr. 2755/1999 emisă de Consiliul General al municipiului Bucureşti vizează apartamentul nr. l, astfel cum acesta figurează în contractul de vânzare cumpărare nr. x/1998, respectiv trei camere şi dependinţe, cota indiviză de 33,27% din părţile de folosinţă comune şi 42,12 mp teren situat sub construcţie şi apartamentul nr. 2, astfel cum acesta figurează în contractul de vânzare cumpărare nr. x/1998, respectiv trei camere şi dependinţe, cota indiviză de 33,96% din părţile de folosinţă comune şi 42,49 mp teren situat sub construcţie, arătându-se că obiectul contractelor de vânzare - cumpărare l-a constituit numai apartamentele şi terenul situat sub construcţie, nu şi restul terenului aferent acesteia.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel părţile.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a calificat, prin încheierea din 13.01.2014, căile de atac declarate de părţi ca fiind recursuri, reţinând, în raport de obiectul litigiului (anularea unei hotărâri de restituire şi a procesului verbal de punere în posesie emise în temeiul Legii nr. 112/1995), că sunt incidente prevederile art. 282/1 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţie publice cu activitate jurisdicţională nu sunt supuse apelului.

Prin decizia nr. 396/R din 24.02.2014, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a constatat nulitatea recursului declarat de C. şi D., a respins excepţia nulităţii recursului declarat de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, pârâţii F., Primarul General al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 814/2013.

Prin decizia nr. 401 din 11.02.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a

respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimata - pârâtă F. şi a admis recursul declarat de intervenienţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 396/R/2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată, a recalificat căile de atac ca fiind apeluri şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, ca instanţă de apel, reținând că legiuitorul a înţeles să caracterizeze ca fiind de natură civilă toate litigiile apărute în legătură cu aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, chiar dacă actele emise în acest sens de organele abilitate să aplice legea specială ar putea fi calificate, într-o interpretare mai largă a legii, ca fiind acte administrative.

În rejudecarea apelurilor, prin decizia nr. 762/A din 21.10.2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti și intervenienţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 814/2013, a admis excepţia tardivităţii declarării apelului declarat de intervenientul D. şi, în consecinţă, a respins apelul acestuia, ca tardiv, a respins excepţia tardivităţii apelului declarat de C. şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de această intervenientă. A admis apelul declarat de pârâta F. împotriva aceleiași sentinţe, în baza excepţiei de ordine publică privind lipsa calităţii procesuale pasive a intervenienţilor C. şi D., a schimbat în parte sentinţa şi a respins acţiunea Prefectului municipiului Bucureşti faţă de C. şi D., pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestora. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de A., ca nefondată şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Prin decizia nr. 527 din 22.03.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti şi de intervenienţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 762/A/2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând următoarele:

Potrivit art. 13 din H.G. nr. 20/1996, legea condiţionează vânzarea apartamentelor către chiriaşi de verificarea situaţiei juridice a imobilului. Această condiţie presupune ca, la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, vânzătorul şi cumpărătorul să verifice dacă există o cerere de restituire în natură formulată de către persoanele îndreptăţite şi dacă există o hotărâre judecătorească prin care să se constate nelegalitatea sau legalitatea titlului statului.

În speţă, la momentul vânzării, statul avea un titlu asupra imobilului revendicat, întrucât acţiunea în revendicare formulată de E. fusese respinsă, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 9639 din 17.12.1997.

Or, decizia recurată se fundamentează pe considerente contradictorii atunci când

reţine că instanţa de fond nu a înlăturat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 9639/1997, prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de E., ci doar a reţinut că cele două cauze au obiecte diferite, iar cele reţinute într-o pricină având ca obiect revendicarea de drept comun nu pot avea forţă probatorie într-o pricină întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, cât priveşte stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită.

Statuarea instanţei de apel în legătură cu aplicabilitatea Legii nr.10/2001, este greşită, întrucât E. nu a uzat de această cale, fiind decedată la momentul adoptării legii speciale, iar regulile probaţiunii instituie de această lege sunt inaplicabile prezentei cauze.

