Administrative integrity challenge: limits of extraordinary review for re-evaluating substantive incompatibility and mandate expiration

Asupra contestaţiei în anulare de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 19 decembrie 2013 pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate anularea Raportului de evaluare nr. 59136/G/II din 12 decembrie 2013.

Prin Sentinţa nr. 120/2014 pronunţată în data de 20 mai 2014, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi a dispus anularea Raportului de evaluare nr. x din 12 decembrie 2013, emis de către Agenţia Naţională de Integritate.

Împotriva Sentinţei nr. 120 din 20 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi a declarat recurs Agenţia Naţională de Integritate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii.

Prin Decizia nr. 1785 din 7 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Integritate împotriva Sentinţei nr. 120 din 20 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi pe fond a respins acţiunea formulată de reclamantul A., obligând intimatul-reclamant la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă.

2. Motivele contestaţiei în anulare

Împotriva acestei hotărâri, A. a formulat contestaţie în anulare solicitând anularea deciziei menţionate şi admiterea recursului, în sensul admiterii acţiunii, invocând dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În motivarea contestaţiei s-a arătat, în esenţă, că decizia pronunţată de instanţa de recurs este rezultatul unei erori materiale, cauzată de comunicarea eronată a Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vrancea către ANI.

S-a susţinut că la plângerea prealabilă a contestatorului, înregistrată la Oficiul registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vrancea sub nr. R/14064 din 24 august 2016, instituţia a răspuns cu scrisoarea nr. R/14064 din 30 august 2016, din cuprinsul căreia rezultă că A. nu s -a aflat în stare de incompatibilitate.

În acest sens, contestatorul a susţinut că în mod eronat a constatat instanţa de recurs că la data. 15 martie 2013 se afla la şedinţa AGA a SC B. SA, dând eficacitate în mod greşit procesului-verbal AGA B.

Se mai arată că motivarea deciziei atacate nu a dat eficienţă Legii nr. 31/1990 care stabilesc clar că mandatul de administrator se exercită abia în urma dării unei declaraţii exprese pentru acceptarea acestei calităţi, la dosar nefiind o dovadă în acest sens.

Contestatorul a criticat decizia pronunţată de instanţa de recurs, pentru următoarele motive:

- Prevederile art. *153<SUP>12</SUP> din Legea nr. 31/1990 limitează în mod expres şi imperativ ("neputând depăşi 4 ani") durata mandatului administratorului unei societăţi pe acţiuni la o perioadă de 4 ani.

- Astfel, recunoaşterea prerogativei reprezentării unui administrator al cărui mandat a expirat este posibilă doar cu încălcarea unei dispoziţii imperative a legii.

- Este adevărat că dispoziţiile art. 1552 din vechiul C. civ. reglementează doar cauzele speciale de încetare a mandatului, dar prevederile speciale se completează cu dispoziţiile de drept comun în materia încetării obligaţiilor.

- Astfel, mandatul presupune o obligaţie contractuală şi, ca atare, obligaţiile izvorâte din acesta încetează şi prin incidenţa cauzelor generale de încetare a obligaţiilor, respectiv executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege.

- De altfel, în doctrină s-a arătat că "în afară de cazurile generale de stingere a obligaţiilor contractuale (de exemplu, prin executare, prin expirarea termenului stipulat sau realizarea condiţiei rezolutorii, prin imposibilitatea fortuită de executare datorită pieirii bunului destinat vânzării sau altor cauze, prin rezoluţiunea titlului mandantului etc), mandatul se stinge prin revocarea lui, prin renunţarea mandatarului şi prin moartea, punerea sub interdicţie ori insolvabilitatea sau falimentul uneia dintre părţi.

- Mai mult, încetarea prerogativei reprezentării ca urmare a expirării termenului pentru care fusese acordat mandatul rezultă şi din dispoziţiile legale care reglementează termenul ca modalitate a actului juridic.

- "Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afectează fie executarea, fie stingerea unei obligaţii. [...]. Termenul extinctiv marchează momentul stingerii obligaţiei prin unul din modurile de stingere a acesteia. Aşadar, până la împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic obligaţional îşi produce efectele: la îndeplinirea termenului, aceste efecte încetează".

- Prevederile art. *153<SUP>12</SUP> alin. (3) din Legea nr. 31/1990 exclud ipoteza prelungirii tacite a mandatului de administrator. în conformitate cu dispoziţiile art. *153<SUP>12</SUP> alin. (3), pentru a fi valabilă din punct de vedere juridic, numirea în funcţia de administrator trebuie să fie acceptată expres.

