Disciplinary exclusion of a judge: material error and omission of cassation grounds in extraordinary appeal for judicial confidentiality breach

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Acţiunea disciplinară

Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. 20/J/2016, Inspecţia Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtei A. - judecător în cadrul Judecătoriei Arad, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) şi lit. t) teza întâi şi a doua din aceeaşi lege.

I.2. Hotărârile pronunţate de instanţa de disciplină

Prin Încheierea şedinţei publice din 14 septembrie 2016, secţia pentru judecători în materie disciplinară a dispus, printre altele:

- respinge excepţiile invocate, prin întâmpinare, de pârâta A. referitoare la: nelegalitatea rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare; nelegalitatea rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare din 23 iunie 2016; nelegalitatea sesizării Inspecţiei Judiciare prin procesul-verbal de sesizare din oficiu din 28 aprilie 2016; nelegalitatea celui de-al doilea proces-verbal de sesizare din oficiu; faptul că rezoluţia de începere a cercetării disciplinare din 23 iunie 2016 nu a fost comunicată conform dispoziţiilor legale de către preşedintele Judecătoriei Arad, ci de către grefierul şef al instanţei;

- dispune citarea în vederea audierii a următorilor martori: B. - avocat în cadrul Baroului Arad; C. - secretar în cadrul Baroului Arad; D. - decanul Baroului Arad; E. - grefier în cadrul Judecătoriei Arad; F. - vicepreşedintele Judecătoriei Arad şi G.;

Prin Încheierea şedinţei publice din 26 octombrie 2016, pronunţată la data de 27 octombrie 2016, secţia pentru judecători a amânat pronunţarea hotărârii la data de 31 octombrie 2016.

Prin Hotărârea nr. 23J din 31 octombrie 2016, secţia pentru judecători, cu majoritate, a hotărât următoarele: admite în parte acţiunea disciplinară; în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, aplică pârâtei A., judecător în cadrul Judecătoriei Arad, sancţiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură", pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi şi lit. j) din aceeaşi lege; respinge acţiunea disciplinară pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată.

Soluţionând cererea formulată de pârâta A., în temeiul art. 442 din C. proc. civ., de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul Încheierii de amânare a pronunţării din 26 octombrie 2016, prin Încheierea din camera de consiliu de la 3 ianuarie 2017, pronunţată în acelaşi dosar, secţia pentru judecători a dispus următoarele: admite în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării asupra fondului cauzei, formulată de pârâta A.; îndreaptă eroarea materială strecurată în cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării asupra fondului cauzei în sensul că, la pagina 19 din încheiere, se consemnează şi următoarea întrebare respinsă de secţie, întrebare adresată de pârâta A. martorei H.:

"dacă era un lucru ieşit din comun la Judecătoria Arad ca un soţ să-şi viziteze soţia şi dacă doar soţul meu mă vizita la birou sau erau şi alte persoane vizitate"; respinge, în rest, cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată de pârâta A., ca neîntemeiată.

I.3. Cererile de recurs

Împotriva Hotărârii nr. 23J din 31 octombrie 2016 pronunţată de secţia pentru judecători, a declarat recurs reclamanta Inspecţia Judiciară, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Împotriva Încheierii din camera de consiliu de la 3 ianuarie 2017, pronunţată de secţia pentru judecători în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs pârâta A., în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii raportat la art. 442 - 446 din C. proc. civ., prin care a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a încheierii recurate şi admiterea în totalitate a cererii de îndreptare a erorilor materiale.

Pârâta A. a declarat recurs şi împotriva Încheierii din 14 septembrie 2016 şi a Hotărârii nr. 23J din 31 octombrie 2016 pronunţate de secţia pentru judecători în acelaşi dosar, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 teza întâi şi pct. 8 din C. proc. civ.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, formând obiectul dosarului nr. x/2017.

