Constitutional challenge to court composition fails; annulment motion rejected and prior rulings upheld.

Asupra recursului de faţă, a constatat următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de Completul de 5 Judecători

Prin decizia civilă nr. 51 din 19 martie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, a respins, ca inadmisibile, cererile formulate de contestatoarea A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1, art. 504 şi art. 508 din C. proc. civ., art. 71 din Legea nr. 303/2004 şi art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, a respins, ca inadmisibilă, cererea prin care contestatoarea A. a solicitat sesizarea Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere, primului-ministru şi preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii în vederea sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Agenţia Naţională de Integritate, pe de altă parte şi a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 336 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2017.

În motivare, în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 1, art. 504 şi art. 508 din C. proc. civ., s-a arătat că raţiunea dispoziţiilor art. 29 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 rezidă în faptul că una dintre cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate constă în expunerea motivelor de neconstituţionalitate care fundamentează excepţia, prin raportare la normele cuprinse în Constituţia României.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că excepţia de neconstituţionalitate este invocată prin raportare la o eventuală interpretare dată dispoziţiilor contestate în sensul că alcătuirea nelegală a instanţei ar putea fi invocată doar în faţa instanţei de recurs, interpretare ce ar contraveni dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (1) şi art. 1 alin. (5) din Constituţia României.

Cu alte cuvinte, autoarea excepţiei a invocat neconstituţionalitatea unei eventuale interpretări a dispoziţiilor contestate, iar nu o veritabilă critică de neconstituţionalitate, rezumându-se totodată să indice texte din Constituţie, fără a dezvolta viciile de constituţionalitate pe care le are în vedere.

Or, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională nu realizează un control de constituţionalitate al interpretării date de instanţă dispoziţiilor legale, ci analizează conformitatea acestora cu normele constituţionale în funcţie de criticile formulate de autorul excepţiei.

Pentru argumentele anterior expuse, s-a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa decelată din interpretarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 referitoare la faptul că este necesar ca excepţia să vizeze dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă, iar nu interpretarea acestora, precum şi faptul că autoarea excepţiei nu a expus motivele de neconstituţionalitate, excepţia fiind inadmisibilă în sensul alin. (5) al aceluiaşi articol.

Referitor la art. 71 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că prevederile contestate, referitoare la redactarea de către magistraţii-asistenţi a hotărârilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu au legătură cu soluţionarea cauzei în actualul stadiu procesual, întrucât redactarea hotărârii judecătoreşti reprezintă o chestiune care nu se circumscrie competenţei ori alcătuirii instanţei şi nici omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

În consecinţă, s-a constatat că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 referitoare la legătura dintre dispoziţiile contestate şi soluţionarea cauzei, excepţia fiind inadmisibilă în sensul alin. (5) al aceluiaşi articol.

2. Recursul declarat în cauză şi motivele de recurs invocate de recurentă

Împotriva deciziei civile nr. 51 din 19 martie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a declarat recurs petenta A., solicitând admiterea recursului, casarea în parte de hotărârii recurate, respectiv în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca inamisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. I, art. 504 şi art. 508 din C. proc. civ. şi art. 71 din Legea nr. 303/2004 şi, în urma rejudecării, sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor legale anterior menţionate, invocându-se, în drept, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Sub un prim aspect, recurenta a învederat, în esenţă, faptul că decizia recurată este nulă, deoarece s-au încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, şi 5 din C. proc. civ.

Astfel, în cauză, judecătorii care au pronunţat decizia recurată nu sunt cei care au redactat hotărârea, de vreme ce hotărârea a fost motivată de către o altă persoana care nu a luat parte la judecată în calitate de judecător. Pe cale de consecinţă, s-au nesocotit valenţele principiului nemijlocirii, încălcare care se analizează potrivit garanţiilor convenţionale si neconstituţionale prin prisma accesului la o instanţă independentă si imparţială, Curtea Constituţională constatând că prin motivarea unei hotărâri de către o persoană care nu a participat la deliberare se încalcă garanţiile dreptului la un proces echitabil, dar şi art. 124 si art. 126 din Constituţia României, care consacră independenţa şi imparţialitatea justiţiei.

Cu alte cuvinte, redactarea şi motivarea hotărârii judecătoreşti nu pot aparţine decât judecătorului care a judecat cauza, după cum rezultă din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 33/2018.

Totodată, s-a arătat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ("C.E.D.O.") referitoare la art. 6 din Convenţie include multiple soluţii prin care s-a statuat că hotărârea trebuie să fie motivată de judecătorii în faţa cărora s-a derulat procedura şi care au asistat în mod nemijlocit la procesul de administrare a probelor, în acest sens menţionându-se cauzele Mellors c. Regatului Unit (hotărârea din 17 iulie 2003), P.K. c. Finlandei (decizia din 9 iulie 2002), Beraru c. României (hotărârea din 18 martie 2014) şi Cutean c. României (hotărârea din 2 decembrie 2014) şi Cerovăek şi Bozicnik c. Sloveniei (hotărârea din 7 martie 2017).