În acelaşi sens, asemenea considerente nu pot susţine o motivare coerentă care să justifice soluţia adoptată, iar instanţa de apel va trebui să argumenteze în legătură cu efectul pozitiv al lucrului judecat privind chestiunile litigioase dezlegate prin sentinţa civilă nr. 9639/1997 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

Fără să procedeze la analiza cauzelor de nulitate invocate şi reţinând calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului a defunctei E., potrivit Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a modificat şi cauza juridică a cererii de chemare în judecată aplicând procedurii judiciare alte dispoziţii decât cele ale Legii nr. 112/1995.

Reluând judecata apelurilor, în raport de îndrumările date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 941/A din 27.10.2017 a respins apelul declarat de intervenientul în interes propriu D., ca tardiv. A respins apelul declarat de C. ca lipsit de interes. A respins apelurile declarate de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi intervenienţii F., B. şi A., ca nefondate. A respins cererea apelantei-interveniente B. de obligare a intervenientei F. la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele:

Dispoziţia din decizia civilă nr. 762/A din 21.10.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă privind respingerea, ca tardiv, a apelului declarat de către intervenientul D. în raport de data comunicării deciziei din apel, respectiv 20.05.2013, faţă de data declarării apelului de către acesta, 14.06.2013, nu a făcut obiectul judecăţii în recurs, astfel încât statuările cu privire la acesta nu au mai fost reluate în rejudecarea apelului, soluţia pronunţată în acest sens urmând a se menţine ca atare.

De asemenea, statuările din decizie legate de lipsa calităţii procesuale pasive a numiţilor C. şi D., ca urmare a faptului că, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, testamentul şi certificatul de calitate de moştenitor eliberate după E. în favoarea acestora, au fost anulate, astfel încât ei nu mai justifică un interes legitim, au intrat în puterea lucrului judecat, nefiind atacate cu recurs, astfel că apelul declarat de către C. a fost respins, ca lipsit de interes legitim.

Referitor la apelul declarat de către pârâta F., curtea a reţinut că Prefectul Municipiului Bucureşti are calitate procesuală activă, în condiţiile în care este o instituţie publică cu personalitate juridică şi are atribuţii în verificarea legalităţii actelor administrative ale Consiliului Judeţean, ale Consiliului local sau ale Primarului, conform art. 2 şi 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004. De asemenea, conform art. 115 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, în vigoare la data promovării acţiunii, dispoziţiile primarului, hotărârile Consiliului Local şi hotărârile Consiliului Judeţean sunt supuse controlului de legalitate al prefectului în condiţiile legii care îi reglementează activitatea. În plus, în baza art. 20 din aceeaşi lege, prefectul poate verifica măsurile întreprinse de primar sau de preşedintele consiliului judeţean în calitate lor de reprezentanţi ai statului în unitatea administrativ teritorială şi poate sesiza organele competente în vederea stabilirii măsurilor necesare în condiţiile legii.

În speţă, litigiul are drept obiect constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti în temeiul Legii nr. 112/1995 şi a unui proces verbal de punere în posesie a acestei hotărâri.

Prefectul, ca instituţie publică însărcinată prin lege să verifice legalitatea actelor administrative emise de Consiliul Judeţean, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, justifică atât calitate procesuală activă, cât şi interes legitim în formularea unei acţiuni în nulitate absolută, chiar dacă aceasta îmbracă caracter civil, cum s-a constatat cu putere de lucru judecat şi prin decizia civilă nr. 401 din 11.02.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, Secţia I civilă.

Întrucât, conform art.41 alin. (1) C.proc.civ., orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată, iar nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes, prefectul, ca instituţie de drept public cu personalitate juridică însărcinat cu vegherea respectării legii în unitatea sa administrativ-teritorială, nu poate fi exclus de la formularea unei acţiuni civile în acest sens.

Examinând excepţia tardivităţii formulării cererii de intervenţie în interes propriu formulată de B. şi A., cât şi excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, excepţii invocate prin motivele de apel de către pârâta F., curtea a constatat că acestea nu sunt întemeiate, deoarece atare hotărâri nu se comunică prefecturii şi nici persoanelor care ar putea fi afectate de acestea în baza hotărârilor emise în temeiul Legii nr. 112/1995 în baza unei prevederi legale exprese, astfel încât la dosarul cauzei nu există dovezi privind comunicarea hotărârii atacate către Prefectul Municipiului Bucureşti sau către intervenienţi.

Curtea a examinat în mod unitar motivele de apel care sunt identice sau pun în discuţie aceeaşi problematică juridică în toate apelurile promovate în cauză.