II. Hotărârea instanţei de recurs

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, prin Decizia civilă nr. 266 din 9 octombrie 2017, a hotărât următoarele:

- respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 23J din 31 octombrie 2016, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară în dosarul nr. x/2016;

- respinge, ca nefondate, recursurile declarate de A., judecător în cadrul Judecătoriei Arad, împotriva aceleiaşi hotărâri, precum şi împotriva Încheierii din 14 septembrie 2016 şi Încheierii din camera de consiliu de la 3 ianuarie 2017, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară în dosarul nr. x/2016.

III. Contestaţia în anulare

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători la 6 decembrie 2017, recurenta A. a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., contestaţie în anulare împotriva Deciziei civile nr. 266 din 9 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, solicitând anularea hotărârii contestate şi admiterea recursului pe care l-a formulat împotriva Hotărârii nr. 23 J din 31 octombrie 2016 pronunţată de secţia pentru Judecători în materie disciplinara a Consiliului Superior al Magistraturii; casarea hotărârii recurate şi:

- în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la secţia pentru Judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii,

- în subsidiar, anularea rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare a Inspecţiei Judiciare, iar,

- în terţiar, respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii disciplinare pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul confidenţialităţii lucrărilor din dosarul nr. x/2015, concomitent cu reindividualizarea sancţiunii disciplinare aplicate, în sensul neaplicării sancţiunii maxime a excluderii din magistratură; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestaţiei, a arătat că hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unor erori materiale, iar instanţa de recurs a omis să cerceteze unul din motivele de casare.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatoarea a învederat, sub un prim aspect, anumite erori materiale, în legătură cu dosarul nr. x/2015.

Astfel, în motivarea respingerii motivului de recurs de la pct. VI. b), relativ la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, referirea instanţei de recurs la "dosare care nu i-au fost repartizate spre soluţionare" recurentei, pe de o parte, reprezintă o eroare materială, pentru că folosind pluralul substantivului, rezultă că instanţa de recurs a concluzionat în sensul îndeplinirii condiţiilor privind latura subiectivă a abaterii disciplinare menţionate prin raportare la mai multe dosare în legătura cu care se susţine că ar fi săvârşit faptele imputate, când, în realitate, acţiunea disciplinară a fost formulată, incontestabil, în legătură cu un singur dosar, respectiv dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Arad.

Pe de altă parte, în opinia contestatoarei, reprezintă eroare materială reţinerea explicită, ca element definitoriu pentru constatarea laturii obiective, a faptului că recurenta ar fi analizat, copiat şi transmis organelor de urmărire penală acte din dosare care nu i-au fost repartizate spre soluţionare, cu toate că, aşa cum rezultă din rezoluţia de exercitare a acţiunii disciplinare, singurul dosar analizat, respectiv dosarul nr. x/2015 (având ca obiect instituirea curatelei) şi pe care judecătorul avea nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a-l studia, fusese ataşat la dosarul asociat nr. x/2015 (având ca obiect desemnarea unui curator special), pe care magistratul îl avea spre soluţionare.

Prin urmare, apreciind că instanţa de control judiciar a respins acest motiv de recurs întemeindu-se pe cele două erori materiale expuse, a solicitat anularea Deciziei civile nr. 266 din 9 octombrie 2017 şi, casându-se Hotărârea nr. 23J din 31 octombrie 2016, respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii disciplinare pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul confidenţialităţii lucrărilor din dosarul nr. x/2015, concomitent cu reindividualizarea sancţiunii disciplinare aplicate, în sensul neaplicării sancţiunii maxime a excluderii din magistratură.

Sub un alt aspect, s-a susţinut existenţa unor erori materiale şi în legătură cu recuzarea unui membru al secţiei pentru judecători, judecătorul I..

În primul rând, concluzia instanţei de recurs, în sensul că pârâta judecător nu ar fi solicitat "ritos şi formal" soluţionarea unei cereri de recuzare, este rezultatul unei erori materiale, respectiv al neobservării transcrierii şedinţei din 14 septembrie 2016, din care rezulta evident că a formulat în mod expres şi fără echivoc o atare cerere, pronunţând cuvântul "recuz" şi arătând numele judecătorului recuzat, precum şi motivul recuzării, ce viza declaraţia acestuia că magistratul ar fi comis o faptă disciplinară.

