Res judicata bars repeat claim for sanctions against state asset authority; appeal dismissed

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 2 octombrie 2014, sub nr. 6015/2/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună sancţionarea pârâtei pentru refuzul cu rea credinţă de a pune în executare două hotărâri judecătoreşti definitive şi învestite cu formulă executorie.

S-a arătat că prin Decizia nr. 2098 din 4 iunie 2009, ICCJ, secţia penală a stabilit dreptul său fundamental de creanţă împotriva statului român. Cu această ocazie, instanţa a stabilit ca părţi responsabile civilmente printre alţii, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Deoarece acestea au refuzat să îi acorde o despăgubire legală, a solicitat Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a să oblige CNVM să îl despăgubească cu valoarea acţiunilor deţinute la FNI, aşa cum se menţionează în dispozitivul deciziei de mai sus. Curtea de apel a respins această cerere şi l-a trimis pe calea executării silite, în această situaţie solicitând serviciile unui executor judecătoresc, care a poprit conturile CNVM. Prin Decizia nr. 991 din 12 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a reţinut că executarea silită nu exonerează CNVM de obligaţia de a îi acorda despăgubirea arătată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 77 din data de 16 ianuarie 2015 s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat; a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru autoritate de lucru judecat în raport de Sentinţa civilă nr. 2912 din 13 septembrie 2011, Dosar nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti.

2. Recursul

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamantul a formulat recurs, criticând soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 4, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În susţinerea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat că prima instanţă a încălcat principiul autorităţii de lucru judecat şi a lipsit de substanţă dreptul său de acces la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Recurentul-reclamant a arătat că, prin hotărârea atacată, prima instanţă i-a confiscat proprietatea, ceea ce reprezintă o atingere adusă dreptului de acces la justiţie şi o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin recurs s-a susţinut că instanţa de fond a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, acordarea unui titlu executoriu cu acordarea unui titlu de proprietate, precum şi temeiul juridic invocat, reprezentat de art. 24 din Legea nr. 554/2004, încălcând astfel dreptul fundamental de acces liber la justiţie.

Ultima critică formulată de recurentul-reclamant priveşte lipsa motivării hotărârii de fond.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4. Procedura de soluţionare a recursului

4.1. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 29 noiembrie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

4.2. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, reţinând următoarele considerente:

Critica recurentului privind încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi lipsirea reclamantului de dreptul de acces la un tribunal este nefondat, prima instanţă realizând o analiză corectă asupra condiţiilor de existenţă a autorităţii de lucru judecat.

Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", iar dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. dispun că:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect."

În cauză, recurentul-reclamant A. a învestit instanţa de contencios administrativ, în temeiul art. 24 din Legea 554/2004, cu cererea vizând sancţionarea conducătorului pârâtei AVAS pentru refuzul de a pune în executare două hotărâri judecătoreşti definitive şi învestite cu formulă executorie, respectiv Decizia nr. 2098/04 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi Decizia nr. 991 din 12 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Mai multe cereri şi cauze identice au fost formulate de către acelaşi reclamant, în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, acestea fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, făcând obiectul următoarelor dosare, soluţionate în mod definitiv şi irevocabil, după cum urmează: Dosar nr. x/2011 soluţionat de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a prin respingerea cererii reclamantului ca inadmisibilă - Sentinţa civilă nr. 2912 din 13 septembrie 2011; Dosar nr. x/2011 soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a prin respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiata - Decizia civilă nr. 4419 din 24 iunie 2011; Dosar nr. x/2011 soluţionat de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a prin respingerea cererii reclamantului ca inadmisibila - Sentinţa civilă nr. 1692 din 22 aprilie 2011; Dosar nr. x/2011 soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a prin respingerea cererii reclamantului ca inadmisibila - Decizia civilă nr. 6987 din 22 noiembrie 2011.