Curtea a reţinut că statuările din sentinţa civilă nr. 9639/1997 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti nu întrunesc elementele constitutive ale excepţiei autorităţii de lucru judecat, în sensul art. 166 C.proc.civ., întrucât nu există identitate de cauză, prima acţiune având ca obiect revendicarea, iar cea de-a doua nulitatea unui act juridic.

Cu toate acestea, a constatat că se află în prezenţa prezumţiei relative a puterii lucrului

judecat, în sensul art. 1200 pct. 4 C.civ., ca urmare a efectelor de opozabilitate faţă de terţi şi a principiului relativităţii unui act jurisdicţional.

Existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se evocă exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

În acest sens, s-a vorbit despre un efect pozitiv al lucrului judecat pentru partea care a câştigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut într-o nouă judecată şi de un aspect negativ al lucrului judecat, pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuţie dreptul său într-un alt litigiu.

Apelanţii Municipiul Bucureşti prin Primarul general, prefectul şi intervenienţii în interes propriu au invocat aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat al sentinţei sus menţionate pretinzând că prin aceasta s-a statuat cu titlu definitiv că reclamanta E., între timp decedată, autoarea pârâtei apelante F., nu mai este proprietara actuală a imobilului din litigiu şi că statul are un titlu valabil pentru acelaşi imobil, astfel încât prezenta acţiune trebuia admisă în totalitate.

Curtea de apel a reţinut că în puterea lucrului judecat intră în primul rând dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, dar trebuie recunoscut acest efect şi considerentelor, în măsura în care explică dispozitivul şi se reflectă în el.

În speţă, prin sentinţa civilă nr. 9639 din 17.12.1997 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti s-a constatat doar că reclamanta nu a depus la dosar dovezi de plată a restului ratelor pentru terenul cumpărat şi că autorul acesteia nu a construit decât subsolul imobilului, restul construcţiilor fiind sistate. Aceste constatări ale instanţei nu au fost însă urmate de o statuare, precum că statul s-ar fi prevalat de dispoziţia privind rezilierea de drept a contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect suprafaţa de 508 mp aferentă construcţiei din litigiu, în care părţi figurau autorul lui E. şi anume J. şi Municipiul Bucureşti, în caz că nu se vor achita toate ratele sau că acea construcţie nu va fi edificată în întregime.

Dimpotrivă, instanţa a făcut trimitere la încheierea din 8.07.1953 a Tribunalului Popular al Raionului Lenin, prin care imobilul situat în Bucureşti, fosta proprietate a lui J., a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, înscriindu-se în rândul bunurilor preluate la stat, ca fiind rămase fără stăpân.

Ca urmare, constatarea potrivit căreia statul deţine un titlu valabil asupra imobilului din litigiu, iar reclamanta nu şi-a dovedit calitatea de proprietar actual al imobilului, îşi are sorgintea în argumentaţia precum că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 şi nu ca urmare a rezilierii de drept a contractului de vânzare-cumpărare.

Numai sub acest aspect, prefectul, intervenienţii în interes propriu şi Municipiul Bucureşti prin Primarul general, se pot prevala de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii sus menţionate.

Partea din hotărârea nr. 2755/1999 emisă de Consiliul General al municipiului Bucureşti - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulată prin sentinţa atacată cu apel, are la bază prevederile art. 1 şi 2 din Legea nr. 112/1995 şi are ca obiect subsolul edificat de către autorul pârâtei F. şi terenul aferent, excluzând suprafaţa de teren ce a făcut obiectul vânzării prin contractele de vânzare-cumpărare asupra apartamentelor nr. 1 şi 2 din litigiu şi apartamentele însele, fiind dată în cererea formulată în termenul legal de către moştenitoarea fostului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În altă ordine de idei, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 între Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi intervenienţii în interes propriu la 24.06.1998 şi la 2.07.1998, în legătură cu apartamentele nr. 1 şi 2 din imobilul sus menţionat, au avut la bază dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.

După cum s-a putut constata din actele juridice emise de organele abilitate, în cauză a fost făcută aplicarea Legii nr. 112/1995 atât pentru fostul proprietar, cât şi pentru chiriaşii care ocupau apartamentele în baza unor contracte de închiriere, întrucât apartamentul a fost trecut cu titlu în proprietatea statului, astfel cum pretind dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi

se statuează prin sentinţa civilă nr. 9039 din 17.12.1997.