Sub un al doilea aspect, s-a susţinut că decizia recurată nu este motivată, fiind incident, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În acest sens, s-a constatat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prin lipsa motivării, nu a prezentat motivele care au condus la soluţia adoptată, încălcând, astfel, exigentele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, nerespectarea principiului motivării hotărârilor şi, implicit, lipsa unei soluţii la o cerere constituie motiv de recurs, rolul acestei exigenţe fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei.

Motivarea instanţei, menită să facă dovada raţionamentului juridic care a stat la baza respingerii cererii de chemare în judecată, în realitate, nu aparţine instanţei care a luat această decizie, astfel că este pe deplin incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei recurate şi rejudecarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. I, art. 504 şi art. 508 din C. proc. civ. şi a art. 71 din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce priveşte al treilea aspect, s-a apreciat că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu neconstituţionalitatea prevederilor art. 503 alin. (2) pct. I, art. 504 şi art. 508 din C. proc. civ. îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, criticile formulate circumscriindu-se sferei de interpretare a dispoziţiilor legale, astfel cum reiese din deciziile Curţii Constituţionale, fiind îndeplinită şi cerinţa formulării şi argumentării în scris a acestora, invocarea având loc chiar prin contestaţia în anulare, aspect neinterzis de legiuitor.

Totodată, în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional s-a arătat că sunt admisibile excepţiile de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile normative în interpretarea dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii/hotărâre prealabilă, Curtea Constituţională având competenţa de a se pronunţa pe fondul acesteia, rezultând că dezlegarea dată de prima instanţă este nelegală, refuzându-i-se accesul la controlul de constituţionalitate.

De asemenea, s-a susţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu neconstituţionalitatea prevederilor art. 71 din Legea nr. 303/2004 îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, redactarea hotărârii judecătoreşti fiind strâns legată de alcătuirea instanţei şi compunerea completului de judecată, întrucât numai judecătorii care intră în compunerea completului pot motiva hotărârea pronunţată de ei.

În aceste condiţii, este evident că invocarea neconstituţionalităţii art. 71 din Legea nr. 303/2004 are legătură cu soluţionarea cauzei, de vreme ce contestaţia în anulare a fost argumentată din perspectiva faptului că alcătuirea completului se verifică de la momentul primei şedinţe şi până la finalizarea motivării hotărârii judecătoreşti.

Or, faţă de acest aspect, magistraţii învestiţi cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar fi putut observa că argumentele invocate de către recurentă se circumscriu motivelor de contestaţie în anulare referitoare la alcătuirea nelegală a completului de judecată şi neanalizarea recursului de către un judecător care a făcut parte din compunerea completului de judecată, relevantă în acest sens fiind cauza Luka contra României, hotărârea din 21 iulie 2009.

Compunerea şi constituirea instanţei de judecată sunt două instituţii juridice distincte, ce nu pot fi confundate; completul de judecată va fi alcătuit întotdeauna din judecători, în timp ce în constituirea instanţei va intra grefierul şi, în unele cazuri, procurorul, atunci când acesta participă la şedinţa de judecată.

Sintagma "compunerea completului de judecată de 5 judecători al instanţei supreme" este definită de legiuitor şi reglementată în art. 32 din Legea nr. 304/2004 care precizează în termeni clari că, în compunerea completului de judecată de 5 judecători al instanţei supreme, intră doar judecătorii, nu şi magistraţii-asistenţi.

În sistemul nostru de drept, magistratul-asistent nu face parte din compunerea completului de judecată al instanţei supreme, neputând fi asimilat magistratului de scaun, înfăptuirea justiţiei prin magistraţi-asistenţi fiind contrară dezideratului unei justiţii independente şi imparţiale.

Având în vedere obligativitatea redactării hotărârii de către un judecător care a intrat în compunerea completului, nerespectarea acestei obligaţii poate fi invocată prin cazul de contestaţie în anulare referitor la alcătuirea nelegală a instanţei, astfel încât invocarea art. 71 din Legea nr. 303/2004 are legătură cu fondul cauzei.

2. Apărările formulate de intimate

Nicio intimată nu a formulat întâmpinare la recursul declarat.

3. Incidente procedurale

Prin încheierea din camera de consiliu de la 21 mai 2018, au fost admise cererile de abţinere formulate de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele completului, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de domnul Bogdan Georgescu, magistrat-asistent de a participa la soluţionarea dosarului nr. x/2018

La termenul de judecată din 25 iunie 2018, prin procesul verbal întocmit la data de 18 iunie 2018 ca urmare a imposibilităţii de participare a doamnei judecător Paula C. Pantea la şedinţa din 25 iunie 2018, compunerea completului de 5 Judecători s-a realizat prin participarea doamnei judecător Alina Sorinela Macavei, membru supleant din cadrul Secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar conducerea completului a fost asigurată de doamna judecător Viorica Cosma în baza Hotărârii nr. 24 din 25 noiembrie 2016 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

4. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Activitatea judecătorului constă în rezolvarea litigiilor care apar în circuitul civil şi cuprinde două funcţii procesuale: cercetarea cauzei şi soluţionarea acesteia. Îndeplinirea primei funcţii duce la stabilirea situaţiei de fapt pe bază de probe, iar a doua funcţie constă în pronunţarea hotărârii, prin aplicarea textului de lege corespunzător, hotărârea trebuind să fie expresia concretă a legii.