În al doilea rând, concluzia instanţei de recurs, în sensul că lipseşte obiectul învestirii Înaltei Curţi sub aspectul verificării omisiunii instanţei de disciplină de a se pronunţa asupra unei cereri cu care să fi fost legal învestită, întrucât, întemeiat pe aceleaşi motive, judecătorul menţionat a formulat cerere de abţinere care a fost respinsă, este rezultatul unei erori materiale. Astfel, nu s-ar fi observat că motivul cererii de abţinere viza relaţia de colegialitate între judecătorul I. şi preşedintele Judecătoriei Arad, motivul de incompatibilitate încadrându-se în art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., în vreme ce cererea de recuzare viza motivul antepronunţării, încadrându-se în art. 42 pct. 1 din C. proc. civ.

Eroarea este, în opinia autoarei, una materială, iar nu de judecată, vizând argumentele de fapt invocate în cuprinsul cererilor de abţinere şi de recuzare, respectiv colegialitatea/antepronunţarea, aspecte care rezultau din înscrisurile aflate la dosar, fără să necesite vreo apreciere a instanţei.

Eroarea este esenţială, se consideră, deoarece respingerea abţinerii, "pentru aceleaşi motive" a reprezentat, alături de motivul privind lipsa unei veritabile cereri de recuzare argumentul esenţial pentru respingerea motivului de casare.

Prin urmare, reţinând faptul că instanţa a respins acest motiv de recurs întemeindu-se pe o eroare materială constând în neobservarea transcrierii şedinţei, s-a solicitat ca, anulându-se Decizia civilă nr. 266 din 9 octombrie 2017 şi casându-se Hotărârea nr. 23J din 31 octombrie 2016, să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la secţia pentru Judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, cu indicaţia soluţionării cererii de recuzare a judecătorului I. şi a continuării judecăţii acţiunii disciplinare după soluţionarea acestui incident.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unui motiv de casare, vizând nulitatea sesizării din oficiu pentru că Inspecţia Judiciară fusese sesizată de preşedintele J., astfel încât nu se putea sesiza şi din oficiu asupra unor abateri disciplinare cu cercetarea cărora fusese deja învestită, cele două modalităţi de sesizare excluzându-se reciproc.

Prin urmare, considerând că instanţa de recurs a respins recursul fără să analizeze unul din motivele de casare invocate, a solicitat ca, anulându-se Decizia civilă nr. 266 din 9 octombrie 2017 şi casându-se Hotărârea nr. 23J din 31 octombrie 2016, să se dispună anularea rezoluţiei Inspecţiei Judiciare de exercitare a acţiunii disciplinare.

IV. Apărările intimatei

Intimata Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 508 alin. (2) din C. proc. civ., invocând motivat, în esenţă, inadmisibilitatea contestaţiei în anulare, deoarece, pe de o parte, nu sunt îndeplinite toate condiţiile privind incidenţa motivului reglementat de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., întrucât, raportat la actele dosarului şi la solicitările formulate, contestatoarea ar urmări, în realitate, o reinterpretare a probelor referitor la chestiunile invocate.

Pe de altă parte, s-a apreciat că nu subzistă nici al doilea motiv de contestaţie în anulare, deoarece instanţa supremă a analizat hotărârea recurată şi a respins excepţiile referitoare la nulitatea actului de sesizare a instanţei disciplinare şi nulitatea actelor de cercetare disciplinară subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Sub un prim aspect, se constată că nu poate fi reţinută susţinerea intimatei Inspecţia Judiciară privind inadmisibilitatea contestaţiei în anulare deduse judecăţii.