Prin urmare, în speţă, valorificând efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, creat prin sentinţa civilă 9639 din 17.12.1997 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti care se instituie ca mijloc de probă în actualul litigiu şi se completează cu celelalte documente aflate la dosarul cauzei, curtea a reţinut că, întrucât imobilul din litigiu a fost preluat la stat în baza Decretului nr. 111/1951 şi face obiectul art. 1 din Legea nr. 112/1995, just prima instanță a menţinut hotărârea şi procesul verbal atacate în prezentul litigiu, referitor la subsolul imobilului şi terenul aferent acestuia, cu excluderea celor două apartamente ce au făcut obiectul vânzării în baza Legii nr. 112/1995 şi a terenului inclus în contractele de vânzare-cumpărare.

Greşit s-a reţinut, prin motivele de apel comune, că prima instanţă nu a clarificat situaţia juridică terenului aferent celor două apartamente.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1384 din 05.07.2013 Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 814 din 22.04.2013, în sensul că nulitatea absolută parţială a hotărârii nr. 2755/1999 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, vizează apartamentul nr. 1, astfel cum acesta figurează în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1998, respectiv trei camere şi dependinţe, cota indiviză de 33,27% din părţile de folosinţă comună şi 42,12 mp teren de sub construcţie şi apartamentul nr. 2, astfel cum acesta figurează în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1998, respectiv trei camere şi dependinţe, cota indiviză de 33,96% din părţile de folosinţă comune şi 42,49 mp teren situaţi sub construcţie.

Într-adevăr numai aceste suprafeţe de teren au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, astfel încât instanţa a clarificat situaţia juridică a terenului, în raport de conţinutul acestora.

Instanţa nu a fost învestită cu o cerere de ieşire din indiviziune asupra terenului curte sau cu o acţiune în clarificarea situaţiei juridice a acestui teren, astfel încât nu s-a putut reţine încălcarea de către aceasta a prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995.

Inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 a fost tranşată cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 527 din 22.03.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât nu a mai necesitat noi dezvoltări în analiza apelului împotriva sentinţei.

Întrucât hotărârea şi procesul verbal, acte a căror nulitate se solicită, vizează şi cele 2 apartamente care fuseseră înstrăinate anterior în baza art. 9 al Legii nr. 112/1995 şi nu mai puteau face obiectul restituirii în baza art. 1 din aceeaşi lege, iar aceste contracte nu au fost anulate înăuntrul termenului de prescripţie, just au fost anulate în partea referitoare la cele 2 apartamente.

Împotriva deciziei nr. 941/A din 27.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamantul Prefectul municipiului şi intervenienţii B. şi A.

Motivele de recurs ale reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti sunt circumscrise art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În acest sens, consideră eronat raţionamentul instanţei referitor la calitatea de moştenitoare a numitei E. prin raportare la art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 11/1997, prezumţia puterii de lucru judecat fiind reţinută doar parţial în legătură cu modalitatea de preluare a imobilului.

Susţine că frauda la lege invocată în petitul acţiunii introductive a afectat atât dreptul de proprietate al intervenienţilor, dar şi al statului care a fost deposedat de un drept de proprietate privată. De altfel, la data de 03.11.2012 pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti au depus note de şedinţă prin care au arătat ca sunt de acord cu admiterea acţiunii formulate de către prefect, menţionând că, necunoscând existenţa sentinţei civile irevocabile nr. 9639 din 17.12.1997 pronunţată de Judecătoria sector 5, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a restituit în natură numitei E. imobilul situat în Bucureşti.

Deşi motivele care au stat la baza respingerii acţiunii prin sentinţa nr.9639/1997 au constat în aceea că autorul acesteia nu a respectat contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 11.06.1935, în sensul că nu a plătit ratele aferente terenului şi nu a construit în termen de 5 ani imobilul la care se obligase prin contract (contractul prevăzând o clauză rezolutorie), practic abandonând imobilul şi Statul Român fiind cel care a construit imobilul, totuşi Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a restituit în natură imobilul, ignorând faptul că E. nu a putut face dovada dreptului său de proprietate în fata instanţei, astfel cum s-a statuat cu putere de lucru judecat în sentinţa mai sus amintită. Prin hotărârea nr.2755/1999 comisia a dispus transmiterea în patrimoniul decedatei E., pe lângă cele două apartamente de la parter şi etaj, deja vândute şi a restului imobilului care era bun exclusiv al statului (fiind construit de stat), îmbogăţind fără temei o persoană fizică în detrimentul proprietăţii private a statului.