- În doctrină s-a apreciat că "desemnarea în funcţia de administrator, unită cu acceptarea expresă a funcţiei, înseamnă existenţa unui contract între societate şi administrator". În atare situaţie, în lipsa unei numiri şi a unei acceptări exprese a mandatului, înregistrate în Registrul Comerţului şi/sau publicată în Monitorul Oficial, nu poate fi vorba despre o prelungire a mandatului.

- Concluzia care se impune cu puterea evidenţei este aceea că impunerea condiţiei acceptării exprese a mandatului înlătură ipoteza unui mandat tacit în speţă, ceea ce înseamnă că fostul administrator nu mai poate reprezenta în mod legal societatea în raporturile cu terţii şi injustiţie.

- Eroarea materială constă de asemenea şi în faptul că instanţa, admiţând recursul - nefondat spunem noi, a respins acţiunea formulată de subsemnatul fără ca instanţa de control judiciar să se pronunţe asupra motivului subsemnatului (nefondat sau neîntemeiată).

- Tot eroare materială poate fi reţinută şi situaţia de fapt potrivit căreia instanţa de control judiciar a admis Recursul ANI. fără precizeze care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de instanţa de fond.

- Instanţa de control judiciar a admis recursul pentru încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material de către instanţa de fond dar respins motivele cu privire la sesizarea organelor penale, omiţând să cerceteze dacă cu privire presupusa faptă de conflict de interese se pronunţase vreo soluţie, fiind incidente dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. pen.

A mai arătat contestatorul că instanţa de recurs ar fi trebuit să observe faptul că în considerentele Ordonanţei din data de 16 mai 2014 dată de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu referire la existenţa acuzaţiei de conflict de interese, acesta a constatat în mod definitiv faptul că mandatul de administrator era încheiat la data începerii mandatului de deputat iar starea de incompatibilitate nu a existat şi astfel considerentele unei posibile urmăriri penale nu ar fi trebuit să stea la baza motivării admiterii recursului, deoarece ordonanţa mai sus arătată intrase sub puterea lucrului judecat la data pronunţării Deciziei 1785/07.2016, nefiind atacată de ANI.

În fine a susţinut contestatorul că analizând Decizia atacata din prisma considerentelor arătate, CEDO a statuat expres că domeniul de aplicare a art. 6 paragraful 2 nu este limitat la proceduri penale în curs. ci se aplică în orice altă procedură. Prin urmare, atunci când procesul penal este finalizat (cum este şi cazul subsemnatului) pentru că fapta nu există, fiind incident temeiul prevăzut de art. 16 lit. a) C. proc. pen., în nici o procedură ulterioară nu este permisă afirmarea de către o instanţă judecătorească sau autoritate disciplinară că fapta există.

În opinia contestatorului, cu alte cuvinte, Ordonanţa nr. 16/P/2014 din 16 mai 2014 - a Parchetului de pe lângă ICCJ prin care parchetul s-a pronunţat în mod explicit şi definitiv privind expirarea mandatului de administrator, este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie rejudecată de Decizia nr. 1785/2016 - din 7 iunie 2016 - pronunţată de ICCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal care a reţinut în mod eronat contrariul.

3. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte analizând contestaţia în anulare, în raport cu motivele invocate şi cu dispoziţiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare şi nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal.

Ea poate fi exercitată numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 din C. proc. civ.: (...)

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. (…)

Aşadar, reglementând contestaţia în anulare specială, art. 503 din C. proc. civ. precizează că pot constitui obiect al acesteia hotărârile instanţelor de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, alături de alte motive expres şi limitativ prevăzute de lege, textul care o reglementează fiind de strictă interpretare.

Cu privire la ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., aceasta se referă la săvârşirea unei erori materiale, în sensul de greşeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi respingerea recursului în mod greşit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, menţiuni greşite referitoare la incidente procedurale, pronunţarea asupra altei hotărâri decât cea recurată, elemente pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor şi care au determinat soluţia pronunţată, iar nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

În orice caz, contestaţia în anulare nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile contestatorului în sensul că instanţa de recurs s-a pronunţat pe fondul cererii sale în anularea Raportului de evaluare nr. 59136/G/II din 12 februarie 2013 al ANI, fără a arăta cum a respins cererea, respectiv ca nefondată sau ca neîntemeiată.

Contrar susţinerilor contestatoarei, instanţa de recurs a constatat că în cauză, considerentele propriu-zise ale sentinţei care reflectă analiza punctelor de vedere ale părţilor au o întindere considerabilă astfel încât nu se poate susţine că argumentaţia lipseşte.

