Constitutional exception to criminal procedure rules on mandatory expertization admissible, prior refusal reversed
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice, in a panel of five judges, reversed the first-instance decision and ordered the referral of the case to the Constitutional Court, thereby ruling in favor of the defendant and admitting the request to raise a constitutional exception regarding Articles 172(9), (10), and (12) of the Code of Criminal Procedure. The dispute arose from a criminal appeal for tax evasion, where the defendant challenged the procedural framework governing scientific-technical reports, arguing that the absence of a mandatory judicial expert when such reports are contested violated the right to a fair trial and the principle of legality; although the first instance dismissed the constitutional challenge as inadmissible for lacking a concrete link to the case's resolution, the appellate court found that the report was decisive for the conviction and that the statutory provisions directly impacted the defendant's legal situation. The decisive legal basis centered on the admissibility requirements under Article 29 of Law No. 47/1992, specifically the requirement that the challenged norm have a concrete link to the solution of the case, and the Constitutional Court was tasked with assessing whether the discretionary power of judicial authorities to waive mandatory expertization conflicts with Article 1(5) (legality), Article 21(3) (fair trial), Article 6(1) of the ECHR, and Article 47 of the Charter of Fundamental Rights, while the High Court noted its own opinion that the provisions were likely constitutional.
Legislator headnote
AI generatedart. 275 alin. (2) C. proc. pen, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Art. 172 din C. proc. pen, art. 172 alin. (12) din C. proc. pen, art. 417 alin. (2) C. proc. pen, art. 1811 din C. proc. pen; Constitutional exception to criminal procedure rules on mandatory expertization admissible, prior refusal reversed: The dispute arose from a criminal appeal for tax evasion, where the defendant challenged the procedural framework governing scientific-technical reports, arguing that the absence of a mandatory judicial expert when such reports are contested violated the right to a fair trial and the principle of legality; although the first instance dismissed the constitutional challenge as inadmissible for lacking a concrete link to the case's resolution, the appellate court found that the report was decisive for the conviction and that the statutory provisions directly impacted the defendant's legal situation. The decisive legal basis centered on the admissibility requirements under Article 29 of Law No. 47/1992, specifically the requirement that the challenged norm have a concrete link to the solution of the case, and the Constitutional Court was tasked with assessing whether the discretionary power of judicial authorities to waive mandatory expertization conflicts with Article 1(5) (legality), Article 21(3) (fair trial), Article 6(1) of the ECHR, and Article 47 of the Charter of Fundamental Rights, while the High Court noted its own opinion that the provisions were likely constitutional.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedCited in the final order to rule that judicial costs remain in the charge of the state.
Full text
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din data de 26 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, Penal 2 în dosarul nr. x/2017 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (9), (10) şi 12 din C. proc. pen., formulată de apelantul intimat inculpat A..
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., apelantul intimat inculpat A. a fost obligat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această încheiere, prima instanţă a constatat, în esenţă, că în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Astfel, prima instanţă a reţinut că examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, prin raportare la stadiul procedurii, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepţia şi la înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în speţă sau poate influenţa modalitatea de soluţionare cauzei sau însăşi soluţia ce ar urma să fie dispusă.
Pe baza acestor consideraţii teoretice, în speţă, s-a constatat că prin excepţia de neconstituţionalitate formulată, apelantul intimat inculpat a apreciat că dispoziţiile art. 172 alin. (9), (10) şi 12 C. proc. pen. sunt neconstituţionale, întrucât acestea nu prevăd, în mod obligatoriu, efectuarea unei expertize în situaţia contestării raportului de constatare, urmărind astfel modificarea dispoziţiilor legale.
În atare situaţie, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a constatat că nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege, ci, în realitate, se doreşte modificarea acestuia, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca fiind neconstituţional, ci trebuie să influenţeze modalitatea de soluţionare a cauzei. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului de constituţionalitate, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.
Neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională. Autorul excepţiei tinde în fapt la modificarea textelor legislative, prin instituirea obligaţiei de a se dispune efectuarea unei expertize judiciare în situaţia în care raportul de constatare este contestat, ceea ce nu este de competenţa instanţei de contencios constituţional, fiind atributul exclusiv al puterii legislative.
Neconstituţionalitatea unei reglementări constituie o stare intrinsecă a acesteia şi nu poate fi dedusă pe calea interpretării proprii a autorului excepţiei, căci în acest fel, s-ar atribui reglementării un sens pe care legiuitorul nu l-a prevăzut in terminis (Curtea Constituţională s-a pronunţat constant în acest sens, exemplu, Decizia nr. 122 din 16 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 367 din 27 aprilie 2004 şi Decizia nr. 748 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 460 din 03 iulie 2009).