Făcând trimitere la legile împroprietăririi, al căror beneficiar a fost J., în M.Of. nr. 104/1933 se stipula în mod expres că „neconstruirea în termenul prevăzut de această lege atrage de drept anularea împroprietăririi, în care caz terenul va reintra în patrimonial comunei". Aceste prevederi au fost stipulate expres şi în contractul de vânzare-cumpărare din 11.06.1935: ,,cumpărătorul va fi obligat, sub pedeapsa de a pierde dreptul asupra parcelei, ca să construiască în termen de cel mult 5 ani" şi de asemenea, faptul că „neplata la timp a ratelor datorate atrage după sine deplin drept de reziliere a vânzării lotului şi aceasta fără altă formă de punere în întârziere, judecată, etc. ". Este evident, aşadar, că statul nu trebuia să depună alte diligenţe în vederea rezilierii contractului de vânzare a lotului în suprafaţă de 508 mp, cum eronat a apreciat instanţa de apel.

De altfel, prin cererea formulată în baza Legii nr. 112/1995, E. a solicitat doar imobilul deţinut conform contractului de închiriere nr. x din 7.03.1995 (un apartament la demisol) şi nu întregul imobil, aspect faţă de care hotărârea nr. 2755/1999 este emisă şi cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 112/1995.

În baza Decretului nr. 111/1951 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a proprietăţii defunctului J., fără a se face însă vreo referire la componenţa acestuia, neexistând vreun înscris prin care să se facă dovada că imobilul ar fi fost construit cu respectarea clauzelor contractuale. În plus, instanţa de apel nu a dezbătut motivul ce viza faptul că pe terenul în suprafaţă de 148,43 mp se plăteşte chirie în baza contractului nr. x din 29.05.2001, fiind astfel considerat şi în prezent proprietate de stat.

O altă critică se referă la împrejurarea că instanța de apel ar fi reținut greșit că unul din motivele de apel a vizat doar clarificarea situaţiei juridice a terenului aferent celor 2 apartamente.

Pe de o parte, situaţia juridică a terenului aferent celor două apartamente înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 a fost definitiv lămurită prin sentinţa civilă nr. 1384 din 05.07.2013, astfel că nu avea cum să mai facă obiectul apelului.

Pe de altă parte, instanţa a fost învestită cu o cerere ce vizează nulitatea absolută a

hotărârii nr.2755/1999 şi respectarea proprietăţii statului conferită de dispoziţiile art.26 din Legea nr. 112/1995. Terenul în suprafaţă de 508 mp este aferent întregului imobil, inclusiv partea construită de stat asupra căreia defuncta E. nu a dovedit vreun drept de proprietate, fiind eronată susţinerea instanţei de apel conform căreia hotărârea nr.2755/1999 s-ar referi doar la subsolul imobilului şi terenul aferent.

Motivele de recurs ale intervenientei B. sunt circumscrise art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și au în vedere următoarele:

Legea nr.112/1995 (art. 1 şi art.2) prevede măsuri reparatorii pentru foştii proprietari ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe. Potrivit art.3 şi art.13 din lege, proprietarii primesc despăgubiri atât pentru apartamentele avute în posesie, cât şi pentru terenurile aferente construcţiei. Statutul terenurilor este lămurit şi mai precis prin art.26 care spune clar că „suprafeţele de teren preluate de stat sau alte persoane juridice şi aflate la data de 22.12.1989 în posesia acestora şi care depăşesc suprafaţa aferentă construcţiei rămân în posesia statului”.

E. nu a prezentat acte doveditoare a dreptului de proprietate asupra imobilului şi a terenului şi, chiar dacă ar fi avut aceste acte doveditoare, Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 nu ar fi avut dreptul legal decât să-i retrocedeze apartamentul de la subsolul ocupat de aceasta în calitate de chiriaş, mai exact două camere însumând 32 mp şi să acorde despăgubiri pentru celelalte proprietăţi.

