SUSPENSION OF TAX DECISIONS: CONFLICT BETWEEN DOMESTIC SELF-SUPPLY RULES AND CJEU INTERPRETATION OF VAT DIRECTIVE

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. România IFN SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării Raportului de inspecţie fiscală nr. F-MC 3 din 8 aprilie 2014 şi a Deciziei de impunere nr. F-MC 1001 din 9 aprilie 2014, până la pronunţarea instanţei de fond.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 2227 din 8 august 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de suspendare formulată de reclamanta A. România IFN S.A. şi, în consecinţă, a suspendat executarea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. F-MC 1001 din 9 aprilie 2014, până la pronunţarea instanţei de fond.

A respins cererea de suspendare a executării Raportului de inspecţie fiscală nr. F-MC 3 din 8 aprilie 2014 ca inadmisibilă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 2227 din 8 august 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii cererii reclamantei, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii, recurenta a argumentat că hotărârea primei instanţe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât din cuprinsul acesteia nu reiese care sunt acele elemente atât de evidente încât să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii actului administrativ şi nici mecanismele prin care s-a format convingerea judecătorului cu privire la acest aspect.

Simpla referire generică cu privire la elementele generale ale suspendării executării actului administrativ nu constituie o motivare convingătoare.

Recurenta a mai arătat că, în speţă, nu au fost îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamanta invocând aspecte de nelegalitate care ţin de fondul dreptului dedus judecăţii prin acţiunea în anulare, fără a arăta care sunt acele motive de natură a crea o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative a căror suspendare se solicită.

Evidenţa nelegalităţii actelor de impunere există numai în opinia instanţei de fond, simplele premise privind aplicarea hotărârii pronunţată de CJUE în cauza C-438/13 nefiind suficiente pentru dovedi cazul bine justificat.

A mai susţinut că intimata-reclamantă nu a făcut dovada că, în speţă, există un prejudiciu material viitor şi previzibil pe care l-ar suferi în situaţia executării actului administrativ atacat. Menţionarea creanţei contestate şi a valorii acesteia nu duc de facto la constatarea că există o pagubă iminentă.

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că blocarea lichidităţilor intimatei ar constitui un asemenea prejudiciu, care ar avea drept consecinţă imposibilitatea acesteia de a acoperi cheltuielile curente, urmată de insolvenţă.

1.4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că instanţa de fond a motivat punctual soluţia, referindu-se la îndeplinirea fiecărei condiţii legale în parte.

A mai argumentat că în mod corect a apreciat prima instanţă îndeplinirea condiţiei existenţei cazului bine justificat, reţinând, în urma unei analize sumare, că transpunerea în dreptul intern a Directivei TVA s-a făcut în mod greşit, aspect subliniat prin decizia din 17 iulie 2014, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-438/13.

De asemenea, prima instanţă a reţinut în mod just şi faptul că prin înscrisurile depuse la dosar A. a făcut dovada eforturilor depuse în vederea recuperării bunurilor de la utilizatorii ale căror contracte au fost reziliate, astfel încât sunt îndeplinite premisele aplicării întocmai în cauză a interpretării dată de CJUE în speţa menţionată.

Punerea în executare a obligaţiilor stabilite prin Decizie şi Raport ar fi cauzat în mod evident un prejudiciu semnificativ, în condiţiile în care resursele financiare lichide ale A. sunt mult inferioare cuantumului obligaţiilor de plată stabilite.

2. Procedura de soluţionare a recursului

2.1 Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 2 februarie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 octombrie 2016, completul filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în temeiul art. 493 alin. (7) noul C. proc. civ., fixând termen pentru judecata pe fond a recursului.

2.2. Cu privire la fondul recursului. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, şi faţă de criticile recurentului - pârât, constată următoarele:

2.2.1. Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

Acest motiv se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se, atât la susţinerile părţilor, cât şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Considerentele hotărârii atacate fac referire în mod convingător la aspectele de fapt şi de drept relevante pentru soluţionarea cauzei, atât din perspectiva cazului bine justificat, cât şi a pagubei iminente, criticile recurentei privind motivarea lacunară a instanţei de fond neputând fi reţinute.

2.2.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

În speţă, intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu cererea de suspendare a executării Raportului de inspecţie fiscală nr. F-MC 3 din 8 aprilie 2014 şi a Deciziei de impunere nr. F-MC 1001 din 9 aprilie 2014, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia suplimentară de plată a TVA în cuantum de 12.239.170 RON, la care se adaugă 7.776.806 RON dobânzi/majorări de întârziere şi 1.835.876 RON penalităţi de întârziere.

În motivarea actelor administrative contestate, ANAF- DGAMC a reţinut că, pentru bunurile mobile aferente contractelor reziliate de intimata-reclamantă în perioada 1 octombrie 2008 - 31 decembrie 2010, neintrate în gestiune la expirarea termenului limită prevăzut în contract pentru recuperarea bunurilor, reclamanta avea obligaţia să aplice prevederile art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc. privind livrarea către sine şi să emită o autofactură.

Prima instanţă a admis cererea reclamantei, apreciind, în esenţă, că aceasta a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor speciale prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi aceasta este şi concluzia instanţei de control judiciar.

Înalta Curte constată că, în speţă, fără a se antama fondul cauzei, argumentele privind existenţa premiselor aplicării interpretării date de CJUE articolelor 16 şi 18 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în cauza C-438/13 SC B. SA, susţinute de înscrisurile administrate în probatoriu, sunt de natură a contura în mod convingător existenţa unui caz bine justificat.

Îndeplinirea condiţiei referitoare la prejudiciu şi la iminenţa producerii acestuia rezultă din punerea în executare a actelor administrative contestate, cu consecinţa imediată şi directă a afectării grave a activităţii intimatei-reclamante, raportat la cuantumul sumelor ce fac obiectul titlului executoriu.

Se mai reţine şi că prin sentinţa civilă nr. 153 din 26 ianuarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. România IFN şi a anulat Decizia nr. 185 din 27 iunie 2014 emisă de ANAF - DGSC, Decizia de impunere nr. F-MC1001 din 9 aprilie 2014 emisă de ANAF - DGAMC şi în parte Raportul de inspecţie de fiscală nr. x/08 aprilie 2014 emis de ANAF - AIF, în ceea ce priveşte sumele de 12.239.170 RON reprezentând TVA de plătit stabilit în condiţiile art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc. şi 7.612.681 RON accesorii.

Curtea a mai dispus reanalizarea cauzei de către organele fiscale competente în ceea ce priveşte TVA aferentă perioadei 1 octombrie 2008 - 31 decembrie 2010, precum şi eventuale accesorii, pentru bunurile din contractele de leasing reziliate, cu raportare la dispoziţiile art. 148 - 149 din C. fisc.

În motivarea acestei soluţii, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, că temeiul de drept ce a stat la baza calculării obligaţiei fiscale principale de plată a TVA intră în conflict cu norma de drept european în materie.

Hotărârea de anulare, în primă instanţă, a actelor administrative a căror suspendare se solicită în prezenta cauză, confirmă concluzia privind întrunirea condiţiei cazului bine justificat, în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În consecinţă, reţinându-se că nici motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinţei civile nr. 2227 din 8 august 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2017.

Procesat de GGC - LM