În concluzie, instanţa de fond a reţinut că, în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate şi nici nu au influenţă asupra modalităţii de soluţionare a cauzei.
Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (9), (10) şi 12 din C. proc. pen., formulată de apelantul intimat inculpat A., iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. apelantul intimat inculpat a fost obligat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, la data de 27 februarie 2018, în termenul legal, inculpatul A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul de 5 judecători - penal 2, la data de 10 mai 2017 sub nr. x/1/2017/a1.1.
Criticile formulate şi concluziile apărătorului ales al recurentului inculpat şi ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate în cuprinsul prezentei decizi.
Examinând calea de atac declarată de inculpatul A. împotriva încheierii atacate, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin cererea formulată la data de 26 februarie 2018, recurentul inculpat A., prin apărător ales, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (9), (10) şi 12 din C. proc. pen.
Astfel cum a susţinut inculpatul în cadrul motivelor de recurs formulate, Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate fiind analizate distinct de condiţiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curţii cu respectiva excepţie.
Totuşi, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale defineşte limitele învestirii acestei instanţe, deoarece instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
Cu referire la excepţia invocată de recurentul inculpat, Completul de 5 Judecători reţine că, din interpretarea prevederilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 rezultă că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale trebuie să îndeplinească cumulativ cele patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ: starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare; prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte primele trei condiţii, se constată că acestea sunt îndeplinite, astfel cum corect a stabilit şi prima instanţă: excepţia a fost invocată de inculpat în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, şi vizează dispoziţiile art. 172 alin. (9), (10) şi (12) din C. proc. pen., texte în vigoare şi care nu au fost declarate neconstituţionale.
În privinţa ultimei condiţii de admisibilitate, se reţine că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia criticată pentru neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Examenul legăturii cu cauza a textului criticat pentru neconstituţionalitate se realizează în mod concret, în funcţie de interesul efectiv al celui ce invocă excepţia şi de înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în speţă.
În cauză, excepţia de neconstituţionalitate menţionată priveşte următoarele texte din C. proc. pen.:
Art. 172 din C. proc. pen.:
(9) Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări.
(10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.
(12) După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize.
În acest context, instanţa de control judiciar apreciază ca relevantă, dar în sens contrar opiniei primei instanţe, împrejurarea că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul judecării apelurilor formulate de: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii B., A., C., D., E., F. şi G., precum şi de părţile civile H. SA, I. SA, J. SA, K. SA, L. SA împotriva sentinţei penale nr. 181 din 28 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015, privind şi pe intimatul inculpat M., intimatele părţi civile: Autoritatea Naţională pentru Turism, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, N. SA, SC O. SA, SC IAR SA şi P. SA şi pe intimata parte responsabilă civilmente SC Q. SRL.
În susţinerea legăturii cu cauza a excepţiei invocate, se reţine că recurentul inculpat A. a fost trimis în judecată şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, soluţia de condamnare fiind fundamentată şi pe raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în cursul urmăririi penale de un specialist din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în baza Ordonanţei din data de 21 ianuarie 2015, mijloc de probă realizat în urma examinării unor documente (rapoarte de inspecţie fiscală, rapoarte, procese-verbale încheiate de inspectorii din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală privind activitatea S.C. R. SRL, S.C. S. SRL şi S.C. T. SRL) ce emană de la statul român - ANAF, parte civilă în cauză, al căror conţinut a fost preluat în raportul de constatare întocmit.
Se reţine în acest context că "raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în cauză a concluzionat în sensul că prejudiciul stabilit în sarcina S.C. R. SRL pe relaţia comercială cu S.C. S. SRL constă în TVA în sumă de 388.103 lei şi impozit pe profit în sumă de 258.735 lei, valoarea totală fiind de 646.838 lei";
"Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în cursul urmăririi penale concluzionează în sensul că prejudiciul pe relaţia comercială cu S.C. T. SRL constă în TVA în sumă de 54.402 lei şi impozit pe profit în sumă de 36.267 lei, valoarea totală fiind de 90.669 lei";
"Situaţia de fapt expusă la pct. IV.7.1. lit. a) şi b) a fost stabilită pe baza raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în cursul urmăririi penale (...)"; "Declaraţiile martorilor (...) se coroborează cu (...) şi cu raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în cursul urmăririi penale" - fila 138, 139, 140 şi 144 din sentinţă.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică a fost contestat atât sub aspectul legalităţii cât şi al temeiniciei în cursul judecăţii, însă întemeindu-se pe dispoziţiile art. 172 alin. (12) din C. proc. pen., care nu mai obligă la efectuarea unei expertize atunci când concluziile raportului sunt contestate, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au respins cererea de efectuare a unei expertize contabile şi fiscale.