Împrejurarea că în procesul de deliberare şi redactare judecătorul găseşte întemeiate susţinerile uneia dintre părţi şi argumentaţia aferentă, care se regăsesc apoi în actul final al judecăţii (hotărârea judecătorească), nu poate conduce la concluzia că lipsesc argumentele proprii, motiv pentru care nu se poate susţine că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Se constată, din simpla reproducere a acestor susţineri, că ele nu se referă la încălcarea de către instanţa de recurs, care a evocat fondul, a principiului disponibilităţii, în cauză neinvocându-se o inadvertenţă între ceea ce s-a cerut şi ceea ce s-a acordat, iar respingerea cererii în anulare, ca neîntemeiată rezultă din considerentele Deciziei nr. 1785 din 7 iunie 2016, care expun argumentele în fapt şi în drept ale soluţiei pronunţate.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile potrivit cărora instanţa de recurs ar fi interpretat greşit cadrul normativ incident, în special dispoziţiile Legii nr. 31/1990 din care rezultă că mandatul de administrator al societăţii încetează la împlinirea termenului pentru care a fost acordat, aceste susţineri exced net cazului de contestaţie în anulare invocat. Pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi invocate pretinse greşeli de judecată, respectiv critici prin care se urmăreşte obţinerea unei alte interpretări a normelor de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile contestaţie în anulare nici în ce priveşte susţinerile referitoare la evidenţele Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vrancea care, aşa cum rezultă din conţinutul adresei nr. R/14064 din 30 august 2016, emisă de această instituţie, a procedat la data de 16 aprilie 2014 la înregistrarea notei interne nr. 6316 din 16 aprilie 2014 conform căreia mandatul consiliului de administraţie al B. S.A., din care a făcut parte şi A., a fost de trei ani, începând cu data de 16 noiembrie 2009, conform Hotărârii nr. 1 din 16 noiembrie 2009 a societăţii.

Aceste date au integrate în argumentaţia instanţei de recurs care, însă, a reţinut că expirarea duratei mandatului pentru care reclamantul a fost numit în consiliul de administraţie nu echivalează cu încetarea calităţii de preşedinte al consiliului de administraţie, de vreme ce nu a fost numit noul consiliu de administraţie, iar la data de 15 aprilie 2013 reclamantul a exercitat atribuţiile funcţiei, conform menţiunilor din procesul-verbal al şedinţei adunării generale a acţionarilor societăţii.

Susţinerile contestatorului referitoare la greşita concluzie a instanţei de recurs asupra existenţei stării de incompatibilitate reprezintă critici la adresa deciziei care nu pot fi formulate pe calea de atac extraordinară de contestaţiei în anulare.

Înalta Curte constată că în speţă, contestatorul nu se raportează la existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive a cărei autoritate de lucru judecat să fi fost încălcată prin Decizia nr. 1785/2016, ci se referă la o ordonanţă a procurorului dată la 12 mai 2014 în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin aceasta s-a renunţat la urmărirea penală a contestatorului pentru infracţiunea de fals în declaraţii, în motivare reţinându-se că, la data depunerii declaraţiilor de interese, mandatul lui A. de preşedinte al consiliului de administraţie şi administrator era expirat.

Înalta Curte apreciază că susţinerile contestatorului referitoare la greşita concluzie a instanţei de recurs asupra existenţei stării de incompatibilitate reprezintă critici la adresa deciziei care nu pot fi formulate pe calea de atac extraordinară de contestaţiei în anulare.

Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, contestatorul tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reţinute şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestaţia în anulare de faţă) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Ca atare, motivul contestaţiei în anulare în sensul că dezlegarea dată de instanţa de recurs prin Decizia nr. 1785 din 7 iunie 2016 este rezultatul unei erori materiale nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În realitate, ceea ce urmăreşte contestatorul prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de faţă este tocmai repunerea în discuţie a soluţiei adoptate, ceea ce are semnificaţia unui recurs la recurs.

Aceste erori invocate de contestator nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestaţiei în anulare pentru că exced voinţei legiuitorului, exced prevederilor art. 503 C. proc. civ., care a conceput contestaţia în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare şi nu de reformare.

Conchizând, Înalta Curte reţine că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în:Mitrea c România/2008, C. c România/2009).

În lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, prezenta contestaţie în anulare nu poate fi admisă, în contextul în care chestiunea invocată a fost analizată de ambele instanţe de judecată (fond şi recurs).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile contestatorului sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

Temeiul legal al soluţie adoptate

Având în vedere considerentele expuse şi ţinând seama de prevederile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca fiind nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1785 din 7 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2017.

Procesat de GGC - LM