RCA insurance claim against bankrupt insurer's guarantee fund is exclusively subject to administrative procedure, barring direct civil action.

Asigurare de răspundere civilă auto obligatorie. Societate de asigurări aflată în procedura falimentului. Acțiune în despăgubiri întemeiată pe dreptul comun îndreptată împotriva Fondului de garantare a asiguraților. Inadmisibilitate.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații.

Index alfabetic : accident de circulație

faliment

drept de creanță

poliță de asigurare civilă auto

prejudiciu

despăgubiri materiale

procedură administrativă

Legea nr. 213/2015, art. 13, art. 14

Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015, art. 9

Dispozițiile Legii nr. 213/2015 - lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor - şi prevederile art. 9 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 stabilesc că Fondul de garantare a asiguraților are ca scop plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015 precum și faptul că Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii ale asigurătorilor în faliment.

Fondul nu are calitatea de asigurător și nu preia funcțiile unui asigurător, nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului, iar, între Fondul de garantare a asiguraţilor şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie, nu există nici un raport juridic și, prin urmare, nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, cum vehiculul implicat în accidentul a cărui victimă a fost reclamanta era asigurat la societatea de asigurare față de care s-a deschis procedura insolvenței, iar, prin hotărâre judecătorească definitivă, asigurătorul a fost obligat la plata unor sume reprezentând despăgubiri materiale și daune morale, titulara dreptului de creanță avea posibilitatea de a se adresa cu o cerere Fondului de garantare a asiguraților, urmând procedura instituită de Capitolul III al Legii nr. 213/2015, acțiunea directă în fața instanței civile fiind inadmisibilă.

Secția I civilă, decizia nr. 436 din 14 februarie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. i-a chemat în judecata pe pârâţii B., Societatea Asigurare - Reasigurare C. S.A. - prin lichidator X. SPRL, Fondul de garantare a asiguraţilor şi Fondul de protecţie a victimelor străzii, pentru a se dispune obligarea pârâţilor la plata daunelor materiale în cuantum de 1.667.763,63 ron, reprezentând: 1.377.317,08 ron, beneficiul nerealizat; 32.046,55 ron, cheltuieli efectuate ca urmare vătămării suferite; 258.400,00 ron, cheltuieli materiale certe ce urmează a fi realizate în viitor.

Prin sentinţa civilă nr. 1249 din 29.11.2016 a Tribunalului Iaşi, Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Fondul de garantare a asiguraților.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Fondului de protecție a victimelor străzii şi, pe cale de consecinţă, s-a respins acţiunea formulată de către reclamanta A. împotriva acestuia.

S-a respins excepţia prescripției dreptului la acțiune şi a autorității de lucru judecat.

S-a admis excepţia inadmisibilităţii şi s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de către reclamanta A. împotriva Fondului de garantare a asiguraţilor şi pârâtului B.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel A., solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei atacate şi judecarea cauzei, prin evocarea fondului.

Prin decizia nr. 358 din 10.05.2017, Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1249/2016, pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o noua judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 C.proc.civ., recurenta a susținut că legislaţia aplicabilă în speţă nu exclude posibilitatea celor păgubiţi de a se adresa pe calea dreptului comun, în cazul în care solicită plata daunelor rezultate din producerea unui risc asigurat printr-o poliţa RCA. A afirma contrariul înseamnă a adăuga la lege şi a încălca dreptul de acces la justiţie, drept constituţional fundamental.

Procedura administrativă instituită prin Legea nr. 213/2015 reprezintă doar o facilitate pentru păgubiţii care deţin deja o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva asigurătorului sau care doresc constatarea prejudiciului în urma deschiderii unui dosar de daună. În speţa pendinte, deşi prejudiciul actual şi viitor este cert, nu se poate afirma că deţine o creanţă certă, ea nefiind încă stabilită de o instanţă de judecată, singura ce are aceasta abilitate.