De asemenea, instanţa de apel greşit consideră că suprafaţa de 508 mp este aferentă construcţiei, când, de fapt, pe terenul de 508 mp este construit imobilul care are o amprentă la sol de 126,08 mp, deci rămâne teren aferent construcţiei de cca.381,92 m.p. terenul fiind de fapt aferent întregii construcţii compusă din 3 unităţi locative (subsol, parter, etaj 1). Doar terenul de sub construcţie s-a vândut chiriaşilor în cotă-parte, odată cu apartamentele, aşa cum prevede legea, restul terenului rămânând în posesia statului.

Revendicatorul nu este îndreptăţit să ceară nici întregul apartament de la subsol şi nici cota parte din podul casei ce aparţine tot statului, ca şi terenul.

Menţionează că a invocat încălcarea articolelor din Legea nr.112/1995 privind statutul juridic al terenului aferent imobilului, nu pentru a fi intervenienții puşi în posesia lui, ci pentru că au susținut, prin calitatea de intervenienți, alături de Prefect, capetele de cerere ale reclamantului, respectiv nulitatea absolută a hotărârii nr. 2755/1999 şi respectarea proprietăţii statului conferită de art.26 din Legea nr.112/1995 şi de art.7 din Legea nr.10/2001. Dacă aceste legi clarifică fără echivoc statutul terenurilor aferente construcţiilor cumpărate prin Legea nr.112/1995, atunci nu numai reclamantul are dreptul să ceară respectarea legii, ci şi toate părţile aflate în proces, inclusiv intervenienții, fără un avantaj pentru ei (nici nu au pârghii legale), ci pentru a se respecta prevederile legale de către toţi.

Apreciază că revendicatorii, inclusiv moştenitorii, nu pot fi persoane îndreptățite şi fiindcă nu au urmat procedura specială prevăzută de art.21 şi art.22 din Legea nr.10/2001 privind notificarea, conform procedurilor legale, a persoanei juridice deţinătoare a imobilelor terenuri şi construcţii.

Motivele de recurs ale intervenientului A. sunt circumscrise pct. 9 al art. 304 C.proc.civ. și sunt similare cu cele ale intervenientei B., acestea vizând greşita interpretare a Legii nr. 112/1995, în sensul că instanţa nu a luat în considerare toate documentele dosarului din care rezultă clar că J. şi fiica acestuia nu sunt persoane îndreptăţite la retrocedare şi că imobilul a fost construit de stat, cu excepţia a 32 mp de la subsol. Pentru suprafața de teren de 508 mp aferentă construcţiei, în fapt 381,92 mp deoarece amprenta la sol este de 126,08 mp, precizează că a supus atenţiei instanţei de judecată încălcarea Legii nr.112/1995, susținând, în calitate de intervenient, alături de Prefect, cererea reclamantului privind nulitatea absolută a hotărârii nr. 2755/1999 şi respectarea proprietăţii statului conferită de art. 26 din Legea nr.112/1995 şi art. 7 din Legea nr.10/2001.

Intimata F. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că limitele rejudecării vizează nulitatea dispoziției de restituire în natură referitoare la cele două apartamente iar rezilierea contractului din 1934 este invocată omisso medio. Instanța a analizat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, din care rezultă că imobilul a fost preluat cu titlu. De asemenea, la momentul vânzării apartamentelor, exista o singură unitate locativă pentru care moștenitoarea fostului proprietar, care avea calitatea de chiriaș în imobil, formulase cerere de retrocedare în baza Legii nr.112/1995.

Prefectul Municipiului București a formulat întâmpinare la recursurile intervenienților, solicitând admiterea acestora cu motivarea că terenul de 508 mp este aferent întregului imobil, inclusiv partea construită de Statul Român, iar pentru o suprafață de 148,43 mp se plătește chirie, fiind considerat proprietate de stat.

La termenul de dezbateri asupra recursurilor, instanța a pus în discuția părților interesul intervenienților în promovarea căii de atac, în raport de obiectul cererii de intervenție principale și de statuările instanțelor de fond.

Aceștia și-au justificat interesul, susținând că plătesc chirie pentru teren iar în situaţia în care terenul ar rămâne în proprietatea pârâtei, statul va fi lezat în drepturi și ei nu ar mai acea acces la propria locuință.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de intervenienții în interes propriu, instanța de recurs a invocat excepția lipsei unui interes actual al demersului procesual, raportat la obiectul cererii de intervenție, respectiv la dreptul pretins a fi protejat prin pronunțarea hotărârii și față de împrejurarea admiterii, sub acest aspect, atât a acțiunii principale, cât și a cererii de intervenție.