Respectivele dosare au avut ca obiect aplicarea în sarcina Preşedintelui AVAS a amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 544/2004 pentru neexecutarea Deciziei nr. 2098 din 4 iunie 2009 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la Decizia nr. 991 din 12 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă, obiectul acesteia a fost contestaţia la executare depusă de CNVM de anulare a executării silite pornite în mai multe dosar, printre care şi cel al reclamantului (Dosar de executare nr. y/2010), executare silită pornită în baza Sentinţei penale nr. 423/2007 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, sentinţă ce a rămas definitivă prin Decizia nr. 2098 din 2009 pronunţată în recurs.

Înalta Curte constată că, între aceste cauze promovate de recurentul-reclamant există o triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, fiind întrunite cerinţele prevăzute în art. 431 alin. (1) C. proc. civ. pentru invocarea şi admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Critica din recurs privind lipsirea recurentului-reclamant de dreptul de acces la justiţie, ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, este nefondată, Înalta Curte constatând că drepturile şi libertăţile fundamentale beneficiază de protecţie şi sunt garantate prin norme legislative atât la nivel intern, cât şi la nivel internaţional, însă exercitarea acestora nu are un caracter absolut, putând fi supuse unor limitări.

Astfel, deşi dreptul de acces la justiţie este recunoscut şi protejat conform dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, acesta trebuie exercitat de titulari cu bună credinţă, putând fi supus unor restrângeri, cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv restrângerea să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa dreptului.

Principiul autorităţii de lucru judecat reprezintă o astfel de restrângere a dreptului de acces la justiţie, îndeplinind condiţiile anterior menţionate. Astfel, condiţiile de existenţă, invocare şi efectele admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat sunt reglementate de art. 430 - 432 C. proc. civ., iar paralizarea acţiunii reclamantului, prin invocarea excepţiei, reprezintă o măsură procesuală rezonabilă, proporţională, care respectă substanţa dreptului reclamantului.

Recurentul-reclamant A. a avut deschisă calea judecăţii în litigiile ce au format obiectul dosarelor anterior menţionate, pretenţiile sale au fost ascultate şi analizate de instanţe de judecată independente şi imparţiale, fiind definitiv tranşate prin hotărâri judecătoreşti. Prin reglementarea autorităţii de lucru judecat, legiuitorul a urmărit să protejeze stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice definitiv tranşate prin hotărâri judecătoreşti, precum şi dreptul pârâţilor de a nu fi acţionaţi în judecată în repetate rânduri, doar prin voinţa reclamantului, pentru pretenţii identice, deja analizate de instanţa de judecată.

Critica recurentului-reclamant privind nerespectarea dreptului său de acces liber la justiţie, ca urmare a confiscării proprietăţii, este nefondată. Analizând obiectul cererii de chemare în judecată şi considerentele instanţei de fond, se observă că, în cauză, instanţa nu a fost învestită şi nu s-a pronunţat cu privire la un drept de proprietate aparţinând recurentului-reclamant, cu atât mai puţin cu privire la o eventuală lipsire a acestuia de dreptul de proprietate ("confiscare").

Cât priveşte susţinerile recurentului-reclamant referitoare la schimbarea, de către Curtea de Apel Bucureşti, a obiectului cererii de chemare în judecată, acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul A. a solicitat sancţionarea pârâtei pentru refuzul nejustificat de a aduce la îndeplinire două hotărâri judecătoreşti, iar drept temei de drept al cererii, au fost invocate prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Motivele de fapt şi de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată concordă cu temeiul juridic invocat în susţinerea acestora, probând intenţia reală a reclamantului de a învesti instanţa de judecată cu o acţiune vizând sancţionarea conducătorului autorităţii pârâte, pentru nepunerea în executare a unei hotărâri definitive şi nicidecum cu o acţiune ce vizează emiterea unui titlu de proprietate.

Prin urmare, instanţa de fond s-a pronunţat în mod corect asupra obiectului învestirii sale, în limitele trasate prin acţiune de către recurentul-reclamant în temeiul principiului disponibilităţii, fiind respectate prevederile art. 22 C. proc. civ., republicat.

Pentru aceste considerente, neexistând motive pentru casarea sentinţei recurate, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinţei nr. 77 din 16 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2017.

Procesat de GGC - LM