Faptul ca petenții pot urma şi altă procedură, în afară de cea necontencioasă, prevăzută de art. 12-14 din Legea nr. 213/2015, rezultă chiar din art. 20 alin. (2) din lege care prevede că, „în cuprinsul cererii de plată, petentul declară pe propria răspundere, sub sancţiunile prevăzute de Codul penal, dacă suma pretinsă de la Fond a fost încasată în cadrul procedurii de faliment şi/sau în urma exercitării altor acţiuni de recuperare a sumelor cuvenite”. În acest context, recurenta consideră că obligativitatea acestei declaraţii pe propria răspundere nu ar fi fost instituită dacă legiuitorul ar fi avut intenţia de a face din această procedură administrativă singura posibilitate de recuperare a prejudiciului apărut în urma producerii unui risc asigurat.

Recurenta a arătat că procedura necontencioasă prevăzută la art. 12-14 din Legea nr. 213/2015, în afara faptului că nu este prevăzută ca unică variantă de angajare a răspunderii legale a Fondului, este aplicabilă doar în măsura în care se doreşte o rezolvare amiabilă, pentru creanţe certe, lichide şi exigibile, rezultând din avariile autoturismelor. Acest lucru rezultă inclusiv din modalitatea de formulare a normelor invocate, precum şi a normelor de aplicare (art. 13-16 din Norma nr. 16/2015). Normele se referă la pagubele materiale rezultând din avarierea unor bunuri (autovehicule etc.) ale căror cuantum cert poate fi demonstrat prin înscrisuri justificative (factura proforma sau deviz de reparaţii). Mai mult, în cazul unui dosar de daună, evaluarea prejudiciului este realizată de către un inspector de daune, pe baza unui sistem de specialitate, or, în cazul pendinte, inspectorul de daună nu poate avea competenţa necesară în a stabili beneficiul material nerealizat de recurentă; în atare condiţii, prin obligarea la parcurgerea unei astfel de proceduri, i se încalcă şi dreptul la un proces echitabil, nemaiavând posibilitatea de a apela la o instanţă independentă, calificată şi imparţială în vederea stabilirii corecte a prejudiciului suferit.

Consideră că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au interpretat în mod greşit prevederile legale instituite prin Legea nr. 213/2015.

În primul rând, la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, se prevede foarte clar faptul că, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului.

Pe lângă faptul că legea nu instituie obligativitatea urmării procedurii necontencioase, chiar statuează faptul că cel păgubit are la dispoziţie mai multe căi/ posibilităţi de a-şi recupera prejudiciul suferit, astfel încât consideră că legea specială nu îngrădește dreptul de a recurge la procedura de drept comun.

Astfel, instanţa de fond şi cea de apel au extins norma juridică - art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015 - dincolo de ipotezele la care se aplică, în sensul că legea specială a fost aplicată, prin analogie, la o situaţie ce nu cade sub incidenţa ei şi, în plus, au văzut obligativitatea acolo unde era prevăzută posibilitatea, aspect ce, în opinia recurentei, constituie motiv de casare în recurs.

Această aplicare greşită a normelor legale a condus şi la aplicarea greşită a normelor de procedură, prin admiterea unei așa-zise excepţii de inadmisibilitate a acțiunii de drept comun împotriva Fondului de garantare a asiguraţilor.

Recurenta a mai susținut că, potrivit art. 193 alin. (1) C.proc.civ., sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, daca legea prevede în mod expres aceasta. Or, Legea nr. 213/2015 nu prevede o astfel de obligaţie expresă.

În speţă, se solicită repararea unui prejudiciu care a survenit în urma înrăutățirii stării de sănătate care a cauzat pensionarea forţată pe caz de boală. Pentru a fi stabilit în mod corect acest prejudiciu, trebuie să se analizeze dacă există un raport de cauzalitate între producerea accidentului şi prejudiciul survenit ulterior. Pentru a se stabili acest aspect, precum şi întinderea prejudiciului, este necesară parcurgerea unei proceduri contencioase, administrarea şi analizarea unui material probatoriu „stufos”, discutarea acestuia în condiţii de contradictorialitate, astfel încât să existe garanţia respectării drepturilor tuturor părților implicate, aspecte ce sunt de competența exclusivă a instanţelor de judecată.