Examinarea argumentelor expuse de intimată din această perspectivă relevă faptul că nu s-au formulat veritabile critici de inadmisibilitate, întrucât nu s-a invocat formal niciun impediment legal sau procedural care să atragă această sancţiune. Aspectele expuse în combaterea motivelor invocate de contestatoare vizează, în realitate, caracterul nefondat al căii de atac.

Cum, în cauză se constată îndeplinite condiţiile de admisibilitate se va proceda la examinarea contestaţiei în anulare pe fond.

Examinând decizia instanţei de recurs prin prisma primului motiv invocat de contestatoarea A., Înalta Curte constată că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Potrivit reglementării invocate, "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale".

În doctrina relevantă procesual civilă, sintagma "greşeală materială" a fost analizată prin opoziţie cu greşeala de judecată, subliniindu-se că vizează erori cu caracter formal, procedural sau situaţii în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate.

Raportat la definiţia erorii materiale, astfel cum a fost configurată în practica judiciară, trebuie insistat asupra faptului că această eroare trebuie să fie una de fapt, nu de drept, să privească aspecte formale ale judecăţii şi să fi fost hotărâtoare în pronunţarea soluţiei.

În speţă, însă niciunul dintre aspectele prezentate ca greşeli materiale nu are această valoare.

Relativ la pretinsele erori materiale legate de dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Arad, Înalta Curte constată că ceea ce se critică, în fapt, este modul în care instanţa de control judiciar, raportându-se la probatoriul administrat, a stabilit existenţa laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul confidenţialităţii lucrărilor din dosarul menţionat.

Este adevărat că, în decizia atacată, apar referiri generice la "dosare" care nu au fost repartizate spre soluţionare, însă utilizarea pluralului substantivului nu are vocaţia de a fundamenta soluţia instanţei supreme, câtă vreme textul legal incriminator menţionat nu impune ca situaţie premisă pentru existenţa abaterii disciplinare în discuţie, condiţia unei pluralităţi de fapte, astfel încât, în ipoteza în care s-ar fi constatat un singur caz imputabil, de plano, să nu poată fi atrasă răspunderea disciplinară.

Din modul în care este argumentată decizia contestată nu reiese că instanţa supremă ar fi stabilit elementul material al abaterii disciplinare în discuţie prin raportare la amploarea cazurilor (derivate din numărul dosarelor) imputabile, ci a faptei în sine, calificată ca definitorie pentru angajarea răspunderii disciplinare din perspectiva examinată.

Ca atare, această primă pretinsă eroare nu cade sub incidenţa dispoziţiilor art. art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., întrucât nu a fost hotărâtoare în pronunţarea soluţiei.

Cât priveşte faptul "repartizării spre soluţionare", considerentele formulate din această perspectivă (respectiv dacă, având deja dosarul asociat spre soluţionare ori având atribuţii legate de studiul jurisprudenţei instanţei, judecătorul era sau nu îndreptăţit să examineze şi dosarul principal) constituie aspecte de judecată, ce nu pot constitui o "eroare materială", întrucât presupun o rejudecare a fondului.

Nici aspectele expuse în privinţa recuzării judecătorului I. nu pot fi subsumate erorilor materiale, pentru că, atât stabilirea certitudinii sau incertitudinii formulării unei cereri de recuzare, pe baza interpretării probei cu înregistrarea şedinţei de judecată, cât şi lipsa identităţii dintre motivul invocat drept temei al recuzării formulate de parte şi cel expus în declaraţia de abţinere a judecătorului, prin raportarea dispoziţiilor procedurale în materie la argumentele de fapt expuse de petenţi, sunt părţi fundamentale ale raţionamentului logico-juridic al instanţei, iar acesta nu poate fi cenzurat în calea de atac a contestaţiei în anulare.

Nu se poate reţine, în acest context, neobservarea unui element determinant al cauzei, cu sens de "eroare materială", de vreme ce, la parag. 70 din decizia contestată, a fost consemnată susţinerea orală din şedinţa din data de 14 septembrie 2016 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară, dar instanţa de recurs a apreciat că aceasta nu a constituit o cerere de recuzare expresă şi neechivocă.