Astfel, dreptul pe care intervenienții l-au afirmat ca drept propriu și cu privire la care au

invocat interesul de a-l proteja pe calea prezentei acţiuni în justiţie, alăturate celei principale, este dreptul de proprietate pe care îl exercită asupra a două apartamente și a cotei părți de teren aferente acestora, dobândit în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995.

Pretenţiile lor au fost recunoscute de instanța de fond, care prin sentința civilă nr. 814 din 22.04.2013, astfel cum a fost lămurită prin sentința civilă nr. 1384 din 5.07.2013, a anulat hotărârea de restituire în natură a imobilului, către moștenitoarea fostului proprietar, în limita părții din imobil ce a constituit obiect al contractelor de vânzare cumpărare și pentru care intervenienții dețin un drept de proprietate.

În recursurile declarate, intervenienţii au criticat, cu privire la partea din imobil pentru care dispoziția de restituire în natură a rămas valabilă, soluţia instanţei de apel referitoare la calitatea de proprietar a persoanei căreia i s-a restituit imobilul, precum şi la situația juridică a terenului de 508 mp, aferent întregului imobil.

Aceste aserţiuni exced limitelor învestirii prin cererea de intervenție în interes propriu, fiind străine de obiectul acestei cereri şi constituie, de fapt, argumente în susţinerea dreptului pretins de stat, potrivit acţiunii precizate, în litigiul pe care acesta l-a promovat.

Recurenţii nu au formulat și o cerere în interesul statului, în care să valorifice apărările acestuia prin prisma dorinţei lor de a-şi conserva un drept izvorât dintr-un contract de locațiune. De altfel, intervenienții au recunoscut că, din acest punct de vedere, nu pretind un avantaj pentru ei, ci susțin, alături de prefect, cererile acestuia. Or, în această situație, existența unui interes propriu al terțului de a participa la proces, formulând apărări în favoarea părții pentru care intervine, care se grefează, nu pe un drept propriu, ci pe al altuia, poate fi supusă jurisdicţiei instanţei numai pe calea unei intervenții în interesul părții din proces, nu pe calea unei intervenții principale.

Odată ce intervenienților le-a fost recunoscut dreptul propriu pretins în cauză, demersul procesual de a ataca respectiva hotărâre cu argumente ce țin de apărarea poziției procesuale a unei alte părți, excede limitelor învestirii instanței de judecată prin cererea de intervenție principală şi, prin urmare, dispare condiţia interesului actual, pe care este necesar să îl justifice partea când promovează o cale de atac.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, prima critică vizează limitarea aplicării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat generat de existenţa sentinței civile nr.9639 din 17.12.1997, exclusiv la preluarea cu titlu valabil a imobilului, nu și referitor la lipsa calității de proprietar a moștenitoarei E. Nu se poate aprecia, cum a susţinut intimata F., că rezilierea contractului din 1935 este invocată omisso medio, întrucât nici nu a fost formulată ca o cerere care să învestească instanța în prezentul litigiu, ci a reprezentat un aspect pretins a fi fost dezlegat în litigiul anterior, care se impune cu putere de lucru judecat în acest litigiu.

Raționamentul instanței de apel este corect, în condițiile în care opune, în prezenta cauză, autoritatea de lucru judecat, sub forma prezumţiei ca mijloc legal de probă, a acelor considerente decisive care, în acord cu dispozitivul hotărârii, stabilesc faptul că imobilul a fost preluat de stat cu titlu reprezentat de Decretul nr.111/1951. Dacă temeiul juridic al respingerii acţiunii în revendicare ar fi fost altul, respectiv s-ar fi analizat şi constatat rezilierea de drept a contractului de vânzare cumpărare din anul 1935, sentința s-ar fi rezumat la a constata aplicarea unei astfel de sancţiuni civile care precede, temporal, preluarea imobilului în baza Decretului nr.111/1951. Însă, distinct de circumstanțierea împrejurărilor care au dus la dobândirea dreptului de proprietate al autorului numitei E., de constatarea că aceasta nu a produs dovezi de plată a ratelor de către autorul său şi cu privire la executarea obligaţiilor de construire asumate prin contract, sentința nu conţine dezlegări ale unor situaţii litigioase, chiar incidentale, cum ar fi fost aceea a constatării rezilierii de drept a contractului, ci reţine că imobilul a fost preluat în baza unui act normativ, astfel că statul are un titlu valabil iar reclamanta E. nu a dovedit calitatea de proprietară actuală pentru a putea fi admisă acțiunea în revendicare. Or, o astfel de împrejurare deschide calea aplicării, în ceea ce o privește, a legilor speciale de reparație, în cadrul cărora posibilitatea examinării cererii fostului proprietar de restituire în natură nu este condiționată, precum în cazul unei acţiuni în revendicare, de actualitatea titlului acestuia, ci de dovada preluării de către stat, situație căreia i se subsumează

și preluarea conform Decretului nr.111/1951.