Fondul nu se poate substitui autorităţii judecătoreşti în acest sens. Chiar dacă decizia fondului, de respingere sau de admitere parţială a cererii de despăgubire, poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ - Curtea de Apel Bucureşti, întreaga procedură nu conferă toate garanţiile pentru ca recurenta să recupereze despăgubirile care i se cuvin. Termenele sunt foarte scurte, iar contestaţia se judecă cu celeritate, aspecte care nu permit administrarea unui probatoriu mai complex (expertize medico-legale, contabile, etc.). Astfel, îi sunt încălcate drepturile privind accesul liber la justiţie şi cel la un proces echitabil, drepturi garantate şi protejate de Constituţia României şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Conform dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, Fondul de garantare a asiguraţilor a fost înființat special pentru protejarea creditorilor de asigurări ai unei societăţi de asigurare. Aşadar, în condiţiile în care societatea de asigurare intră în procedura falimentului, creditorii acesteia nu au obligaţia de a se înscrie la masa credală în cadrul procedurii de insolvență, ci pot valorifica pretenţiile existente faţă de asigurător, în limita unui plafon legal, direct împotriva Fondului de garantare a asiguraţilor, care, la rândul său, va recupera aceste sume sau o parte din ele prin înscrierea la masa credală.

Raportat la dispoziţiile legale invocate, din momentul intrării în procedura falimentului, Fondul, în calitatea sa de garant legal, este în drept să efectueze toate plăţile creditorilor societăţii de asigurare, fie în urma unei cereri adresate în mod direct instituţiei, fie în cadrul unei proceduri contencioase de drept comun.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 6.12.2017, constatând încheiată procedura filtrului, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. și a acordat termen la data de 14.02.2018, în ședință publică pentru dezbaterea recursului.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, trebuie remarcat că ceea ce se dispută în cauză, în mod esențial, prin raportare la soluțiile pronunțate de instanțele fondului, este împrejurarea dacă parcurgerea procedurii administrative instituită de Legea nr. 213/2015 are sau nu caracter obligatoriu.

Pentru a decide asupra acestui aspect, trebuie realizată o interpretare a dispozițiilor acestei legi, precum și o analiză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia dreptului de acces la un tribunal, ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil reglementat de articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, vehiculată de autoarea recursului dedus judecății.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, situat în Capitolul III al Legii nr. 213/2015 care prevede procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile fondului, statuează că, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraților, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererile creditorilor de asigurări, definiți de articolul 4 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat, sunt de competența comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire/plată, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestație, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, la Curtea de Apel București – Secția contencios administrativ și fiscal, în termen de 10 zile de la comunicare, potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Utilizarea sintagmei „poate formula”, în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurenta îi atribuie semnificația de posibilitate de alegere între procedura administrativă și cea directă, în fața instanței de judecată, demonstrează, în opinia instanței de recurs, nu dreptul de opțiune între cele două proceduri, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, urmând ca, în ipoteza în care cererea de despăgubire/plată este refuzată, aceasta să se poată adresa instanței de judecată - Curtea de Apel București - Secția contencios administrativ și fiscal, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

În același sens, Legea nr. 213/2015 şi art. 9 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor stabilesc că Fondul are ca scop plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015; că Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii ale asigurătorilor în faliment, plăţile fiind achitate sau acoperite exclusiv printr-o procedură administrativă prevăzută de dispoziţiile legale speciale.

Astfel, Fondul nu are calitatea de asigurător și nu preia funcțiile unui asigurător, nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului, iar, între Fondul de garantare a asiguraţilor şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie, nu există nici un raport juridic, neexistând o obligaţie solidară a Fondului de garantare a asiguraţilor şi a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier.