Susţinând temeinicia cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul inculpat a concluzionat în sensul că pentru stabilirea existenţei şi întinderii prejudiciului constând în TVA şi impozit pe profit datorat Statului Român, în cauză era necesară administrarea unei probe neutre - expertiză judiciară efectuată de experţi independenţi, care nu provine de la organul judiciar (având în vedere statutul specialistului DNA) sau de la partea civilă.
Analizând argumentele invocate în cadrul motivelor scrise şi orale de recurs, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., faza procesuală a apelului - în care se afla cauza pendinte - presupune verificarea, de către instanţa de control judiciar, atât a temeiurilor invocate şi cererilor formulate de apelanţi în limitele căii de atac declarate, cât şi a tuturor aspectelor de fapt şi de drept ce caracterizează cauza.
Prin urmare, în virtutea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 417 alin. (2) C. proc. pen., interesul procesual al recurentului inculpat în legătură cu cererea de sesizare rezultă cert din susţinerile acestuia referitoare, pe de o parte, la împrejurarea că hotărârea de condamnare atacată în cadrul apelului declarat s-ar fi întemeiat, în mod determinant, pe concluziile raportului de constatare tehnico - ştiinţifică anterior menţionat şi, pe de altă parte, referitoare la împrejurarea că dispoziţiile art. 172 alin. (9) şi art. 1811 din C. proc. pen. nu oferă garanţii procesuale menite să asigure caracterul echitabil al procedurii.
Prin urmare, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 172 alin. (9), (10) şi (12) C. proc. pen., instanţa de control judiciar constată îndeplinită condiţia legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu modul de soluţionare a procesului penal, în ambele sale componente, atât cea vizând aplicabilitatea dispoziţiilor legale în speţă, cât şi cea privind necesitatea invocării excepţiei în vederea restabilirii stării de legalitate.
În acelaşi context, Completul de 5 Judecători consideră că dezideratul final al recurentului inculpat, constând în clarificarea valorii probante a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică în contextul ansamblului probator, este unul legitim şi nu poate fi considerat un obstacol în calea admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, deoarece principiul legalităţii incriminării, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, obligă autorităţile legislative ale statului să legifereze prin texte precise, lipsite de echivoc, iar persoanele implicate în proceduri penale au dreptul de a fi judecate în baza mijloacelor de probă administrate, a căror sferă de aplicare trebuie să fie clar determinată, cu respectarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din legea fundamentală, respectiv, de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 47 din Tratatul de funcţionare al Uniunii Europene.
În consecinţă, contrar raţionamentului primei instanţe, Completul de 5 Judecători constată că, în realitate, în speţă este îndeplinită condiţia de admisibilitate a excepţiei invocate care impune ca dispoziţiile din lege criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, astfel că va admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii atacate, pe care o va desfiinţa încheierea atacată şi, rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (9), (10) şi (12) C. proc. pen.
Opinia instanţei cu privire la constituţionalitatea textelor criticate pentru neconstituţionalitate este în sensul că aceste dispoziţii respectă exigenţele impuse de legea fundamentală, excepţia invocată fiind neîntemeiată.
Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că dispoziţiile art. 172 alin. (12) din C. proc. pen. nu refuză dreptul inculpatului de a contesta concluziile raportului de constatare, ci conferă organului judiciar competenţa de a aprecia asupra efectuării unei expertize.
Împrejurarea că, subsecvent constatării, efectuarea unei expertize este condiţionată de aprecierea necesităţii sale nu este de natură a aduce atingere dreptului la apărare al părţilor, care pot solicita administrarea oricăror probe în apărarea lor. În mod evident, instanţa de judecată nu are obligaţia de a adopta concluziile raportului de constatare, iar valoarea probantă a acestuia nu este prestabilită, fiind supus, potrivit art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură.
Aşadar, ceea ce guvernează necesitatea dispunerii unei expertize sau necesitatea solicitării opiniei unui expert este principiul referitor la aflarea adevărului, consacrat de art. 5 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit căruia "Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului".
Prin urmare, în raport de argumentele anterior expuse, Completul de 5 Judecători opinează în sensul corespondenţei dispoziţiilor art. 172 alin. (9), (10) şi (12) C. proc. pen. cu legea fundamentală, precum şi cu exigenţele impuse de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (9), (10) şi (12) din C. proc. pen., cuprinsă în încheierea din data de 26 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, penal 2, în dosarul nr. x/2017.
Desfiinţează încheierea atacată şi, rejudecând:
Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (9), (10) şi (12) din C. proc. pen. .
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2018.