Recurentul nu a combătut, cu argumente pertinente, în recurs, acest raţionament al instanţei care a distins între considerentele decisive, care susţin dispozitivul hotărârii şi cele care descriu situaţia de fapt, fără consecinţe juridice în procesul decizional, motiv pentru care, critica sa referitoare la limitarea aplicării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat este nefondată.

O altă critică se referă la împrejurarea că instanța de apel nu a analizat frauda la lege, din perspectiva deposedării statului de dreptul său de proprietate asupra terenului de 508 mp, întemeiată pe faptul rezilierii de drept a contractului de vânzare cumpărare pentru nerespectarea clauzelor acestuia, că nu a ținut cont că statul a finalizat construcția imobilului și că a închiriat intervenienților suprafața de 148 mp din terenul aferent construcției. Cu privire la terenul de 508 mp susține și faptul că decizia de restituire în natură este lovită de nulitate pentru că încalcă dispozițiile art. 26 din Legea nr.112/1995.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a analizat cauza de nulitate a deciziei și în ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al statului. Plecând de la prezumția izvorâtă din efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel cum s-a menţionat anterior, în sensul că titlul statului este reprezentat de Decretul nr.111/1951, a considerat că, exceptând terenurile aferente apartamentelor 1 și 2 deținute de intervenienți în baza contractelor de închiriere și care au constituit obiect al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/2005, restul terenului a fost restituit fostului proprietar, care deținuse, la rândul său, cu contract de închiriere, o unitate locativă în imobil.

În acest sens prima instanţă a lămurit dispozitivul sentinței, apreciind că ceea ce nu se restituie în natură este terenul aferent imobilului înstrăinat în baza Legii nr.112/1995, ori, prin aceste contracte, au fost înstrăinate doar terenurile de sub construcție. De asemenea, instanța de apel a precizat, răspunzând unei critici similare formulate în apel, că partea din hotărârea nr.2577/1999 neanulată are la bază dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr.112/1995 și are ca obiect subsolul și terenul aferent, cu excepţia terenului ce a constituit obiect al vânzării. Or, recurentul nu a criticat acest raționament și nu a precizat de ce consideră că terenul respectiv, dat fiind faptul că nu făcea parte din cele cuvenite chiriașilor cumpărători, în măsura în care era liber, nu era restituibil în natură.

Situaţia juridică a acestui teren este reglementată de art. 21 din Legea nr.112/1995, potrivit căruia, odată cu restituirea în natură şi dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor se dobândeşte şi dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente, aşa cum au fost determinate la data trecerii în proprietatea statului, cu excepţia suprafeţelor ocupate şi aferente altor construcţii şi dotări edilitare realizate, cu aprobări legale, după această dată. În această situație, terenul aferent imobilului, ca unitate locativă, a fost considerat cel determinat la data trecerii în proprietatea statului.

Din această perspectivă nu se poate considera că au fost încălcate dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.112/1995 conform cărora suprafeţele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora şi care depăşesc suprafaţa aferentă construcţiilor, rămân în proprietatea statului. Textul de lege menționat clarifică situaţia juridică a acelor terenuri ce nu se restituie în natură odată cu unitatea locativă potrivit art. 21 şi care rămân, astfel, în proprietatea statului. La o astfel de împrejurare s-a referit instanța de apel atunci când a menţionat că, în măsura în care ar exista suprafețe de teren care, în aplicarea art. 26, ar fi rămas în proprietatea statului, există posibilitatea ieșirii din indiviziune, apreciind, însă, că nu a fost învestită cu lămurirea unei astfel de situaţii.

În consecință, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte a respins, în baza art. 312 alin.(1) C.proc.civ., recursul reclamantului ca nefondat, constatând legalitatea hotărârii atacate, precum și recursurile declarate de intervenienţi, ca lipsite de interes.