Sub aspectul pretinsei încălcări a dreptului de acces la un tribunal și garanțiilor procesuale instituite de articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de recurs reţine următoarele argumente:

În jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, este unanim recunoscut că dreptul de acces la un tribunal nu este unul absolut, fiind susceptibil de limitări, întrucât, prin însăși natura lui, acesta presupune o reglementare din partea statului, în cadrul marjei sale de apreciere, recunoscută de Convenție, cu condiția ca limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie proporționale, adică să existe un echilibru între scopul invocat de stat și mijloacele folosite, între interesul general și imperativul protejării drepturilor individuale (a se vedea în acest sens, cauza Sabin Popescu c. României, hotărârea din 2 martie 2004, par. 66).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că instituirea unei proceduri prealabile nu este în sine incompatibilă cu prevederile articolului 6 al Convenției, fiind una dintre limitările admise ale dreptului de acces la un tribunal, însă, pentru a atinge scopul reglementării dreptului la un proces echitabil, ea trebuie să fie supusă unui control judecătoresc exercitat de o instanță independentă și imparțială, cu plenitudine de jurisdicție, adică o instanță capabilă să exercite un control în fapt și în drept, desigur, în funcție de competențele atribuite de dreptul intern.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin hotărârea din 23 iunie 1981, pronunțată în cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgiei, par. 51, ori hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunțată în cauza Fischer contra Austriei, par. 28, că imperative de suplețe și eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pot justifica intervenția prealabilă a unor organe administrative care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenție. Ceea ce impun însă dispozițiile acestui articol convențional este ca decizia unei asemenea autorități să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică un „tribunal” în sensul Convenției.

Or, într-o ipoteză de tipul celei deduse judecății, refuzul cererii de despăgubire/plată de către Fondul de garantare a asiguraților, concretizat într-o decizie de respingere totală sau parțială a pretențiilor, emisă în cadrul procedurii administrative prealabile, este supus cenzurii instanței de judecată, astfel cum este în mod expres reglementat în articolul 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, instanță care întrunește toate calitățile unui tribunal independent, în sensul art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel încât instanța de recurs nu poate decela nici un risc de potențială încălcare a dreptului la un proces echitabil, astfel cum, în mod nefondat, susţine recurenta.

Împrejurarea că recurenta reclamantă sau alți creditori de asigurări aflați în situații similare cu aceasta nu au acces la o instanță civilă, ci la o instanță de contencios administrativ, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opțiunea legiuitorului să reglementeze competențele și atributele instanțelor de judecată, iar art. 6 al Convenției nu impune ca procedura judiciară ulterioară unei proceduri prealabile să se desfășoare exclusiv în fața unei secții civile.

Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedurile de judecată.

Cum, în cauza dedusă judecății, vehiculul implicat în accidentul a cărui victimă a fost recurenta reclamantă A. era asigurat la SC C. SA, societate față de care s-a deschis procedura insolvenței, iar, prin sentinţa civilă nr. 860 din 22.03.2013, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/245/2012, rămasă definitivă, instanţa a obligat asigurătorul SC C. SA la plata următoarelor sume: 32.755,69 lei, reprezentând despăgubiri materiale, din care 16.258.19 lei reprezentând prejudiciu efectiv suferit, iar sumă de 16.497,50 lei, reprezentând beneficiu nerealizat aferent anului 2010; 442.190 lei, reprezentând daune morale; 454.51 lei reprezentând cheltuieli judiciare, reclamanta, titulara unui drept de creanță stabilit într-o procedură judiciară, avea posibilitatea de a se adresa cu o cerere Fondului de garantare a asiguraților, urmând procedura instituită de Capitolul III al Legii nr. 213/2015, acțiunea directă în fața instanței civile fiind inadmisibilă, astfel cum, în mod legal, au decis instanțele fondului.

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 80/2017, în examinarea excepției de neconstituționalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, Curtea constatând că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților, prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31.08.2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2.09.2015.

Astfel, Curtea Constituțională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabilește o procedură necontencioasă prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs în ansamblul lor sunt nefondate, instanța de recurs, în temeiul art. 496 C.proc.civ., a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 358 din 10.05.2017 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia civilă.