Sub acest aspect, este de observat că motivele contestaţiei în anulare nu pot fi valorificate cu consecinţa schimbării modului de judecată al instanţei de recurs, în cauză, nefiind identificate elemente care să conducă la evidenţierea unor erori materiale, cum, în mod nejustificat, susţine contestatoarea.

Conchizând, Înalta Curte reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în: hotărârile pronunţate în cauzele Mitrea împotriva României/2008, Stanca Popescu împotriva României/2009).

Tot neîntemeiate sunt şi susţinerile formulate prin prisma dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., conform cărora:

"Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: ... 3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen".

Aşadar, temeiul acestui caz de contestaţie în anulare îl constituie omisiunea instanţei de recurs de a cerceta un motiv de casare. Dacă instanţa a examinat, a analizat dar nu şi-a însuşit motivul de recurs, contestaţia nu este întemeiată. În acelaşi timp, neexaminarea tuturor argumentelor folosite pentru susţinerea unui motiv de recurs ori gruparea argumentelor şi cercetarea lor în bloc nu poate fi invocată în calea extraordinară de atac. Chiar dacă, din modul de redactare a considerentelor, nu rezultă cu claritate punctul de vedere al instanţei asupra recursului, contestaţia nu este fondată, întrucât lipsa de claritate a considerentelor nu echivalează cu nepronunţarea asupra unui motiv de recurs.

Aplicând aceste considerente teoretice cauzei pendinte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători constată că în speţă nu se verifică incidenţa acestui caz de anulare invocat de contestatoare.

Prin decizia atacată, instanţa de recurs a analizat şi a respins, cu o amplă motivare, excepţiile referitoare la nulitatea actului de sesizare a instanţei disciplinare şi nulitatea actelor de cercetare disciplinară subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Aşa cum s-a reţinut în mod explicit în parag. 104 al deciziei contestate, instanţa de control judiciar a reţinut că vor fi înlăturate mijloacele de probă invocate de recurenta-pârâtă în susţinerea tezei probatorii referitoare la nulitatea absolută a actelor de sesizare din oficiu a Inspecţiei Judiciare şi de sesizare a instanţei de disciplină, fapt ce denotă că respectivul motiv de casare a fost luat în considerare.

Aşadar, din verificarea considerentelor deciziei contestate rezultă că instanţa de recurs a avut în vedere toate susţinerile recurentei, toate apărările acesteia, care tindeau spre admiterea excepţiei nulităţii absolute a actului de sesizare a Inspecţiei Judiciare.

Împrejurarea că prin decizia pronunţată în recurs instanţa nu s-a referit explicit la susţinerea recurentei privind faptul că cele două modalităţi de sesizare s-ar exclude reciproc, nu are semnificaţia dată de contestatoare. Judecătorii recursului au înţeles să analizeze modalitatea de sesizare a titularului acţiunii disciplinare şi a instanţei de disciplină, faţă de susţinerile recurentei, pe care le-a avut în vedere în ansamblu, ca argumente subsumate unui motiv de recurs.

În acest context, trebuie subliniat faptul că prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. se referă la omisiunea examinării unui motiv de recurs, şi nu a tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate şi subsumate acelui motiv.

În acelaşi timp, trebuie remarcată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea a decis în mod constant că "obligaţia pe care o impune art. 6 parag. 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (de exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele Perez împotriva Franţei şi Van der Hurk împotriva Olandei din 19 aprilie 1994), totodată, că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă "să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare" (de exemplu, hotărârile din cauzele Helle împotriva Finlandei din 19 decembrie 1997 şi Albina împotriva României din 28 aprilie 2005).

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători constată că nu se poate reţine cu temei omisiunea cercetării vreunui motiv de casare invocat de recurentă, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

În lipsa unor circumstanţe substanţiale şi imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, prezenta contestaţie în anulare se va respinge, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei civile nr. 266 din 9 octombrie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - CL