Potrivit art. 71 din Legea nr. 303/2004, magistraţii-asistenţi care participă la şedinţele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări şi redactează hotărâri, conform repartizării făcute de preşedinte pentru toţi membrii completului de judecată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. are în vedere situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre se atacă nu a respectat dispoziţiile legale privind compunerea completului de judecată sau constituirea instanţei, în sensul că, cu titlu exemplificativ: la judecată nu a participat numărul de judecători prevăzut de lege, din completul de judecată a făcut parte un judecător incompatibil sau instanţa nu a fost constituită prin participarea procurorului, deşi legea prevedea obligativitatea concluziilor acestora. Or, în speţa dedusă judecăţii, au fost respectate toate prevederile legale incidente privind alcătuirea instanţei, iar după pronunţarea hotărârii s-a dat eficienţă art. 71 din Legea nr. 303/2004 anterior menţionat, astfel încât acest motiv de casare nu poate fi primit.

Nici cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece acesta priveşte situaţia schimbării nelegale a alcătuirii completului, de natură să creeze suspiciuni cu privire la imparţialitatea instanţei şi să afecteze credibilitatea actului de justiţie. În speţă, s-a respectat principiul continuităţii completului de judecată, interesul legitim al recurentei nefiind afectat de redactarea hotărârii de către un magistrat asistent în condiţiile existenţei unui temei legal în baza căruia acesta redactează o hotărâre judecătorească.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este invocat formal de către recurentă, fiind dezvoltat şi argumentat prin raportate la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 2 anterior analizate.

Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele care au format, în fapt si în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, acestea trebuind sa se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de alta parte, la dispozitiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate si temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României si art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţa, care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al argumentelor pentru a le aprecia pertinenta.

Aşadar, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie cuprindă motivarea soluţiei date fiecărui capăt de cerere şi nu să răspundă fiecărui argument invocat de parte în susţinerea capetelor de cerere, astfel încât nici acest motiv de casare nu este incident. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, a arătat, în cuprinsul hotărârii recurate, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile recurentei, făcând posibilă, în cadrul prezentului recurs, analiza legalităţii acesteia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la cererile de sesizare formulate de recurentă (al treilea motiv de casare) constată că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, Legea nr. 47/1992 stabilind un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Instanţa de judecată nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, verificându-se numai admisibilitatea acesteia.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sunt prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv: "1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Rezultă din textul de lege mai sus citat că, pentru a putea fi admisă sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) existenţa unui proces, ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate aparând ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) excepţia de neconstituţionalitate trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate, concretizat în existenţa unei legături cu speţa a excepţiei invocate.

Aşadar, acest text de lege instituie obligaţia în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.

Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 1, art. 504 şi 508 din C. proc. civ. nu este motivată, petenta invocând o serie de decizii ale Curţii Constituţionale, din analiza cărora nu rezultă legătura cu speţa dedusă judecăţii, instanţa de contencios constituţional statuând că ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

Aşadar, interpretarea si aplicarea textelor de lege este atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi nu al Curţii Constituţionale, aceasta din urmă analizând conformitatea normelor legale cu prevederile constituţionale în funcţie de susţinerile autorului excepţiei.

Prevederile criticate pentru vicii de neconstituţionalitate vizează o simplă chestiune de interpretare a legii ce ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti şi nu o încălcare a literei şi spiritului Constituţiei, neimpunându-se realizarea unui control efectiv de constituţionalitate.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că în mod judicios Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu speţa pendinte.

Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 71 din Legea nr. 303/2004 prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi cu privire la organizarea şi desfăşurarea procesului civil.

Partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul civil, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză, aşa cum rezultă şi din decizia instanţei de contencios constituţional nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 535 din 15 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 din Legea nr. 303/2004.

Atributul Curţii Constituţionale constă în determinarea compatibilităţii normei în discuţie cu dispoziţiile constituţionale, iar nu în punerea de acord a prevederilor legale privind alcătuirea instanţei sau stabilirea prevalenţei unui text al legii faţă de un altul.

Or, având în vedere stadiul concret în care se află cauza, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 din legea nr. 303/2004 invocată de către recurenta A. nu poate avea o înrâurire cu privire la soluţia ce se pronunţă în cauză, neputându-se afirma că atribuţia magistratului-asistent de a redacta hotărâri judecătoreşti încalcă norme imperative ale unei legi organice superioare şi, implicit, ale Constituţiei.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta A. împotriva deciziei nr. 51 din 19 martie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta A. împotriva deciziei nr. 51 din 19 martie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2018.